Constelația Moebius

 

„Dacă iubești o floare care se află pe o stea, e plăcut, noaptea, să privești cerul. Toate stelele sunt înflorite.” (Antoine de Saint-Exupéry)

 

Apărea, în 2019, la editura frACTalia, o antologie de poezie, Hotel Cosmos – poezie românească SF, coordonată de Vasile Leac. 30 de poeți români și-au încercat penița într-un exercițiu poetic particular. Sintagma „poezie românească SF” intrigă și-i va face să strâmbe din nas, să vocifereze-n piețe, pe „puriștii” într-ale fenomenului literar. Aceștia vor ridica problema existenței acestei specii, adică a poeziei de anticipație. Prin chiar modul în care își creează un corp al ei, din materie lingvistică și imensă, nedeslușită, imaterialitate, vor spune unii, poezia se înscrie în literatura apropierii dintre spații, a nevoii de transgresare a limitelor prezentului, atingând, nu de puține ori, scrâșnetul, fiorul suprarealității. Dintr-o atare constatare, în zariștea argumentelor și contraargumentelor de tot felul, se poate naște, iată, o temă de discuție, generoasă, oricând. 

Textele incluse în volumul contact, proaspăt apărut la Casa de pariuri literare, îl pun pe scriitorul arădean Andrei Mocuța în lumina unor căutări similare, tangente cu cele practicate de poeții incluși în antologia concitadinului Vasile Leac. Poetul forțează câmpul poeticității, descoperă spații fertile, unește dimensiuni poetice dintre cele mai incongruente, reface trasee identitare, acționează cu forcepsul detaliului sau cu vârful de geană, în filigran. Cartea devine, astfel, un poem al spațiului din carcasă, o formă de navigare prin teritoriile memoriei, o modalitate de conservare a ei. Volumul contact poate fi încadrat la literatură science-fiction. Andrei Mocuța prețuiește această specie literară. Mottoul cărții trimite la un citat din Solaris, capodopera lui Stanisław Lem, scriitor născut în 1921, la Lviv, considerat una dintre figurile emblematice ale acestui tip de literatură.

 În lentoare antigravitațională, versurile devin așteptare: „trei zecimi de secundă galactică/ durează cât 600 de ani de așteptare/ nu mă grăbesc nicăieri” (2064, p. 49) Poemele au, în poziția titlului, câte-o cifră care trimite la un an ipotetic, petrecut în spațiu, în capsule de timp conservat. Andrei Mocuța alcătuiește o istorie întoarsă, ca o panglică răsucită, a trăirii în spațiul intergalactic, într-o navă pe care o stăpânește și din care nu va mai ieși vreodată. Încearcă o apropiere flagrantă între ceea ce a fost trăit pe pământ, odinioară, până-n 2025, și ceea ce va trăi, într-un viitor stelar, până-n 2070. Am numărat 46 de poeme. Cuprinsul, acea pagină ultimă a cărții, le pune cumva în oglindă. E ancorarea poetului într-o realitate paralelă, indefinisabilă. 

Andrei Mocuța utilizează intrările în și ieșirile din caseta unui lexic conectat la semantica poeziei de anticipație. De la titlul volumului, contact, de la panou de comandă, lipsa gravitației, holograme, buton, constelația Moebius, suprafața planetei, stația de comunicare, dialecte galactice, capsula spațială, cabină, holul navei, cod, gaură neagră, costum de astronaut, sonde spațiale, cosmos etc., până la ultimul poem, în care-și fac apariția termeni din recuzita cinefililor, de tipul David Lynch (cineast american, regizorul serialului Twin Peaks), slow motion, culoar, camera roșie, agentul Dale Cooper, întreaga poezie e asemenea unei trape lingvistice. Aflat la butoanele imaginației, în costum de astronaut, poetul consumă material semantic din sfere diferite, în mod cert, în viața de zi cu zi, pasiuni: cinema, literatură SF, astrofizică, lingvistică, fotbal etc. Fiecare poem nu e decât reflexul unei clipe trăite, un tip de efemeritate, destin consumat și reactivat. 

Versurile creează culoare între viață și moarte, pasaje de trecere spre Dincolo-tutelar printr-un Aici-efemer. Azi, când călătoriile în spațiu devin posibile, dacă ești înstărit și doritor de senzații tari, azi, după alte volume de poezie, în care atingea coarda suprarealității, Andrei Mocuța caută o formă literară prin care să descrie aplicat apropierea de care atâta nevoie are, un fel de planetariu poetic, distinct: „sunt aici/ inima încă îmi bate/ mai î n c e t/ tot mai î n c e t/ o aud – îmi șoptește ceva/ nu există taine între două minți întrepătrunse/ așacum nici dragoste fără mulți ani de căutare” (2068, p. 53). Întoarcerea în punctul din care ai plecat devine posibilă, înfășurarea în acel déjà-vu, inepuizabil și tandru, blocarea pe retină, a firului de iarbă, răsărit, în spatele casei, după ploaie.

Poemele trimit, generic și genetic, și la Micul Prinț al lui Antoine de Saint-Exupéry. Și aici, ca-n alte cărți ale autorului, biografemele străpung pagina, adânc, năucitor. Andrei Mocuța e un fel de recuperator de secvențe trăite și de întrebări reluate, cu sau fără răspuns imediat. Le conservă în spațiul imaginației. Le activează când vrea. Le hibridizează, prin intersectarea cu pagini de jurnal, cu notații ale mamei care observă creșterea fiului, cu poeme refăcute la îndemnul unor colegi de cenaclu, cândva. Le mixează, ca-ntr-un studio audio, postmodern, cu flash-uri din cealaltă viață: „descopăr computerul tomograf/ din cabina medicală// mă scanez din cap până-n picioare// proteza din titan/ încă stă bine fixată în femur// nu se vede nimic suspect în imagine/ dar știi bine că tocmai atunci/ când privești prea atent/ mereu îți scapă/ câte ceva” (2037, p. 20). 

Tatăl e acolo, semnalul nu s-a întrerupt definitiv: „m-am rugat să mai trăiesc zece ani/ Dumnezeu mi-a oferit/ 16// ce altceva aș putea să cer?” (2040, p. 23). Comunicarea se reinstalează prin câte-un ciot de amintire, ca în rândurile de mai sus, unde, în fulguranta notație de jurnal, stă suflul neuitării. Și poate că acest volum a fost conceput pentru a menține apropierea, tangența cu corpul de dincolo, descompus în pânză astrală, al părintelui mult iubit. Apropierea planetară, substanța poetică, a unui viitor imposibil, universul suspendat și vibrația unui timp retrăit în spirală, toate încap în versul ca revers: „dorm în capsula spațială ca-n pântecul unei balene// la capătul cordonului meu ombilical/ e receptorul unui telefon/ din care se aude o voce bruiată// încerc să ajung la el dar e prea departe” (2033, p. 16). 

Cititorule, dacă l-ai citit pe Andrei Mocuța, poți observa cum inserează în volum și texte, rânduri mai vechi, amprente, urme ale trecerii prin poezie, mereu, ca o navă care-și continuă cursul, nestăvilită: „dacă pierzi un soț/ ești văduvă// când pierzi un părinte/ ești orfan// dar cum se numește/ un părinte/ care/ își pierde copilul?” (2050, p. 35). Se întâmplă ca acest volum să se conecteze magnetic, ca o capsulă la corpul navei-mamă, de un altul, Portret al artistului după moarte, apărut în 2020, la Editura Universității de Vest. 

Cartea de acum e ca un manifest. Dezvoltarea unei civilizații spațiale bate la ușă, iar poezia de anticipație nu are cum să lipsească din acest peisaj cu irizații astrale. Poezie din viitor, care ordonează, pune în sertare amintirile, face din neuitare – provocare, din ființe – destin imaginativ, din sentimente – ontofonie, din cuvinte – obiecte neidentificabile.

P.S. Încă un amănunt, deloc de neglijat: prin scanarea codului QR, poemele pot fi ascultate în lectura lui Andrei Mocuța.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *