Ştefana Velisar Teodoreanu, o romancierã uitatã

Unii scriitori ies din penumbrele trecutului şi iau locul celor care pânã mai adineauri se aflau în luminile rampei. Unele cãrţi se demodeazã, deoarece lumea pe care au cuprins-o devine de neînţeles ori nu mai prezintã nici o atracţie pentru cei de azi. Ori viziunea lor pare copilãroasã timpurile dezvrãjite pe care le trãim. Rãsfoim în grabã paginile, uitându-ne la ele ca la veşmintele vechi din vitrinele unui muzeu de costume. Unele ne plac, dar nu le-am încerca, deoarece nu avem unde sã ne arãtãm în ele, poate numai la un bal mascat, dar şi acest tip de divertisment e de domeniul istoriei. Şi totuşi, la o privire mai atentã, se întâmplã sã descoperim cã materialele din care erau croite acele straie anume au dispãrut din comerţ, cã durabilitatea lor incredibilã nu se comparã cu unele improvizaţii ale texturilor prezente. Frazele învãluitoare şi dichisite, ritmul elegant al paragrafelor din scrierile de altãdatã au cedat locul nuditãţii, exhibãrii viscerale şi vitezei generatoare de sincope. Tihna lecturii, perceputã odinioarã ca o vacanţã a sufletului cititor, se pierde, fiind înlocuitã cu înghiţitul pe nemestecate al cãrţilor consumate în sãlile de aşteptare, în metrou, în tren, în avion. Am trecut de la fast-food la fast-reading.

Ceea ce ne poate însã salva din ameţitorul vârtej al cotidianului sunt totuşi câteva volume din bibliotecile rãmase, volume aparţinând unei autoare la care vã invit sã ne întoarcem ca la un rai pierdut şi regãsit. Vã propun sã o redescoperim pe Ştefana Velisar Teodoreanu, o romancierã şi o memorialistã de talent, pe care am avut privilegiul sã o cunosc şi sã mã adopte în cercul ei de prietene, încã de pe vremea când eram copil. Ascultând-o, pe când îşi povestea apropiaţilor ei amintirile, pãşeam fermecatã într-un ţinut în care timpul nu mai era mãsurat de ceasornice, întâmplãrile şi întâlnirile dintre oameni se petreceau sub semnul unor ceremonii dãtãtoare de sens şi de certitudini. În camera ei de primire, cu parfum de levãnţicã, înconjuratã de tablouri şi mobile pline de energia trecutului, respiram libertatea, evadând din perimetrul prezentului precar. Acum îmi dau seama cã memoria poate fi o fereastrã pe care o deschizi, când simţi cã rãmâi fãrã aer.

Dintre romanele Ştefanei Velisar Teodoreanu cele mai dragi îmi sunt Calendarul vechi, apãrut în 1939, Cloşca cu pui, din 1943 şi Acasã, din 1944, reeditat în 1972, iar Ursitul, cartea ei de amintiri din 1970, îmi este cea mai iubitã, fiindcã i-am ascultat depãnarea înainte de a fi scrisã. Cine citeşte acum prozele acestei autoare uitate va avea bucuria sã se simtã ocrotit de atmosfera unei lumi calde şi statornice, în care valorile familiei şi virtuţile prieteniei erau la mare preţ. La prima vedere, ambianţa, interioarele, personajele şi dramele lor pot pãrea idilice, felul în care e pusã în scenã acţiunea – poate un pic prea decorativ, dar încântãtor este pitorescul acelui stil de viaţã şi prospeţimea trãirilor evocate nu s-a stins.
Câtã nevoie avem de rãcoarea şi de aleanul oferit de Ştefana Velisar Teodoreanu, de oaza ei de stabilitate, azi, în arşiţa teribilelor vremuri în care ne fuge pãmântul de sub picioare!

2 Comentarii

  1. Viorica .Nișcov says:

    Un gest generos de recuperare snunui scriitor demult uitat .Monica Pillat e mânatâ de dorința de a aduce la lumina zilei oameni, fapte , gesturi adesea aparent lipsite de importantă, in fond însă pline de semnificație. Ea știe sa găsească cu in simț special licărul de lumină in masa întunecată de uitate, e aici multă finețe de spirit si mai ales bunătate. I se cuvin mulțumirile si recunoștință noastră cu supra de măsură.

  2. Viorica .Nișcov says:

    Un gest generos de recuperare s unui scriitor demult uitat .Monica Pillat e mânatâ de dorința de a aduce la lumina zilei oameni, fapte , gesturi adesea aparent lipsite de importantă, in fond însă pline de semnificație. Ea știe sa găsească cu in simț special licărul de lumină in masa întunecată de uitate, e aici multă finețe de spirit si mai ales bunătate. I se cuvin mulțumirile si recunoștință noastră cu supra de măsură.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *