„Care frumusețe se poate vreodată povesti?”

Cronica unei generații ce năzuia cu ardoare spre libertatea – devenită aproape legendară – din îndepărtata Lume Nouă, America ogarului cenușiu i se dezvăluie cititorului de astăzi cu aceeași prospețime de la data lansării primei ediții. S-ar putea afirma că un jurnal de călătorie aparține mai ales epocii în care a fost scris, poate singura capabilă să și-l aproprie într-un mod unic și personal ori să-i urmeze îndeaproape traseul cartografiat în paginile sale. În egală măsură, aparține însă și posterității, oferind generațiilor următoare privilegiul de a întoarce clepsidra timpului și de a se contopi – fie și imaginar – cu ritmul de odinioară al unei lumi păstrate doar în evocări, în fotografiile alb-negru dintr-un album de familie ori în gândurile răzlețe de pe spatele unei ilustrate expediate de dincolo de ocean. Printr-o neașteptată contaminare a sensurilor, expresia a parcurge o carte devine un corespondent livresc al celeilalte, desprinse din realitate: a parcurge un itinerar. De altfel, excelenta receptare, de-a lungul timpului, a notațiilor de călătorie ale lui Romulus Rusan a demonstrat că nu mai poate fi vorba despre cartea unei singure generații, deoarece constituie un document de primă însemnătate, cu importante conexiuni culturale, geografice, istorice, sociologice, antropologice. Și, nu în ultimul rând, literare, dezvăluind forța narativă a unui prozator cu un spirit de observație de o rară acuitate, pentru care liniile realității nu reprezintă doar simple contururi ale lucrurilor din lumea înconjurătoare, ci semne ale vieții ce palpită dincolo de aparențe. 

 

Apărută recent într-o nouă ediție (cea de-a șasea), publicată în eleganta colecție „Distinguo” a Editurii Spandugino, America ogarului cenușiu reia la început o suită de reflecții ale autorului, cu privire la contextul care a făcut posibil miracolul călătoriei sale în Statele Unite ale Americii, alături de Ana Blandiana, grație unei burse primite în cadrul programului literar al Universității din Iowa, International Writing Program, completând astfel seria scriitorilor din generația ’60 cărora le-a fost anterior acordată. Se cuvine să adaugăm totuși un bemol amintitului miracol, întrucât tribulațiile pregătirilor de plecare s-au resimțit curând, din pricina obstrucțiilor politice dintr-o Românie aflată la acea vreme în plin regim comunist, ce aveau să diminueze cu aproape patru luni perioada bursei. Nu este de mirare că zilele rămase sunt drămuite apoi cu grija – și adeseori cu nemărturisita teamă a – celor care înțeleg pe deplin că șansa este irepetabilă și fiecare secundă trebuie trăită intens, augmentată chiar, dincolo de simpla ei durată fizică, prin inepuizabila capacitate de reflecție a omului. Titlurile celor două părți amintesc de proza romantică de călătorie: Nouăzeci și patru de zile în interiorul Americii, petrecute în campusul și la Universitatea din Iowa City, și Ocolul Americii în cincizeci de zile, incluzând în itinerar orașe precum Des Moines, Salt Lake City, San Francisco, Los Angeles, Hollywood, Santa Fe, Dallas, Austin, New Orleans, Atlanta, Chicago, Washington, Boston, Philadelphia și New York.

Volumul lui Romulus Rusan nu este însă o simplă reconstituire a unui periplu spectaculos și nici o recompunere pur diaristică a zilelor și nopților americane ori a rămășițelor lor în memorie. Nicăieri nu vom regăsi doar fărâme de amintiri atent dozate, precum în jurnalele precumpănit (sau presupus) intime, destinate literaturii de sertar, în care se decantează cu parcimonie notațiile ce vor putea ajunge cândva sub alți ochi decât cei ai autorului. Nimic din toate acestea, pentru că impresiile sunt redate „la cald”, cu generozitate și cu o admirabilă (auto)disciplină a scrisului, păstrând intactă frustețea celor dintâi reprezentări înscrise pe retină. Mărturiile se întrepătrund cu finețe pe canavaua textuală a voiajului, precum aceasta, din răstimpul petrecut în Albuquerque: „Până târziu, la 2.30, zăbovim în autogara din Albuquerque, scriind jurnalul ultimelor zile…” (p. 376). Sau notația din Washington, spre finele călătoriei: „… oricum, cu mâna căzând uneori, de somn, pe hârtie, am scris jurnalul noapte de noapte (nici n-am realizat înainte ce mult timp ne lua!) şi – dormind apoi trei-patru ore – o porneam din nou în expediţia descoperirii oraşului. Aici nu merită şi nu poţi să stai locului” (p. 491). Cu o altă ocazie, pe traseul Dallas-Austin, își dezvăluie emoțiile provocate de o neprevăzută întrerupere în fluxul consemnării: „La început, am fost nervos din cauza jurnalului necompletat (câteva zile, sărite la timpul lor, rămăseseră veşnic restante, iar acum ar fi fost momentul să le recuperez), pe urmă am scris şi pentru puţină vreme mi-am revenit; dar, absolut fără motiv (vremea este acum frumoasă, iar caietul – la zi), m-am pomenit pradă unei tensiuni nemaipomenite, unei nelinişti ciudate şi am ajuns la concluzia că oboseala drumului începe să se facă simţită, să se adune” (p. 389). 

Pe de altă parte, scrisul se dovedește a fi un foarte bun remediu împotriva sentimentului de înstrăinare, accentuat de numeroasele schimbări de fus orar. Ritualul corespondenței cu cei rămași acasă, în România, anulează întrucâtva nevoia de scindare, dorința de a se afla, concomitent, în două locuri atât de îndepărtate geografic: „Sentimentul că în lipsa ta se pot întâmpla boli, nenorociri şi atâtea alte evenimente la care nu participi, la care nu poţi ajunge de aici, din mijlocul continentului, decât în câteva zile (cel puţin noi, legaţi şi la înapoiere de mersul vaporului, suntem sechestraţi pentru un timp mult mai lung!); sentiment de neputinţă care te face să cauţi un paliativ: corespondenţa. O corespondenţă ţinută regulat capătă o anume fluiditate, te face să uiţi că trăieşti, prin ea, cu atâtea zile în urmă, îţi dă iluzia că eşti lângă ai tăi. Toţi ne previn însă că nu este bine să conjugi datele scrisorii cu acelea ale vieţii consumate aici în paralel. Dedublarea născută din asemenea comparaţii duce la tensiuni grele, existenţiale, din care te smulgi pe urmă tot mai dificil” (p. 73).

America lui Romulus Rusan se dezvăluie treptat, în ritmul când rapid și nerăbdător, când molcom și apăsat al Greyhoundului („Ogarul cenușiu”), mijlocul de transport al cărui renume se întrepătrunde cu istoria recentă a Statelor Unite; este un insolit însoțitor și un martor discret al experienței de explorare a lumii necunoscute: „Greyhoundul a început să urce apoi vizibil, să tuşească şi să trosnească din toate încheieturile” (p. 240). La fel se înfiripă și fluxul narativ: în primele trei luni pare mai tihnit, redând o existență animată de maratoane poetice, sesiuni de documentare și întâlniri cu ceilalți scriitori beneficiari ai bursei, pentru ca apoi să devină din ce în ce mai comprimat și mai zvâcnit, odată cu înaintarea pe traseul hașurat de șosele, asemănător cu un imens organism viu, străbătut de nenumărate vase capilare. 

Mergând pe urmele primilor exploratori, cei doi călători absorb cu febrilitate totul. Sub semnul unei providențiale roze a vânturilor, pot contempla nestingheriți formele acestei civilizații eclectice, compuse, la rândul ei, din nenumărate micro-societăți, a căror întâlnire conferă un pitoresc și un farmec aparte. La un moment dat, simțim că drumul se bifurcă, iar imaginile capătă o dublă reflexie, ca într-o preumblare printre oglinzi paralele: un fir viguros își urmează calea la suprafață, înregistrând fiecare detaliu al spațiului și al umanității aflate în perimetrul său, iar celălalt descinde pe verticala ființei privitorului, într-un exercițiu de sondare a celor mai intime gânduri și trăiri. Până și visele sunt considerate „documente ale șederii în America” (p. 187). Luciditatea și rațiunea dublează mereu senzorialul, însă, în clipele de contemplație și de negrăite voluptăți estetice, inima este cea care călăuzește simțurile. 

La Grand Canyon, locul unde perfecțiunea vastelor piramide de piatră plămădite de dalta naturii stă drept mărturie a vârstelor geologice ale pământului, Romulus Rusan observă, copleșit, cum linia orizontului coboară neverosimil, iar munții par dintr-odată răsturnați, înălțându-se în abisul pământului: „Atâta frumuseţe eternă este o comparație defavorabilă trufiei omeneşti. Deşi, doar cu o clipă mai târziu, vocea raţiunii îţi şopteşte că, prin faptul că este insensibil şi neînsufleţit, colosul n-ar merita nici măcar jertfa celei mai umile vieţuitoare de pe pământ” (p. 341). Puțin mai încolo, se întreabă retoric: „Căci care frumuseţe se poate vreodată povesti?” (p. 343). La fel se întâmplă și la Niagara, locul unde afirmă că rațiunea întâlnește frumusețea: „… Pentru că Niagara este mai degrabă inefabilă decât grandioasă, mai degrabă neaşteptată decât superbă. Ea este mai mult decât un peisaj: un spectacol total, regizat meticulos, cu pregătiri, cu gradaţii, cu surprize” (p. 459).

Atunci când descrierile rețin mai ales pitorescul lumii exterioare, redându-l cu admirabila plasticitate a unei fotografii panoramice, atenția se îndreaptă spre informațiile precise legate de orașele vizitate, cu străzile, parcurile („Parcul este, în America, simbolul libertății”, p. 302) și zgârie-norii lor – simbolul arhitectonic al Americii moderne. Explorarea orașului San Francisco dezvăluie cadența uneori epuizantă a pașilor, dar covârșită de bucurii interioare: „Deşi este frig şi plouă tot timpul sâcâitor (n-a spus Mark Twain că cea mai friguroasă iarnă din viaţă a petrecut-o într-o vară, la San Francisco?), colindăm de trei zile oraşul, ne înfundăm în lumea muzeelor şi a străzilor, fără să mâncăm şi să ne odihnim, plecând din hotel dimineaţa şi întorcându-ne după miezul nopţii, când cădem frânţi de oboseală. Zilele trec mai repede într-un astfel de oraş, iar farmecul lui este mai greu de descris, căci frumuseţea ochilor n-are istoric, iar drumul paşilor se şterge repede” (pp. 283–284).

Până și cimitirele sunt cercetate atent, în căutarea unor vestigii ale trecutului, îndeosebi cel din Arlington, impresionant loc al memoriei. Pretutindeni, trecutul se îngemănează cu prezentul. America, o națiune care și-a edificat propria istorie în ultimele secole, se aseamănă cu un carusel vertiginos în care se întâlnesc tradiții și cutume dintre cele mai diferite, dacă nu chiar contrastante, aparținând celor sosiți aici, de-a lungul timpului, ca într-un ținut al speranțelor și libertății. Dar cele mai importante destinații rămân muzeele de artă și bibliotecile marilor orașe, pe ale căror culoare pătrundem aproape imperceptibil, admirând cu ochii minții splendoarea eternă a artei: Main Library din Los Angeles, Chicago Art Institute, Colecția Phillips din Washington, Muzeul de Artă Modernă și Metropolitan Museum din New York, orașul-muzeu Boston. 

Frecventele conexiuni cu lumea filmului divulgă pasiunea lui Romulus Rusan – redutabil critic cinematografic – pentru producțiile celei de-a șaptea arte, dar, mai ales, pentru cei care o creează. De exemplu, ample secvențe descriu această lume plină de strălucire tocmai din fața pavilionului „Dorothy Chandler” din Los Angeles, în ziua decernării Premiilor Oscar, ori din interiorul imenselor studiouri de la Hollywood

Întâlnirea cu Mircea Eliade, în apartamentul acestuia din Chicago, participarea la festivalul de poezie de la Austin, unde Ana Blandiana este invitată să citească din lirica sa, descinderea în „Atlanta subterană”, episodul straniu al rătăcirii prin Philadelphia, în căutarea casei lui Edgar Allan Poe – toate acestea sunt doar o infimă parte din nenumăratele nuclee ale cărții, care îi conferă o savoare desăvârșită. La final, ne rămâne în memorie, ca un ecou prelung, laitmotivul „Watch your step!”, rostit grijuliu de fiecare șofer al Greyhoundului, înainte de oprirea vehiculului.

O asemenea călătorie este, așa cum afirma Romulus Rusan, precum viața privită printr-o oglindă: aventură și revelație, experiență de cunoaștere, trăire frenetică a clipei unice și irepetabile, cale de acces în marea civilizație a spectacolului. Să încheiem deci propriul nostru periplu de cititori cu aceste cuvinte sugestive ale autorului: „S-a întunecat brusc şi cerul s-a îmbrobonat tot atât de iute cu stele mari şi joase – constelaţiile septentrionului nostru, care ne privegheaseră cu opt ore în urmă creştetul casei – şi, când am simţit că e timpul să ne luăm rămas-bun de la şesurile curate ale Midwestului, mi-au venit în minte, fără să vreau, ca un murmur obsedant, automat, fericit, versurile în care Walt Whitman vorbeşte despre «amploarea, drumul drept şi nepărtinirea» naturii americane: «Numai lucrurile croite pe această măsură se potrivesc Statelor Unite…»” (pp. 232–233).

 

Romulus Rusan, America ogarului cenușiu, ediția a VI-a, Editura Spandugino, București, 2022, 576 p. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *