Priveliștea unei stări

Asocierea primăverii cu regenerarea naturii și cu sărbătoarea Învierii Domnului ne umple de curaj și de speranță în fiecare an, la capătul frigului și al cenușiului iernii. Nu aș lega mica mea meditație strict de anotimpul care e pe cale să înceapă, ci de putința ființei de a se reface după traumele unor urgii istorice cum ar fi un război sau o dictatură, ori după năpastele aduse de o molimă sau după pustiul sufletesc pricinuit de un dezastru personal. Am resimțit coborârea acestei ierni lăuntrice încă din copilărie, din noaptea arestării tatălui meu, de la sfârșitul lui martie 1959. De atunci și până la întoarcerea lui după cinci ani și jumătate, am intrat într-o stare de îngheț interior, stare în care m-am simțit aruncată în afara timpului, într-o negură fără vârstă. Abia la revenirea părintelui meu din închisoare mi-am dat seama că mă aflam la începutul vieții, că aveam 17 ani și că se apropia și pentru mine primăvara.

După mai bine de zece ani de la acel moment, am trăit o altă iarnă sufletească, la moartea tatei. Atunci pentru aproape zece luni, totul în jurul meu și-a pierdut culorile devenind cenușiu. Îmi aduc aminte și acum că într-o dimineață de noiembrie, cu o ploaie măruntă care întunecase cerul, mă aflam la catedră, în sala de seminar de la Facultate, supraveghind studenții care dădeau extemporal. Atunci, mi-am ridicat ochii spre fereastră și dintr-o dată am observat culorile din jur. Deși eram „cronologic” vorbind în plină toamnă, lăuntric pentru mine începea vindecarea, primăvara ca stare de spirit. După atâta vreme, tot trecând prin pierderi și neputințe mai mult sau mai puțin grave, am înțeles și mai ales am simțit în greul iernii sufletești prezența inefabilă a primăverii. Este pentru mine un semn divin că oricât de mult suntem încercați, suntem vegheați continuu de mila Domnului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *