După 45

În sfârșit am o viață perfectă e, dacă nu mă-nșel, primul volum de poezie al lui Horia Corcheș, apărut în proaspăta și deja notabila colecție de gen a editurii OMG (Alba-Iulia, 2021). Cunoscut mai degrabă ca autor de proză scurtă și articlier constant la „Dilema veche”, Horia Corcheș surprinde pintr-o plachetă concentrată și echilibrat dozată. Nici biografemele, nici formulistica, nici tensiunile lirice nu caută ostentația, parada de imagerie și de visceral, de crize și de tropi, dimpotrivă. Scurte, fără titluri, numerotate de la 1 la 53, textele respiră, inclusiv prin cadența reținută, aerul firesc al suprapunerii dintre intenții și mesaje.

Mozaicată și paratactică, tematica volumului imită instabilitatea fluxului generat de ecranele digitale, de scrolarea-zaparea-clickuirea care mixează, la pachet cu toate referințele întâlnite-n cale, și funcționarea senzorialității contemporane. Organizată în jurul unei vârste-refren (40 de ani și după), această tematică o transformă într-un timp-prag, într-o limită personală cumulativă, într-un moment al perceperii „parametrilor ideali”: „la 40/am murit deja mai mult decât am de trăit/de afară, soarele primăverii/îl recunosc prin tâmplele care îmi pleznesc/nicio limită/doar proiecții percepții egomasaj”; „după 45 tot ce mă mai interesează/este plăcerea”. E o vârstă a decantărilor necesare, a eliberării de glorii inutile, e punctul în care biografia devine un mecanism repetitiv, o memorie inutilă, un set de gesturi care nu mai dovedesc nimic, afară de propria lor redundanță. Totul e o încâlceală de rețele și de orizonturi, totul e un ansamblu de amintiri puse pe replay: „noi suntem tinerii second hand/avem 45 levităm ca la 19/seara în baruri/când vedem o fustă/întoarcem spatele și plecăm/ridicăm paharul cu vin/pe care nu-l puteam la 19/vorbim, vorbim, vorbim”; „plăcerea se lasă ca o penumbră/peste lucruri/pe ceafa sticloasă/număr de la 1 la 45/mă ridic și cu țigara în colțul gurii/trag o folie subțire de plastic peste toți/înfășor bine/ca-ntr-un cocon/din care nu mai au scăpare”; „încă 45/șanse mari să fac 46/umanul a devenit virtual/crochiurile oamenilor sunt/tot mai șterse”. Stimulată de această ambiguizare a contururilor, de această veritabilă „declarație de independență față de realitate”, percepția pătrunde în materialitatea străvezie a suprafețelor, dezvăluie intimități ascunse, șterge granițele odinioară clare, anulează pericolele și teama de risc, lăsând ca lucrurile mici, altădată insignifiante, acum fie să treacă indiferente, fie să ucidă subit.

Din zaparea alunecoasă pe deasupra „umanului devenit virtual” derivă, de fapt, substanța majorității textelor din volum. E vorba de o poezie a bucuriilor simple, domestice și cotidiene (peisajele orașului, cafeaua de dimineață, lenevirea în așternut, plimbarea pe stradă, baia fierbinte cu un whiskey alături, anii de liceu și de facultate, jobul, starea civilă), o poezie a conviețuirii într-un prezent care extrage din arhiva trecutului numai ceea ce e plăcut, ceea ce nu mai rănește, ceea ce poate genera noi relevanțe. Nu lipsește dintre ele nici happening-ul, jocul mereu binevenit al improvizațiilor: de la 36 la 42, poemele reprezintă cronici fulgurante ale cotidianului urban cu un anume „#vecinuldedincolo” drept protagonist, în ciclul 43-47 sunt prozopoeme despre mici evenimente urbane a căror semnificație e blurată de propria lor succesiune aleatorie, iar în grupajul 48-53 avem un experiment cu rimă, unde imperativul formei pare să submineze coerența tematică. Plezirismul e programatic, ceea ce contează e serotonina, trăirea intensă a clipei, tainele neștiute extrase din ceea ce se perindă prin fața ochilor, „egomasajul”. După vârsta-prag salvările nu mai vin din performanțe convenționale (scris, iubire, sport, carieră), ci numai din plăcere, din ceea ce femeile, de pildă, „găurite ca sitișca și străvezii”, pot dezvălui prin „pielițele de caise” și prin „sticla fragilă”: „după 45 am înțeles/tot ce contează e plăcerea/nu te salvează de nimic/dar îți oferă totul”; „pentru conservarea neviciată a plăcerii/serotonina e religie și atât”; „o aplicație de iluminare/zi după zi/filtre noi/scrise în coduri tot mai senzitive/reglează perfecțiunea plăcerii”. De la înălțimea lui post-40, orice grilă fanstasmatică ai aplica, lumea nu mai e fiction, ci mai degrabă pulp fiction, mai ales că virtualul a exhibat, a derealizat și a reansamblat toate formele, toate codurile, toate experiențele noastre cunoscute.

Volumul lui Horia Corcheș descinde discret, dar valabil în peisajul poeziei de la noi. Cele 53 de flash-uri despre „viața perfectă” conturează un poet întârziat și agenerațional, dacă pot spune astfel, dar așezat destul de comod pe locul autorilor de luat în seamă.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *