De treizeci și doi de ani, deja, asociem sărbătoarea Crăciunului cu comemorarea/aniversarea Revoluției. O datorie de memorie pe care nu o putem eluda, cu niciun chip, așa cum nu putem eluda datoria de a reîmprospăta amintirea ei tot mai palidă și mai îndepărtată, riscând să devină, vai, formalitate, străduindu-ne să aducem în atenția compatrioților, noi sau mai vechi documente, mărturii, cărți, fotografii, gesturi de reînviere a energiilor de atunci. Și de informare/ impresionare a celor care nu se născuseră încă, sau erau prea mici pentru ca acel moment să le spună ceva.
Pentru prima dată, în treizeci și doi de ani, ieri, 22 decembrie 2021, am scris (mai exact am postat pe pagina mea de facebook), ceva fără legătură cu singurul eveniment care ne-a despărțit cu adevărat, nouă românilor, celor maturi, ca și celor abia născuți, viața între un „înainte” și un „după”: Revoluția din decembrie 1989. Aproape imediat m-am simțit vinovată. Știam de ce m-a încercat remușcarea, dar intuiam vag și că totuși, un motiv trebuie să fi avut de am renunțat să marchez și eu momentul, alături de nu puține organizații, grupuri, persoane publice și prieteni; adică simțeam că și sentimentul de vinovăție, dar și imboldul inițial, spontan, de a mă mulțumi să vorbesc despre un eveniment al meu, de familie, legat de sărbătoarea Crăciunului, imbold născut, paradoxal, din discreție, și nu din uitare, merită câteva clipe de reflecție. Fără să-mi fie prea limpede, ambele mi s-au părut, totuși, explicabile.
Pentru reticența de a mai comemora Revoluția mi se părea banală și evidentă explicația că pe măsură ce ne-am îndepărtat de clipa aceea astrală din istoria noastră, evenimentul ca atare și-a pierdut din încărcătura emoțională, s-a estompat. Dar, mai ales, că el a fost dislocat de trecerea vremii și de nașterea unei noi generații, cu preocupările, momentele ei de cotitură, uneori fractură, cu alt „înainte și după”, alt sfârșit și început: smulgerea dureroasă și plecarea din țară, de exemplu, exemplu privilegiat, pentru că are aceeași greutate ca aceea a Revoluției pentru generația mea. Dar sunt și altele: plecarea în lume a copilului unic, sau a tuturor copiilor, un divorț, o căsătorie fericită sau nefericită, moartea cuiva drag, o boală.
Mai pe scurt, din ce în ce mai mult resimt Crăciunul ca pe un element care ne unește, realmente, și nu Revoluția din decembrie. Și nu doar eu, cred. Iată, am spus-o. Începem deja să resimțim comemorarea ei, ca pe un automatism, un reflex, cam în felul în care resimțim în definitiv și Nașterea lui „Iisus cel viu”, ca pe o suită de gesturi rituale împărtășite. Dar măcar pe aceasta din urmă, o avem în comun. Adică într-un fel indiscutabil, aceasta consfințește apartenența noastră la o comunitate care ne depășește eul individual, familia, căminul.
Revoluția nu mai este resimțită astăzi ca un bun al nostru, comun, un liant, un reper colectiv, un sfârșit și un început, pentru noi toți. Așa că dintr-o paradoxală onestitate, m-am lăudat cu un bun privat: darul primit de la Moș Crăciun, implicit cu dragostea pe care ai mei mi-o poartă, așa cum și eu le-o port lor, sentiment care se manifestă mai pregnant în aceste zile de sărbătoare.
Atunci de unde vinovăția? De unde sentimentul că eludarea Revoluției este un fel de a mă îndoi și dezice de „bunul comun” cel mai de preț, nu numai pentru mine și un număr, nedefinit, de martori și supraviețuitori ai ei, ci și pentru aceia care nu sunt conștienți de el, dar beneficiază de pe urma lui: fie și prin faptul că nu mai sunt împușcați, înecați, sfâșiați de câini la frontieră când pleacă, nu mai sunt arestați ca spioni sau transfugi, când se întorc să-mi vadă familia, nu mai sunt dați afară din slujbă când divorțează, nu mai înghit insultele șefilor ci reacționează și la nevoie își găsesc alții.
De mai multe ori mi s-a atras atenția asupra faptului că lumea românească nu este așa cum o văd eu, că ea s-a stricat, s-a degradat, a decăzut. Și mi s-au dat tot felul de exemple și de nume: Simion și huliganismele lui de microbist, Sile Cămătaru cu succesul lui de „scriitor”, doamna Șoșoacă, etc. Imperturbabilă, obișnuiam să spun: „Figurile astea de Goya sunt ca un fel de perdea murdară, o cortină sordidă, care se pune între tine și România: dă-o la o parte și ai să vezi România reală. Nici într-o clasă nu sunt decât trei premianți și după ei alți vreo trei-patru școlari buni răsplătiți cu mențiuni. Nu există nici clase doar de premianți, darămite o țară.” Și dau nume, câte știu, și știu totuși, multe nume de oameni care tac și fac: dirijori, artiști plastici, sociologi, I.T.-iști, manageri eficienți și de succes, arhitecți, juriști, judecători, avocați, scriitori, traducători, ziariști. „Aceștia sunt cei care trag România în sus.”
Ieri dimineață, însă, iată, acum îmi dau seama, m-am îndoit prima dată serios de imbatabilul meu argument: asta fiindcă, deși ferită de dejecțiile televiziunii, pe care mi-am interzis-o singură, pe telefonul mobil mi-a apărut când nici nu deschisesem ochii bine, doamna Șoșoacă în persoană. Vorbea de acasă, cu fanii. Îi știam temele: „Nu sunt senatorul celor care m-au votat, sunt senatorul tuturor românilor”; „Vaccinarea este o crimă, nu vreți să vă vaccinați, n-o faceți”, „Poporul meu, țara mea, afară din ea cei care nici nu-i vorbesc limba” etc.etc. Știți mai bine ca mine. Dar nu discursul ei m-a neliniștit, nici măcar nu m-a prost dispus, sunt sigură că mintea acestei femei este inexpugnabilă, ca o sferă, o bilă de fier, în care, dacă nu ne-ar spunea chiar ea ce se află, n-am ști ce se află și dacă se află ceva… Ceea ce m-a speriat a fost viteza cu care se derula mulțimea mesajelor de susținere, sute, mii, pesemne zeci de mii. Până am închis eu telefonul, înregistrarea fusese deja distribuită de peste 40 de mii de ori, iar urmăritorii ei erau aproape o jumătate de milion.
N-am mai fost deloc sigură de metafora mea cu România de dincolo de perdea. Acum mi-era clar că eu eram cea care avea în față o perdea frumos decorată cu figurile unor mari români care „tac și fac”, și tocmai faptul că nu mă înduram să dau la o parte aceste consolatoare chipuri mă împiedica să văd „poporul” doamnei Șoșoacă. Care reprezenta o Românie infinit mai numeroasă și mai aptă să o tragă în jos, decât doctorii, profesorii, inventatorii, conducătorii de instituții care „tac și fac”, de premianții clasei care o trag în sus.
Mesajele acestor oameni, deși monocorde, meritau citite: Vă susținem, respect, doamnă Președintă a României, curaj, Arafat afară, Iohannis afară, suntem umiliți, batjocoriți, vă iubim. Sigur, mesajele acestea exprimă frustrare. Dar FRUSTRAREA ce exprimă? Nimeni nu se mai întreabă. Văd mult dispreț pentru acești „frustrați” în comentariile prietenilor din „bula” mea. Dispreț, furie și cel mult milă.
Nu împărtășesc niciunul din sentimentele acestea. Nu am avut niciodată, nici „înainte”, nici „după”, vreo îndoială că bunul meu cel mai de preț, după care am tânjit și de care nu m-aș mai putea lipsi, cel pe care am avut enormul noroc să-l dobândesc târziu, totuși, înainte de a muri – și, lucru important fără să mor eu pentru a-l obține! – este libertatea. Sunt însă conștientă, sau am devenit, cu anii, conștientă de faptul că atunci când libertatea nu ți-a lipsit niciodată, dacă atunci când te-ai născut, ea era aici, la îndemâna ta, nu o simți așa cum nu simți aerul pe care-l respiri, decât dacă se întâmplă să nu-ți mai fie accesibil. Ba chiar o poți simți ca pe o imensă povară. Este îngrozitor să mă gândesc câți scriitori și artiști din generația mea au murit cu zile și nu pot să evit gândul că șocul libertății, deruta ei, au fost, alături de cei trei F (Foamea, Frigul, Frica), au fost factorii care le-au scurtat zilele. Dar România nu suntem doar noi. Iar România din spatele perdelei e diferită de ce îmi place mie să cred.
În România nu s-au schimbat doar generațiile. S-a schimbat ea, în plămada, în textura ei fizică, morală, materială, psihică și… intelectuală. Las de o parte întrebarea, nici ea anodină, cine, la 32 de ani de la Revoluție, mai nutrește cu adevărat recunoștință pentru darul primit atunci, pe nemeritate, cu prețul a peste o mie cinci sute de vieți tinere? Oamenii obișnuiți, de 32-40 de ani, în niciun caz, sau în niciun caz toți. Ei resimt libertatea ca pe un dat natural, un drept de a vorbi, de a manifesta, de a pleca și de a se întoarce, iar cel mai costisitor dintre drepturi, pentru ei, este acela de a schimba siguranța zilei de mâine, pe libertatea de a munci pe rupte și, la limită, de a muri cu zile de lipsuri. În niciun caz, nu cred că resimt vreo recunoștință, părinții oamenilor de 30-40 de ani care și-au lăsat acasă, unii în grija altora, copiii și bătrânii, ca să-și rupă oasele în condiții pe care nu dorim să le știm, în locuri unde pot câștiga ceva mai bine ca aici. Nici măcar aceia care au făcut, pe merit și mult mai rapid decât aici, cariere, care s-au realizat profesional și uman, au văzut ce înseamnă să trăiești normal, demn, fără șpăgi la doctor, fără plecăciuni, fără minciuni, care au făcut copii luați în grijă de stat, imediat, care și-i pot crește, duce la grădinițe și școli, îi pot hrăni decent, nu au de ce să-și fie recunoscători decât lor înșiși. Ei resimt, cum e și firesc, orice drept ca pe meritul lor personal, și cel mult, al țării care i-a primit și care nu seamănă, cu cea lăsată în urmă, chiar dacă îi duc dorul. Ce simt ei, de acolo, de departe, este această nouă, nefirească plămadă, barbară, decăzută, urâtă, nouă fie și dar comparativ cu lumea pe care au avut prilejul să o cunoască afară. Nici ea perfectă, departe de asta, totuși, altfel. Ce semnificație mai are Revoluția, ca bun comun, pentru acești români, vrând-nevrând și indiscutabil, bun comun și pentru cei plecați definitiv, și pentru cei plecați provizoriu, și pentru cei rămași aici, trebuie că m-am întrebat atunci când m-am jenat să-i bat și eu la cap cu tot mai îndepărtata și formala rememorare a Revoluției.
Asta pe de o parte, fiindcă nu mai știu cui mă adresez când exalt libertatea dobândită pe nemeritate atunci. Dar pe de altă parte….fiindcă mă îndoiesc că altceva decât s-o comemorăm o dată pe an, am făcut pentru ca Revoluția, la cei 32 de ani trecuți de la sfârșitul ei înainte de a se naște, să mai rămână un bun comun. Mă gândesc evident la muzee, procese, instituții, condamnări, cărți.
Bun comun, care nu ne unește, ci ne dezbină, e în schimb, România de azi. Anume nu România cea desenată pe perdea, știută de mine și iubită, a oamenilor cuviincioși, care tac și fac, ci România lui Șoșoacă, Simion, Dăncilă, Dragnea, Târziu, Nuțu Cămătaru, etc.etc., care nu seamănă cu ce au visat cei care au ieșit în stradă strigând: „Vom muri și vom fi liberi!” Și nici cei care au plecat, cu atât mai puțin ei, imediat după Mineriade și tot pleacă…
Nu cred că aceia care au făcut Revoluția și-au imaginat că asta va ieși din România visată de ei. Nu cred că le-a trecut măcar prin minte că nu de la ei, premianții absoluți ai clasei, ne va veni schimbarea (în bine), ci de la repetenții, plagiatorii, hoții, huliganii ei, de la care ne-a venit schimbarea în tot-mai-rău. Iar asta în pofida existenței unei categorii de oameni de admirabilă calitate, care „tac și fac ”: medici, profesori, arhitecți, scriitori, ziariști, țărani, mici meseriași, mici întreprinzători, IT-iști, care se îndărătnicesc să nu plec din țară, sau pleacă și de acolo, de unde sunt, se comportă ca și cum n-ar fi totul pierdut. Ca și cum ar fi perfect conștienți că lor le revine datoria nu doar să înțeleagă că popularitatea lui Șoșoacă, a lui Nuțu Cămătaru și a lui Simion, învestirea lor cu rolul de salvatori, este simptomul unei Românii grav bolnave. Ceea ce nu am vreo îndoială că au înțeles de mult. Dar mai au și datoria, indiferent că numim boala frustrare, să explice și de unde vine frustrarea. Și să i-o explice bolnavului pe înțelesul lui.
Fiindcă dacă România este înghițită de Rusia, după ce NATO și UE se satură să o suporte, dacă Revoluția devine o amintire tot mai palidă, un ritual golit de conținut, atunci vinovăția, nu ne mai apără. Trebuie să înceapă în fine, să ne fie frică.
UN poet german spunea că Binele există dacă-l faci. Parafrazându-l aș zice: Libertatea există dacă ne-o exercităm. Ca un îndemn să facem asta reînviind elanurile acelei clipe astrale…
Așa că m-am întors și am postat și eu pe fb pagini din Albumul dedicat Revoluției de neuitata Irina Nicolau…
