Monica Pillat şi Marius Chelaru: Interviu

1. Anul acesta vorbim despre centenarul Dinu (19.11. 1921) și Cornelia (22 martie 1921) Pillat. Am ținut să dedicăm în acest număr al „Convorbirilor” mai multe pagini lui Ion, Dinu, Cornelia și, desigur Monicăi Pillat. Și pentru că fără dragoste e greu să ne imaginăm Creația chiar, lumea, viețile noastre… să începem cu Biruința unei iubiri.

Titlul pe care l-am ales pentru volumul de corespondenţã al pãrinţilor mei reflectã nu doar dãinuirea legãturii lor sufleteşti în vremuri de mare restrişte şi de grele încercãri ci şi biruinţa iubirii lor asupra morţii. Dupã ce Dinu Pillat s-a stins din viaţã la 54 de ani, la aceeaşi vârstã cu tatãl lui, poetul Ion Pillat, Cornelia, soţia sa, a lucrat retrospectiv asupra sentimentelor care le-au unit vieţile, decantându-le şi adâncindu-le, pânã când le-a dat strãlucirea unor nestemate (Eterna întoarcere. Ed. DU Style 1996 şi Ofrande, Ed. Universalia 2002) Pe de altã parte, cititorii acestei cãrţi mi-au mãrturisit în timp cã au descoperit în paginile volumului un model de iubire care le-a schimbat în mod benefic percepţia. Tatãl meu venea dintr-o familie veche, cu tradiţie, pãrinţii mamei aveau o origine modestã, dar erau însetaţi de culturã şi frumos. Dinu şi Cornelia (Neli) s-au cunoscut pe bãncile Facultãţii de Litere, fiind studenţi în acelaşi an. Liberalul Ion Pillat s-a întâlnit cu social-democratul Gheorghe Ene-Filipescu în Parlament: primul încerca sã ducã mai departe dezideratele politice ale Brãtienilor, celãlalt, ajuns prin merite speciale, dintr-un umil cizmar în patron de magazin cu pantofi de lux, prezentaţi la expoziţiile internaţionale de la Barcelona, Viena şi Paris, lupta pentru drepturile muncitorilor meşteşugari. Şi unul şi celãlalt erau încredinţaţi cã omul nu poate progresa ca fiinţã moralã şi socialã decât prin educaţie şi culturã. Mama mãrturisea cã atunci când l-a întâlnit pe tata (aveau amândoi 21 de ani) era cu 100 de ani mai tânãrã decât el, ca fel de a fi. Prospeţimea şi vitalitatea ei l-au atras pe singuraticul Dinu Pillat, venit pe lume şi crescut într-un mediu rafinat, de o crepuscularã frumuseţe. În anii care au urmat cãsãtoriei, firile lor atât de diferite s-au armonizat treptat, iar încercãrile prin care le-a fost dat sã treacã le-a întãrit iubirea. Avuseserã de la început convingerea cã fuseserã predestinaţi unul altuia.

2. Una dintre cele mai puternice imagini pe care le am de când eram mic, și care m-a însoțit în fiecare zi a vieții, este aceea a unei icoane din casa mamaiei mele, în fața căreia vorbeam, ca și dumneavoastră în copilărie, cu îngerul meu. Dinu Pillat, aidoma altor intelectuali ai țării, a fost victima regimului comunist. Întemnițat, bătut, torturat, a supraviețuit și prin puterea credinței. Povesteați într-o convorbire cum l-a văzut pe Iisus răstignit pe cruce, și asta l-a întărit și mai mult. Și cu gândul la asta, să continuăm cu alte cărți, de la una care fost și ea „închisă”, ca și autorul ei, Aşteptând ceasul de apoi.

Aveam vreo şapte ani când tata ne-a citit mamei şi mie un fragment din cartea pe care o începuse încã din 1943. Era vorba acolo de o fetiţã cãreia i se spune cã pãrintele ei bolnav fusese luat pe aripi de gâştele sãlbatice în zborul lor de toamnã spre miazãnoapte. Adesea, în timpul zilei, îl surprindeam pe tata strãbãtând cu paşi neliniştiţi odaia şi aşezându-se în rãstimpuri la birou ca sã scrie. Uneori îl auzeam repetând în şoaptã: „soarta”, „soarta”. Într-adevãr, ce soartã teribilã au avut autorul şi romanul lui, intitulat profetic Aşteptând ceasul de apoi! Cartea a devenit corp delict în Procesul Noica-Pillat intentat de comunişti intelectualilor indezirabili, iar romancierul a fost asimilat personajelor sale şi condamnat la 25 de ani pentru „înaltã trãdare”. Mama însã era încredinţatã cã dacã acea carte ar fi publicatã într—o zi, ea ar constitui chiar proba nevinovãţiei tatãlui meu. Dacã Dinu Pillat s-a putut întoarce din detenţie dupã cinci ani şi jumãtate, graţie amnistiei politice din 1964, romanul incriminat a fost descoperit în arhivele CNSAS dupã 50 de ani de la Proces. Am avut numai eu privilegiul sã fiu martora acestui miracol, deoarece în 2010 tata murise de 35 de ani, iar mama, de 5 ani. Eu am trãit sã vãd ceasul de apoi al romanului publicat la Editura Humanitas în acel an.

Tatălui dumneavoastră i s-a spus în închisoare că dumneavoastră și Cornelia Pillat au murit din cauza lui… E greu să îți imaginezi ce a fost în sufletul lui atunci. Dar și acasă era suferință, prietenii tatălui dvs., cei care nu fuseseră închiși, vă părăsiseră, până și cunoștințele, spuneați undeva, treceau pe celălalt trotuar când vă vedeau. Să purcedem așadar spre Eterna întoarcere, a Corneliei Pillat (care spune „Suferinţa e doar o treaptă”), pășind către… Drumul spre Emaus.

Scriindu-şi amintirile, Cornelia Pillat a înţeles rostul suferinţelor prin care a trecut alãturi de tata şi apoi, vreme de treizeci de ani, singurã. Firea ei pãtimaşã şi impulsivã s-a catifelat, asemenea pietrelor netezite de valurile mãrii. Şi-a dat seama cã durerea e şi spargere de orizonturi, îngãduind minţii sã perceapã totul mai profund şi mai larg. Depãnându-şi trecuul ea s-a lucrat pe sine şi la urmã a reuşit sã-şi transforme trãirile într-o comoarã pe care a dãruit-o cititorilor. A mai scris şi pentru a nu fi uitaţi oamenii pe care i-a iubit nespus: pãrinţi, rude, prieteni, oferindu-le şi altora bucuria cunoaşterii lor. A început sã scrie copleşitã de umbre şi de întristare, însã la sfârşit a ieşit la luminã, pentru cã a urcat treaptã cu treaptã suferinţa. Mai înainte, Dinu Pillat spusese cã dacã ar fi sã ia viaţa de la capãt, multe ar schimba, dar la experienţa anilor de închisoare nu ar putea renunţa, deparece prin ea s-a apropiat de Dumnezeu. Şi el suise pe scara suferinţei, dar altfel decât noi.
Eu am început Drumul spre Emaus cu gândul pelerinului care strãbate lumea în cãutarea sensului divin şi treptat am descoperit cã amintirile, departe de a induce nostalgia, sunt temelia unei vieţi durabile dar şi aripile pe care le poţi întinde ca sã te înalţi. Am avut norocul sã mã nasc într-o familie înzestratã cu har şi am fost atât de iubitã de ai mei… Iubirea e o forţã care m-a ţinut treazã şi m-a ajutat sã nu mã rãtãcesc.

4. Înainte de a ne întoarce în timp la Ion Pillat, amintindu-ne de familia înrudită a Brătienilor (prin mama lui Ion Pillat, care l-a evocat ades pe bunicul său, Ion C. Brătianu), și să ne oprim la o altă carte, Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste, în care scrieți despre cea care v-a numit „gladiatorul” ei iubit.

Ioana, nãscutã Procopie-Dumitrescu, era nepoata bunicii mele paterne, fiind fiica fratelui ei, Florian. Şi întâlnirea mea cu ea s-a petrecut sub semnul miracolului. Scrisesem împreunã cu poeta si editoarea Doina Uricariu o carte-album Maria Pillat-Brateş. Picturã şi reverie, apãrutã la Editura Universalia în 2006. Printr-un prieten comun, Ion Filotti, stabilit demult la Paris, albumul a ajuns de la el la Ioana care a vrut sã ştie cine sunt. Dupã câţiva ani de cãutãri, în 2009, o pictoriţã româncã solicitatã de Ioana sã mã contacteze, m-a sunat şi mi-a dat numãrul de telefon al celebrei mãtuşi. Pe Sergiu Celibidache îl urmãrisem fascinatã la concertele pe care le-a dirijat la Bucureşti în anii 70, iar pe Ioana o vãzusem mai târziu într-o emisiune cu Iosif Sava la televizor. Atunci însã, în toamna anului 2009, timpul s-a precipitat ameţitor, pentru cã Ioana m-a chemat „urgent” sã vin s-o vãd la Paris, presimţindu-şi sfârşitul aproape. Ceea ce s-a petrecut în apartamentul-muzeu în care m-a primit e dincolo de cuvinte. Deşi nu ne cunoşteam, am intrat instantaneu pe aceeaşi lungime de undã şi, în serile acelei sãptãmâni de vis, ea mi-a povestit cu înflãcãrare şi cu un farmec de nedescris crâmpeie din viaţa ei alãturi de faimosul dirijor. Mi-am spus cã nu pot pãstra doar pentru mine acele minunãţii şi i-am propus la plccare sã facem împreunã o carte despre ea. A crezut cã o spun în joacã, dar nu a fost aşa. Era singura noastrã şansã de a fi împreunã mai mult timp. Scrisul ne-a legat pe amândouã într-o fugã la capãtul cãreia am prins-o. Dar şi ea s-a lãsat prinsã. M-a numit „gladiatorul ei iubit”, pentru cã i-am câştigat afecţiunea, luptându-mã sã scot la luminã comoara fiinţei ei extraordinare.

5. Tot în acest an se împlinesc 130 de ani de la nașterea bunicului dumneavoastră, Ion Pillat (31 martie 1891), pe care l-am socotit mereu un personaj aparte, cu o cultură remarcabilă. Tatăl dumneavoastră spunea că „pentru Ion Pillat biblioteca reprezenta totul”, și că „în materie de poezie, nu lipseşte nimic de seamă din literatura franceză, germană, engleză, americană, spaniolă şi chiar italiană, ca să nu mai amintim de aceea română, prezentă până la cei mai obscuri versificatori contemporani” . Și poezia lui a fost, după 1945, „proscrisă” de regimul comunist. A avut un orizont de cuprindere culturală atât de vast, dar spune: „…satul doare-n mine ca-ntr-un puf”, în poemul Tăcere, din volumul cu care ne continuăm călătorie, Satul meu, București, publicat în 1925.

Deşi poezia lui Ion Pillat a intrat de la început pe lista neagrã a regimului comunist, bunica mea, pictoriţa Maria Pillat-Brateş, a început, la un an de la moartea lui, survenitã pe 17 aprilie 1945, sã lucreze la proiectul operelor sale complete, conform testamentului literar lãsat de poet. A reuşit, abia la începutul anului 1964, graţie ajutorului lui Aurel Rãu, îngrijitorul ediţiei, sã vadã publicat primul volum de poeme şi traduceri. Dupã întoarcerea din detenţie, Dinu Pillat a fãcut o antologie în douã volume din lirica tatãlui sãu, apãrutã în coleţia Biblioteca pentru toţi în 1967. Tot în acea perioadã tânãrul Virgil Nemoianu a editat Portrete lirice, readucând în prim plan eseurile poetului. Acest început de reabilitare a lui Ion Pillat a încurajat nu numai publicarea altor antologii, ci şi apariţia în timp a unor studii aprofundate despre opera sa, Cristian Livescu şi Alexandru Cistelecan fiind printre primii care şi-au ales-o ca subiect pentru tezele lor de doctorat. Proiectul ducerii la îndeplinire a testamentului literar al poetului, continuat de Dinu Pillat pânã în ultimul moment, a fost întrerupt de moartea lui pe 5 decembrie 1975, pentru a fi reluat cu zece ani mai târziu de soţia sa. În decursul a douãzeci de ani de lucru continuu, Cornelia Pillat a reuşit performanţa publicãrii a trei ediţii: Ion Pillat, Opere. Ediţie îngrijită, tabel crono1ogic, bib1iografie, note, variante şi comentarii, tabele sinoptice, referinţe critice, prezentare de Cornelia Pillat, 6 vol., Ed. Eminescu, Bucureşti, 19831994; Ion Pillat, Opere. Scrisori (1898-1944), ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, tabele sinoptice, bibliografie. „Din laboratorul creaţiei”, variante şi comentarii, referinţe critice de Cornelia Pillat, Ed. DU Style, Bucureşti, 1998, pentru care a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru îngrijire de ediţii, 1998; Ion Pillat. Opere, ediţie îngrijită de Cornelia Pillat, 6 vol., Ed. DU Style, București, 20002004. A dus astfel la bun sfârşit proiectul început de soacra sa, Maria Pillat şi continuat de Dinu Pillat pânã în 1974. V-am dat aceste detalii ca sã vedeţi cum a biruit iubirea în familia noastrã.
6. „Când îmi lipsesc obrazul de biroul/ La care, de demult, scria bunicul,/ Îmi pare că-s la borul unei nave/ Care străbate apele memoriei”, scrie într-un poem al dvs., Biroul . Iar eu, de câte ori ajung la Balcic, deși nu pot să simt, ca dumneavoastră, „umbra bunicilor” , mă gândesc și la Ion Pillat, dar și la Poeme într-un vers, care m-au interesat din mai multe motive, inspirându-mă să scriu o carte . Odată pentru elementul de noutate, al doilea întrebându-mă de ce atitudinea, să zicem inițială, a lui Călinescu față de această creație, și apoi și prin ecourile diverse pe care le-a avut peste timp.

Inapetenţa lui George Cãlinescu pentru poezia şi eseistica lui Ion Pillat are, în opinia mea, o dublã motivaţie. Prima ar proveni dintr-un complex de inferioritate al celebrului critic şi romancier faţã de statutul social al poetului, descendent pe linie maternã din ilustra familie a lui I.C. Brãtianu. Multe din observaţiile lui Cãlinescu formulate în Istoria literaturii, se referã în acest sens la faptul cã Ion Pillat priveşte natura cu ochii proprietarului, cã percepţia sa este livresc-rafinatã de ambianţa luxului în care trãieşte, etc. A doua motivaţie, mai adâncã, ar ţine de o incompatibilitate de temperament şi de viziune asupra lumii. George Cãlinescu, rebel, neguros, teribilist şi imprevizibil în gândire, nu putea vedea în echilibru, armonie şi stãpânirea de sine idealuri de atins aşa cum îi apãruserã lui Ion Pillat. Ceea ce pare totuşi straniu este cã nu a fost deloc receptiv la Poemele într-un vers care constituiau o noutate în literatura noastrã din acele timpuri.
Pe de altã parte, Dinu Pillat care, în anii 40, era studentul lui George Cãlinescu şi-a gãsit în acesta mentorul. Mai apropiat ca fel de a fi de profesor decât de tatãl sãu, Dinu Pillat s-a considerat totdeauna fiul spiritual al marelui critic. Afecţiunea pe care i-a purtat-o, deopotrivã, l-a determinat pe George Cãlinescu sã îl ia ca asistent la catedra de la Facultatea de Litere, iar mai târziu sã îl angajeze la Institutul de istorie literarã şi folclor pe care îl conducea pe la mijlocul anilor 50. Din oportunism dar şi din teama de a nu-şi pierde el însuşi poziţia privilegiatã acordatã de regimul comunist, Cãlinescu „s-a lepãdat” public de Dinu Pillat, cu câteva zile înainte de arestarea acestuia, în 1959, dar l-a reprimit fãrã şovãire la Institut, dupã detenţie, salvându-l profesional şi uman, încã odatã. Iar apoi, sã nu uitãm cã portretul de neuitat pe care Dinu Pillat i l-a fãcut tatãlui sãu i-a fost impus de mentor, ca subiect al tezei de doctorat.
Când eu însãmi am fost solicitatã de Editura Minerva sã scriu despre tata un studiu introductiv la cartea Tinereţe ciudatã, reeditatã împreunã cu Jurnalul unui adolescent în 1984, am simţit nevoia sã iau o distanţã şi sã gãsesc un punct de sprijin pe care l-am aflat în Ion Pillat. Lirica bunicului poet mi se pãrea, la acea vreme, un ţãrm ferm de la care puteam contempla nisipurile mişcãtoare ale firii şi scrierilor lui Dinu Pillat. Aceastã iluzie m-a ajutat sã pãtrund în umbrele şi în neliniştile adânci ale tânãrului rebel care îşi proiectase marasmele în personajele debusolate ale romanelor sale. Dar când, în anii 80, la rugãmintea mamei sã fac o introducere la volumul al II-lea al Operelor lui Ion Pillat, m-am apropiat mai mult de poezia sa, am descoperit cu stupoare cã limanul de care aş fi vrut sã mã ţin în continuare era un ţãrm pierdut. Dând laoparte vãlurile: muzica versurilor, perfecta lor cadenţã, frumuseţea imaginilor, rimele catifelate, m-am pomenit într-un abis al tristeţilor fãrã leac, al sfâşierilor şi deznãdejdei. Uluitã de ceea ce mi se arãta la lecturã, m-am simţit trãdatã. Trãiam un naufragiu şi ca sã nu mã rãtãcesc de tot, paradoxal, m-am agãţat de sufletul tatei, de tãria credinţei la care ajunsese dupã atâtea cataclisme. Iar el m-a ajutat, oferindu-mi reazemul de la care sã pot explora deşiranta poezie a bunicului meu. Mã gândesc acum, dupã atâţia ani de atunci, cã tatãl şi fiul trebuie înţeleşi unul prin celãlalt şi cã doar împreunã scrierile lor, atât de diferite, îşi pot afla aadevãratul sens şi împãcarea.

7. „Am început să scriu în absenţa tatei (…), atunci am început să scriu poezii, pentru că mi s-a părut că scriind puteam vorbi cu el.” Și: „Poezia a fost calea mea de ajungere până la el”. Pe de altă parte, în „cortegiile de gânduri” , se naște o călători aparte, în versuri despre Domnul, despre amintiri diverse, despre… „ținuturi evanescente” …

Într-adevãr pentru mine scrisul are întreita calitate de a face prezent absentul, palpabil – nevãzutul şi uneori de a sfinţi mersul gândurilor pe hârtie. Chiar în momentele de cumpãnã, am scris dintr-un prea-plin sufletesc pe care mi-a fost drag sã-l dãruiesc şi altora.

8. „Suntem, cu toții purtătorii/ Unor fragmente din mesajul/ Care ne vine din înalt”, scriați în poemul Purtătorii. Și, mai direct: „ Cu timpul, scriind, am înţeles că dincolo de cei pe care îi iubim e de fapt Dumnezeu. Că ei sunt doar nişte călăuze prin care ajungem la El. Şi acum, când scriu, scriu tot ca să fiu cu ei, dar ştiu că sunt doar nişte văluri care ascund ceva, că în spatele lor e divinitatea”. E ca și cum ar fi o „poveste” al cărei fir se țese din operele/ picturile lui Ion și Maria (parcă se vede „umbra bunicii desenând/ La șevaletul fumuriu” ), Dinu și Cornelia (și, citind paginile, auzim „cadența pașilor ei prin începere” ), și, acum, Monica Pillat…

Aşa e. Mã simt mai curând mesagerã a celor pe care îi port în suflet. Când compun, mã gândesc cã ei scriu cu mâna mea mai departe pentru cei de azi. E tot un reflex al iubirii dorinţa mea ca ei sã nu fie uitaţi. Atunci când creez aprind o lumânare din cuvinte în amintirea lor. Prin chipurile celor dragi am desluşit totdeauna emanaţia divinului. Şi iubirea este o scarã pe care urci, ca sã simţi tot mai larg şi fãra margini minunea vieţii.

9. În afară de opera dumneavoastră, ați dedicat mult timp editării operelor tatălui dvs. Cum vedeți dumneavoastră că sunt acum în ochii cititorilor, criticilor, inclusiv ai celor care scriu „istorii literare”, Ion și Dinu Pillat?

Am avut privilegiul sã îngrijesc opera tatãlui meu în 6 volume, apãrute între 2010-2015, trei volume de corespondenţã a familiei Pillat (Biruinţa unei iubiri 2008, Sufletul nu cunoaşte distanţele 2009, Minunea timpului trãit, 2010), o reeditare a ciclului lui Ion Pillat, Povestea Maicii Domnului, cu ilustraţii inedite de Maria Pillat-Brateş, în 2014, la Editura Humanitas, şi antologia de poeme Vinul de-altãdatã la Baroque Books & Arts, în 2018. Cititorii cãrţilor tatãlui meu mi-au mãrturisit cã pentru ei Dinu Pillat a devenit un model de umanitate în care îşi gãsesc sprijinul moral. Criticii s-au arãtat la fel de entuziaşti şi m-am bucurat sã vãd cum dupã opera lui se şterge praful uitãrii. Ion Pillat fusese deja recunoscut şi apreciat încã din timpul vieţii lui şi apoi mai târziu, dar fiul nu a avut parte de o asemenea admiraţie, decât postum.

10. Sunteți, cum spune titlul unei cărți a dumneavoastră, un „croitor de cărți” . Să încheiem, așadar, mulțumindu-vă pentru că ați acceptat să avem această convorbire pentru cititorii revistei noastre, în care, de altfel, nu sunteți prima din familia care semnați, cu proiectele dvs. în ale scrisului. Căci, nu-i așa, „scrisul e cochilia/ În care sună timpul” .

Mi-a fost mai drag sã îngrijesc operele alor mei decât sã mã ocup de propriile scrieri. În aceastã privinţã, trebuie sã vã mãrturisesc bucuria prilejuitã de apariţia în martie, anul acesta, la Editura Corint, a cãrţii Piei Alimãneştianu, fiica cea micã a lui I.C. Brãtianu, carte intitulatã Prin cetatea lui Bucur. Trecutul viu, pe care am îngrijit-o şi cãreia i-am fãcut şi un studiu introductiv. Sper ca la anul sã poatã fi reeditat un al doilea volum cuprinzând prozele Dobrogea şi Plaiuri olteneşti. Dacã Sabina Cantacuzino a fost istoricul familiei, cu siguranţã Pia Alimãneştianu, prin talentul ei de povestitoare şi prin pitorescul stilului, s-a impus ca scriitoare, ducând mai departe faima Brãtienilor. Apoi mai am un proiect în lucru: un volum de amintiri în care, pe lângã evocãrile ce ţin de familia Pillat, am pornit pe urmele lui Gheorghe Ene-Filipescu, bunicul meu matern, ucis în închisoarea de la Târgu-Ocna în 1952 Sper sã mai am timpul sã duc cartea la bun sfârşit.

(Convorbiri literare, aprilie 2021)