Profesorul sau materia? Câteva note despre influența acestora în viața elevului

Zvâncnirile strămoșilor din Epoca de Piatră încă ne apasă ici-colo pe toți. Momentul diferă. Nu te dojeni aspru și nici nu te îmbăta cu apă rece după ce te uiți în oglindă. Totuși, dacă te gândești să predai sau deja o faci și simți că nu te cheamă profesia, atunci lasă-te. Cu copiii nu te joci. Copiii se uită la tine ca la un super-erou, așa că gândește-te cât de pregătit ești să fii profesor/învățător/educator și dacă tu singur nu poți afla răspunsul, mergi la testări și consiliere vocațională. Însă, de cele mai multe ori, răspunsul este la tine: fie îți place, fie nu, să lucrezi și să ai răbdare cu copiii. Dacă predai și simți că asta e vocația ta, atunci continuă lucrul cu tine, pentru că, la fel ca în orice meserie, lucrurile se schimbă de la o zi la alta și copiii nu mai sunt cei de ieri. Rolul tău e să formezi adulți în societate. Cântărește pe umerii tăi greutatea asta. Nu e chiar orice meserie, nu vinzi șosete și nu trebuie să ai grijă să le sortezi pe culori, pe sezoane sau pe mărimi. Tu lucrezi cu ființe în plină dezvoltare. Tu le clădești sau le zdrobești visele. Tu îi ajuți să-și găsească eul, să-și cunoască punctele tari și slabe și să le îmbunătățească în timp sau să le transforme.  Tu le povestești despre lumea în care trăiesc, despre inovație, depre istorie, despre descoperiri, despre schimbări, despre fapte individuale. Tu vinzi echilibru. Tu te vinzi pe tine. Și după ce ai făcut toate aceste lucruri, poți veni să predai o materie.

Disciplina vine în completarea ta ca om. Disciplina pe care o predai tu poate fi pentru unii elevi și părinții lor de o importanță foarte mare, iar pentru alții de o importanță mai mică. Dar stilul pe care tu îl vinzi, de a interacționa, de a preda, de a face învățarea mai ușoară, de a evalua și de a aprecia (sau nu) prin note este de o importanță majoră pentru toată lumea.

Poate că deja predai și știi că din interior lucrurile se văd diferit, că elevii sunt delăsători, sunt sfidători, sunt indiferenți și fără chef. Este posibil, da. Dar pentru asta ești și tu acolo. Și tu ai nevoie să înveți cum să captezi atenția. Și dacă te uiți puțin în spate, vei observa că oricât de mult ar naviga pe internet și oricât de puțin s-ar mai preocupă de disciplinele de la școală, așa cum ar zice unii, totuși, elevii din ziua de astăzi au nevoie poate mai mult ca oricând de îndrumare, de sprjin și de înțelegere. Și în același timp, vei observa că ce au în plus unii elevi din generația Z, față de alți elevi din generațiile Baby Boomers, X sau Y este proprietatea ființei lor. Ei decid dacă le place sau nu ce și cum le spui, cât și când stau de vorbă cu tine și mai ales de unde și până unde acceptă zvâcnirile tale. Meritul elevilor din generația Y este că spun lucrurilor pe nume. E un merit, pentru că dincolo de râzgîieli și impertinențe intenționate, există în ei un sentiment al integrității ființei lor pentru care merită felicitați. Ei spun “ok” și ei spun “stop”.  Și pentru asta merită premiul I.

Te gândești că poate nu e cinstit să deschidem subiectul despre tine ca profesor, niciodată, decât dacă îl deschidem în mod tranzacțional și pe cel despre elev, pentru că nici ei, elevii, nu sunt ușă de biserică, iar tu nu ești de fier și ai dreptul să mai pierzi controlul din când în când. Dar ce să vezi?! Nu ai acest drept. Cum nicii elevii nu au drepturile tale. Înaintăm și știi de ce? Pentru că ce rol joci tu în fața lor tău creează un cornet cu amintiri pentru fiecare dintre ei. Amintiri care durează mai mult decât poți aprecia la prima vedere. Cuvintele, îndemnurile, faptele care însumează comportamentul tău sunt întipărite în mintea elevului și merg pe un diafilm până… departe, departe, cu ecouri în ființa lor.

Dacă și tu ai urmărit emisiunea 40 de întrebări cu Denise Rifai, sigur ai observat în lista de invitați un domn Leon Dănăilă. Da, fix emisiunea pe marginea căreia Ionuț Rusu ne livrează pamflet. Dacă emisiunea l-a făcut celebru pe Ionuț sau dacă Ionuț a promovat-o, e altă poveste despre cine a învățat ce și de la cine. Pentru moment, mergem la 23 ianuarie a.c. și ne permitem să fim pentru două ore telespectatorii profesorului universitar și renumitului medic specialist neurochirug Leon Dănăilă. În același timp și cu precădere pentru subiectul nostru -profesorul sau materia- suntem și martorii ecoului experienței elevului Leon Dănăilă. Pentru că el vorbește despre profesori, despre lipsa lor de empatie, despre răbufnirile lor personale, despre cum el își amintește toate aceste lucruri după un timp îndelung.

E un invitat pe care îți dorești să-l asculți fără limită de timp per întrebare, dar nah! formatul emisiunii își spune amprenta. Îi mulțumesc lui, Leon Dănăilă, pentru împărtășirea experienței și ei, Denisei, pentru inspirația de a-l avea ca invitat. Leon Dănăilă te convinge (fără voie?) că amintirea cu profesorii este vie. Leon Dănăilă este un om care a cercetat toată viața creierul uman și care la vârsta de 86 de ani vorbește despre întâmplări cu profesori din școala gimnazială și din studenție ca și când ar fi fost ieri. Ieri. Oricât de concentrată îi este viața de adult mai târziu cu tot ce presupune carieră, familie și timp liber, amintirile cu tine sunt printre cele mai pregnante. Amintirile cu profesorii.

Întrebările legate despre ce fel de amintiri păstrăm, la care dintre ele renunțăm și cât din esența momentului păstrează, dacă și-au schimbat sensul fiind rememorate și re-rememorate sunt teme de dezbatere pentru filozofi, pentru cercetătorii care se ocupă de neuroștiințe. Poate că toate amintirile pe care le-am catalogat uitate să fie stocate pe un drive a cărui parolă am uitat-o sau pe un floppy disk care nu se mai folosește. Însă, anumite lucruri rămân cu noi și dacă trece o zi și dacă trece un an și dacă trec 10 ani sau poate chiar dacă trece un jubileu.

Unele amintiri se șterg repede de parcă le-a suflat vântul. Altele se șterg pentru a curăța spațiul alocat și pentru a face loc celor din colecția nouă. Alte amintiri sunt blocate și revin sub forma unor flash-back-uri în momente mai puțin potrivite. Parcă nici nu sunt ale tale sau poate că nu ai vrea să fie. Parcă ai vrea să renunțe să te mai caute. Sau poate căstârnesc variante ale ființei tale care te fac să te simți ca un adjectiv fără grad de comparație și totuși ridicat la superlativ. Că e vorba de un stimul mult prea puternic pentru a-l gestiona sau poate de o stare care te copleșește din considerente ce țin de felul în care te vezi în oglindă… numai tu știi. E drept, sunt și amintirile pe care ai da orice să le păstrezi, pentru căele te mângâie din când în când, pentru că te motivează, pentru că te fac să zâmbești și pentru că ele sunt cele cu care rămâi după ce se încheie inventarul.

Leon Dănăilă povestește despre înclinația lui de mic către științe naturale și anatomie, dar și despre provocările afirmării statului social al altor colegi de clasă. Mai mult, povestește despre profesorii lui care au gestionat interacțiunea cu elevii din prisma statutului social al părinților lor. Totuși, pe elevul Leon Dănăilă nu l-a descurajat acest lucru, din contră, l-a motivat și a continuat să meargă pe drumul de a deveni un medic-OM. Focus-ul motivațional al elevului Dănăilă este promotor, îmi permit să spun. Dar tu știi că elevii pot avea și focus motivațional preventiv, și din considerente ce țin de atitudinea ta în felul de a interacționa în și dincolo de predarea disciplinei, îi înfluențează pe mulți dintre ei să renunțe la disciplina predată de tine, care poate ar fi de o importanță majoră în viața lor. Uneori, o absență pe care tu o pui în catalog este o absență a spiritului tău de dedicare ca profesor-om și uneori ar fi nevoie să repeți și tu materia integrității ființei pentru a trece mai departe.

De ce contează focus-ul motivațional? Pentru că pune în mișcare puterea de concentrare și de acțiune ale unui om, ale unui angajat, ale unui elev și ale unui profesor. În lucrarea “Focus. Privește lumea altfel pentru a avea succes și influență, E. Tory Higgins și Heidi Grant Halvorson ne explică de ce suntem buni la anumite lucruri și ce mecanisme de gândire stau în spatele acțiunilor noastre. Un elev cu focus motivațional promotor nu este descurajat de comportamentul profesorului în a învăța materia, dar nu uită cum profesorul l-a tratat în comparație cu alți colegi care știau materia la fel sau poate chiar mai puțin și spre deloc.

De ce faci asta, ca profesor? Ce te împinge să devii profesor și ulterior o amintire pe care mulți elevi și-ar dori să o șteargă? Când tu faci astfel de lucruri, ceva în inima multor elevi se schimbă și o parte dintre ei nu vor mai învăța materia niciodată, dar își vor aminti de tine pentru totdeauna. Nu toți au ambiția elevului Leon Dănăilă, chiar dacă au înclinație și dorința de a învăța materia predată de tine. Sunteți tu, profesorul și materia un tot unitar sau putețifuncționa în stare perfectă tratați separat? Tu trebuie să știi cel mai bine, pentru că și tu ai fost elev. Și dacă te-ai întoarce la tine, elevul de atunci, oare ce i-ai spune? Elevii tăi ar fi curioși să afle.

Închinăm un toast pentru tine și colegii tăi profesori, pentru cei care ne-ați conturat drumurile, pentru cei care ne-ați pus potențialul pe bold, pentru cei care ați fost oameni dincolo de catedră, pentru cei care ne-ați plimbat și dus grija prin excursii, pentru cei care ne-ați învățat gramatica limbii române ca pe o odă, pentru cei care ne-ați susținut unicitatea, pentru cei care ați făcut matematica mai ușoară, pentru cei care ați făcut dintr-o limbă străină aproape limbă maternă, pentru cei care ați adus istoria mai aproape de prezent dar ați lăsat-o ca exemplu distinct, pentru toți acei profesori care rămân în inimile noastre. Și pentru toți acei profesori de astăzi care aleg acest stil.

Un toast și pentru celălalt-tu și colegii tăi profesori despre care ne amintim deseori, fie că ați fost prea aspri sau poate că așa v-am perceput noi, fie că ați fost mai puțini atenți la nevoile noastre ca elevi, dar consecvenți în predarea materiei, fie că v-ați reflectat neputiința în notele noastre, fie că ați vrut sau n-ați știut. Și pentru toți acei profesori de astăzi care au acest stil și care aleg să îl schimbe din acest moment.

Cum se obține succesul?, întreabă Denise Rifai.

Depinde de voința individului respectiv, în foarte mare măsură, răspunde Leon Dănăilă.

Ceea ce știm sigur, totuși, este că modul în care sunt educați copiii genul de îndrumare pe care aceștia o primesc de la părinți, de la înlocuitorii de părinți și de la educatori, învățători și profesori are un impact profund asupra felului în care copiii ajung să privească lumea. (Higgins și Halvorson, 2014, pp.77).

Tu cel fel de amintire vrei să fii?

În memoriam profesor, om C. Agapie

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *