„Noaptea, ca hoții!” – încă o victorie a (in)justiției române după lăsarea întunericului

Am să spun din capul locului  că nu voi insista aici să demontez  în toate etapele ei  „făcătura”  care scoate din dl Traian Băsescu,  Președintele  României două mandate și în prezent parlamentar european,  un colaborator al Securitătii. O va face, atunci când își va încheia documentația și argumentația riguroasă care intră în competențele ei, Monica Macovei. Dar mai ales, nu o fac, inspirându-mă din  informațiile puse la dispoziție de ea tocmai fiindcă am certitudinea solidă că este o făcătură și am să mă limitez să rezum, câteva dintre argumentele la  dispoziția  oricui are ochi să vadă și vrea să vadă cu ei.

 

 Iată-le: 

  1. Dosarul dlui Traian Băsescu a stat la SRI  17 ani și a fost „descoperit” în 2019,  cu puțin timp înainte de a întra  noi toți în „noaptea pandemiei”, prelungită  cu „noaptea”  agresiunii Rusiei asupra Ucrainei. Și la „valorificarea” lui  s-a lucrat tacticos, metodic, fără grabă, la adăpostul întunericului. Un timp tocmai bun pentru o asemenea faptă, pentru știm toți ce categorie de oameni.
  2. trimiterea în instanță de către CNSAS,  în baza „Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice”, datând, de altfel, din 1974, care  se  referă  în  art. 17 la „îngrădirea dreptului la viață privată” , iar în art. 12, la „dreptul la liberă circulație”, a „operei”, ar părea o glumă idioată, dacă n-ar fi o mașinațiune kafkiană, sinistră. Poate că statul român care încălca în 1974, otova, toate drepturile, de toate felurile, îl cunoștea, acel pact, chiar înainte de apariție. Dar în niciun caz, nu-mi imaginez că un student militar (primii doi ani de Institut al Marinei Comerciale aveau regim militar la acea vreme), dormea cu el sub pernă…în 1973, când a semnat cu un nume de cod invocatele „delațiuni”.  Ca să nu spun că armată însăși este, chiar și într-o țară mai puțin riguroasă, o instituție în care asemenea drepturi se suspendă. 
  3. „Legea Ticu”, în baza căreia funcționează CNSAS, este una profund alterată și  emasculată, deși numirea conform unui algoritm politic, a conducerii sale îi asigură destulă marjă de abuz. 
  4. Justiția  românească posttotalitară, strâmbă  din născare,  pe care doar Traian Băsescu, alegându-și un număr de colaboratori pe măsură, a încercat s-o îndrepte, a revenit treptat (era să spun „pas cu pas”), dar definitiv, la starea inițială, atât de strâmbă, încât nimeni nu crede în niciuna din deciziile ei, nici când se nimerește vreodată din greșeală dreaptă.

Toate astea, pe  lângă faptul că ar trebui să ne contrarieze  mai elementar simț al dreptății, prin pretenția  că, în fine, se face dreptate, ar trebui să scandalizeze, fiindcă infamia se petrece într-un suspect contratimp cu urgențele  vremurilor pe care le trăim. Un  contratimp de care  cred că omenește nu poți să nu te rușinezi. Fiindcă oricum ne-am poziționa față de exasperanta, obsedanta temă „Băsescu”,  să o vezi revenind pe tapet  și captivând mințile,  te umilește și te rușinează, pentru tine și „patria română, țară de eroi” pe care ne-a lăsat-o Ceașcă.  În momentul  când în toate capitalele  Europei de Est și în mai toată lumea, frica de întunericul care vine de la Răsărit  are o prioritate indiscutabilă,  scoțând  sute de mii de oameni în stradă, sau generând admirabile, eroice inițiative  private sau colective, la noi prioritatea absolută o are „degetul pe nas al Elenei Udrea”. Ca și cum, încă o dată, nouă, cineva ne-a pregătit din vreme o cacialma  și profitând „cu iuțeală de mână”  de o firească „nebăgare de seamă”, ne-a și pus în fața faptului împlinit. În timp ce unii alergăm de colo colo să ajutăm refugiați, să fim cât de cât la înălțimea vremurilor, iar alții să ne facem provizii, sau pașapoarte, sau toți și una și alta, alternativ, iată, ni se umblă pe șest, într-un fel de cont moral, al demnității  personale și colective și ne șterpelește iar ceva din el. 

 

Dar nu cred că doar rușine ar trebui să ne fie de faptul că pretutindeni în lume oamenii văd  urgențele, iar la noi nu, ci și frică. NU fiindcă  legea marii răfuieli cu Președinte Traian Băsescu   a „sistemului ticăloșit” care aplicată zilele trecute, îl scoate din casă și-l privează de drepturi DOAR pe el, dintre toți președinții, care mai de care mai plini de bube, a fost votată în parlament și  promulgată de Președintele Iohannis, în timp ce procesul lui se afla pe rol, la Curtea de Apel.  Asta e chestiune juridică și tot o îndemn pe Monica Macovei, care mi-a furnizat informația, să  demonteze mârșăvia. Dar această avalanșă, alcătuită din ilegalitate, sete de sânge,  orbire și prostie,  se rostogolește și  crește.  Nici o problemă dacă  războiul a ajuns la Odesa, niciodată nu e nepotrivită o acțiune civică, pusă la cale de „boborul” mulțumit că se face dreptate. Așa că iată-l, vine și el pe rețele cu o inițiativă menită să-l scoată definitiv  pe Traian Băsescu, nu doar din acea casă de protocol,  pe care trebuie s-o elibereze în câteva zile, ci și din Parlamentul European. 

Aici chiar nu știi cine și cum le-a întunecat mintea  inițiatorilor unei asemenea „petiții”.  Tocmai azi, când luciditatea, vechile lui state  de adversar al Rusiei putiniste,  profețiile sale despre un viitor devenit de pe o zi pe alta prezent, credibilitatea retroactivă dobândită ne-ar fi mai necesare ca oricând, acolo, în acea instituție mai solidară  ca oricând într-o cauză. O cauză in care el a fost,oricum am da-o,  pionier. Poate nu chiar înaintea celui care a numit URSS „Imperiului Răului” (Ronald Reagan), dar sigur înaintea celui care azi, l-a indicat cu nume și prenume pe Tartorul Suprem, Vladimir Putin, drept „criminal de război” (Joe Biden). Da, în absența acolo a Monicăi Macovei, cea mai  valoroasă colaboratoare a lui   în lupta pentru reformarea justiției, Traian Băsescu este singurul reprezentant  al României, apt să se pronunțe clar și curajos pe tema majoră a zilei.

Asta fiindcă  el este cel care a zis: Marea Neagră nu e un lac rusesc. Fiindcă  el a vorbit despre șansa României, doar în NATO și UE („axa Bruxelles-Washington”). El a primit aplauze admirative, la tribuna instituției  europene (acolo unde  pe banii noștri, atâția au tăcut sau ne-au făcut de râs). El a răspuns unei interpelări din partea rușilor : „Vă rog să notați, domnule parlamentar, că România nu are niciun fel de experiență în anexarea altor state.” Iar asta cu mulți ani înainte de infama, incalificabila invazie, când cu agresivitatea știută, era acuzat pe față că acordând cetățenie română moldovenilor, urmărește să anexeze Republica Moldova. Și da, acum, când premonițiile i s-au adeverit, această fermitate a lui ne este mai necesară decât orice diplomație a capului în nisip. Și sigur, nu doar că va rămâne în istorie, dar semnificația ei, sinistru premonitorie   va crește, în timp ce tuturor politicienilor acestor zbuciumate decenii, cu excepția celor vinovați de crime, tuturor învârtiților, li se va  spulbera memoria, cum se spulberă pleava și praful. 

Nu am să mă adâncesc în misterul abisal al urii pe care a cumulat-o asupra persoanei lui, clar, nu una comodă, nu neapărat agreabilă și prevenitoare, cel mai valoros politician pe care l-a avut România în postcomunism.  Nu sunt în stare nicicum, din cauza perplexității pe care mi-o induce. E nevoie de multă detașare și forță a indignării, pentru a explora drojdia de ură depusă de un diavol meschin, pe fundul sufletului românesc. Cu siguranță meschin, fiindcă însușirile  cu adevărat satanice, de șef al legiunii,  revin și de data asta vecinului de la Răsărit. N-am să le amintesc cititorilor cum reușesc ei să metabolizeze nedreptatea care se face  din nou sub  ochii lor prin această nouă reglementare cu dedicație, ca și Ordonanța 13, croită  după modelul știut: „noaptea, ca hoții”.

Am să-i întreb  însă pe admiratorii care tac,  dezamăgiți, rușinați, înfuriați ca  pentru o investiție care n-a rentat, dacă: 

  1. sunt foarte siguri că verdictul ICCJ este  drept, cum cere constituția să fie orice verdict.  
  2. sunt siguri că păcatele umane ale lui Traian Băsescu și marile lui merite,  puse în balanța unei drepte judecăți, nu înclină în nicio parte, ci recomandă tăcerea și uitarea; 
  3. sunt siguri că multitudinea de alte nereguli care i se impută, e rezultatul faptelor lui și nu opera sicofanților, a profitorilor,  mai exact efectul acelei slugărnicii atât de specifice „curților” de la noi, din toate timpurile și epocile. Dar în fine, i-aș întreba  pe foștii admiratori dacă
  4. propriul  refuz de a-i asculta argumentele nu trădează precaritatea și  lipsa de substanță a încrederii acordate  odinioară. 

  De fapt, aceasta  tema lungii mele pledoarii pentru trezire și luciditate: „eroarea epistemică” de a judeca trecutul  din perspectiva prezentului,  care generează surzenia unanimă la argumentele aduse  de Traian Băsescu în apărarea sa  și  felul cum funcționează  memoria noastră, a tuturor. 

Ce spune încriminatul în apărarea sa, la care sper să nu renunțe. Spune puține  și clare lucruri: 

 1.că la 21 de ani NU ȘTIA că ofițerul de contrainformații militare face parte din securitate; 

  1. nu știa că i s-a dat un nume de cod pe declarația cerută de CI-stul Institutului.  Și cam atât, cred.

În calitate de cercetător  familiarizat cu documentele de arhivă pot să spun și să dovedesc:  ofițerul însărcinat cu racolarea cuiva,  își NUMEA  încă de la prima întâlnire, ipotetica  viitoare pradă, cu numele de cod pe care urma să-l  poarte după racolare și îl numea așa până când  ori îl prindea să semneze un angajament, ori abandona prada dintr-un motiv sau altul,atent ales să nu-și   pericliteze avansarea, acest motiv. Pentru a evalua atitudinea proaspătului „elev militar” ca răspuns la solicitarea  ofițerului de  contrainformații, de a da o caracterizare, care reprezenta o recomandare, pentru un coleg urmând să plece în cursă, era nevoie din partea acelei  comisii din CNSAS, nu numai de experiență în domeniul cercetării dosarelor  aflate în grijă. Membrii ei aveau nevoie în plus de abilitatea și voință de a  privi trecutului cu ochii trecutului, de care  toți care au votat s-au dovedit, din cauza numirii lor acolo după algoritm, lipsiți.  Fiecare a înclinat în direcția în care bătea vântul pentru partidul care-i numise și după sentimente personale. De data  asta, ca persoană provenind din Constanța, cu aproape zece rude apropiate absolvente a acelui Institut de Marină Civilă, practicând ani de zile profesia lui Traian Băsescu de comandanți de cursă lungă, pot spune două lucruri: a. că venit dintr-o familie de militari din satul Murfatlar, când i-a spus  reprezentantului contrainformațiilor militare, ca instituție care se prezenta ca apărând siguranța statului  că un coleg a venit la Institut  cu gândul să plece din țară, nu  a comis un  act de delațiune, ci unul de loialitate față de stat. 2. semnarea acelei hârtii cu cu un nume conspirativ, făcea parte din ea. Îi rog pe cei care mai sunt în viață și citesc ce scriu eu aici, să confirme, sau infirme veracitatea  spuselor mele, amintindu-și corect, deși niciunul nu-l simpatiza pe CI-ist, evitând, dacă putea, să dea o asemenea (anti)recomandare, care însă, mincinoasă nu putea fi. Aș mai adăuga aici, tot din discuțiile lungi, din acea vreme,  cu marinarii, că securistul navei, nu era NICIODATĂ comandantul, care trebuia să se bucure de încrederea echipajului, ci un ofițer de rang secund, sau chiar mai puțin de atât. Ca și în orice altă agenție, ambasadă de exemplu, unde securistul era Șoferul.

 Într-un  viitor  text, prevalându-mă la fel de experiența acumulată în  materie de „spovedanii”, am să încerc să avansez răspunsuri posibile la întrebarea: de ce nu și-a mărturisit Traian Băsescu vina. Pentru oblojirea, fie și tardivă, a rănilor dezamăgirii, de care suferă foștii lui admiratori și susținători. 

2 Comentarii

  1. Jela DESPOIS says:

    Va multumesc ca v-ati facut timp sa cititi.

  2. Silvia Gherghescu says:

    Multumim stimata doamna. Admirabil material, documentat si de buna credinta. Ma alatur , intr-u totul argumentelor aduse si spun ca este o marsavie ceea ce i se face presedintelui Basescu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *