Espero (fragment literar)

Știu că ne trezeam de dimineață, pe la ora cinci. Mă pregăteam rapid și îi așteptam pe ai mei să-șitermine treburile. Bagajul meu era deja făcut de ei, căci la vârsta aia nu prea știam cum se pun hainele într-o geantă. Nici acum nu știu exact, dar cumva îmi iese. În bucătărie mirosea a pâine prăjită și ceai, iar în balcon, a Viceroy. Mi se părea atât de fascinant fumul de țigară, mai ales când era expirat de o statuie înaltă cu ochelari. De-abia așteptam să intru la liceu și să fumez mândru lângă el. Atlasul din piatră nu vorbea mult, dar când o făcea se plângea de scopul vieții, țara de căcat în care trăim, compatrioții noștri lobotomizați și hidoși, moartea care îl pândește la fiecare pas. Nu înțelegeam de ce îl afectează atâtea lucruri. Târziu am aflat ce înseamnă să fii scriitor, mai ales de proză scurtă, unde trebuie să suferi la intensitate maximă într-un timp cât mai scurt, două-trei luni pe an, nu să lenevești ca într-un roman. Comparativ cu ceilalți părinți, al meu deținea premii literare, restul nu știau cum arată o carte și în loc de distincții aveau doar bibelouri din porțelan sub formă de pitici și delfini. Și bigudiuri. Dar, pentru a fi un maestru stilist, nu ai nevoie să ieși din casă sau să răspunzi la telefon. Fiind conștient de acest fapt, mai are momentecând regretă că nu a fost niciodată la pescuit cu mine, la fotbal, cumetrii, prostituate, ca un tătuc adevărat, dar se liniștește când îi dau să mănânce fish fingers. În școala generală am aflat despre condiția lui, i se spune depresie mascată. Ceilalți părinți, adică fraierii, nu aveau așa ceva, deci încă un motiv să mă mândresc cu tata. Speram să am și eu cândva, doar ca să fiu ca el. N-am reușit, dar în timp am strâns destule frustrări cât să pară că am și eu probleme la cap, cred că îl ajung din urmă. Uneori îl vedeam cum urla la televizor, mai ales la posturile de știri și astfel îi trezea pe vecini, toți fiind intelectuali de marcă, începeau scandalurile. Apoi venea tiptil la mine în cameră, puțin prăfuit și mirosind a apă de toaletă (nu știam exact ce scop are, dar câțiva ani mai târziu a început să-mi placă și o foloseam până când îmi venea să vomit) șimi povestea despre tipuri de oameni și iubire, preferații lui erau taximetriștii, bucătarii paranormali, lăcătușii cu sensibilitate la clanță, polițiștii cu plete, nutriționistele motivaționale și omul de serviciu cu ochi albaștri de care era sigur că are un microfon în mătură și ne filează. Nu puteam să-i zic că-şi pierduse auzul de la atâta muzică clasică ce asurzea pe oricine intra pe palierul de la etajul nostru. Tot el m-a învățat să râd de negri, paralitici, minorități, discriminați, toleranți și indivizi care se iau mult prea în serios. Pe de altă parte, mama s-a ocupat cel mai mult de partea rasială, încât am ajuns la 21 de ani un xenofob cu grad de locotenent-major și pot împărtăși cu alții bucuria de a detesta oamenii.

După ce se terminau activitățile matinale, așteptam cuvântul. Gata? Coboram cu liftul şi luam prima gură de aer rece. Străzile erau aproape goale, cu doar câteva taxiuri rătăcite ce traversau bulevardul principal. Aproape de blocul nostru ne aștepta Espero cu un zâmbet larg. Urcam în maşină, înăuntru era curat și simțeam mirosul fin de odorizant. Stăteam în mijlocul banchetei din spate, ca să pot vedea drumul în toate direcțiile, și pe șofer cum își conduce distinslimuzina în timp ce ascultă muzică. Mama era lipită de mine, în dreapta, pregătită cu pastilele de stomac și de burtă în caz că mi se făcea rău. N-aveau întotdeauna efect, dar mă liniștea gândul că sunt la îndemână oricând. Ca și în prezent. Tata era ultimul care se urca, pentru că ne îndesa valizele în portbagaj. Apoi se așeza elegant pe scaun, își fixa centura, aprindea CD player-ul și introducea un mix cu Creedence şi Prokofiev. După care intram în transă până la punctul de oprire. Locațiile pe care le vizitam erau de multe ori noi, așa am reușit să văd parcuri de toate felurile, normale sau de distracții, marea, am mers la concerte, filme, teatru, am ajuns la Wimbledon (pe atunci nu mă plictisea tenisul), am văzut câmpuri de luptă pe care au rămas doar proiectile din hârtie mototolită, am vizitat hotelul pentru scriitori netrebnici, unde găseai ochelariști în halate albe cu tot felul de pastile ciudate în buzunare, m-am cățărat pe umerii tatii și am văzut luna, dar acum ne întorceam la același munte (cică e corect să-i spui muntea).

A trecut ceva timp de la accident, nu ar trebui să cumpărăm o portieră nouă? Am reușit sa strângem bani de atunci. Cum conduci fără ușa din dreptul tău?

Nu răspundea, era sobru. Se gândea la drum. Poate că era mai bine fără portieră, mașina ar fi fost mai ușoară și am fi prins viteză mai repede. Totuși, i-am propus să-i fac eu una, din piese de lego. N-a vrut, mi-a zis să le păstrez ca să construiesc turnulețe. Doar că nimeni nu s-a gândit că-n viitor nu va mai fi atât de amuzant să privesc cum se dărâmă și se împrăștie piesele în toată camera, pentru că nu mai e tata lângă mine, ci tot felul de dame prețioase cu apucături de femei de serviciu, și mi-a luat mult timp să-mi dau seama că mai bine le duc să viziteze ghena, e un loc exotic cu turnuri din gunoaie, îmi pare rău, a vrut să mă învețe cum să mă comport în societate, cu oamenii și la ce să fiu atent, dar ele vor să-și lege gândaci de codițe. Uneori mă cuprinde spaima, dar nu mai pot veni plângând și să mă țin strâns de piciorul lui, apoi să aducă o revistă ca să ne apucăm să desenăm mustăți și dinți negri pe fețele unor actori sau vedete. Sau măcar să ne speriem amândoi, în timp ce jucăm Halo.

Printre multe altele, îmi aduc aminte de momentele când ajungeam în camera lui, de mama disperată că nu era aerisită camera, dar mie îmi plăcea să fiu cuprins în ceața de fum, mă așezam în fund pe covor, iar tata scotea patentul și pila cu care mă lăsa să bat toba într-o cutie veche de tablă, nu mai știu ce măsuri țineam pe atunci, posibil jazz, dar e bine că acum pot să mă mișc pe ritmul muzicii tehno. M-am gândit că la un moment dat îmi va fi de folos, poate ajung inginer electronist, sau voi practica extracții dentare celor care vorbesc fără să fie conștienți de valoarea și greutatea cuvintelor, pesemne că nu au cântar acasă. Nici lupă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *