Note pentru un jurnal al despărţirii ( 81)

De câte ori imaginile tale sunt convocate în faţa ochilor mei sentimentul morţii coboară asupra mea, ca o negură saturată de jale. Căci de abia în clipele în care urmele trecerii tale sunt mai aproape de mine moartea şi despărţirea devin palpabile, aspre şi insuportabile, ca un răsărit absurd al unui soare ce nu îmi mai poate vorbi.

Şi să fie fost oare această comună reticenţă faţă de fotografie presimţirea acestei dureri care ne va fi dat să ne copleşească? O altă întrebare care nu îşi va afla răspunsul diurn, ci va aştepta să se împlinească în tăcerea marină a altei toamne. Căci acolo unde alţii au căutat să salveze timpul ce le scapă printre degete cu energia oarbă a narcisismului orb noi am ales delicata şi nostalgica îndepărtare, de parca am fi ştiut, în complicitatea noastră tandră, că nici un instantaneu nu poate înlocui amprenta dragostei.

Şi sunt atât de puţine fotografiile în care apar chipurile noastre pentru că noi suntem risipiţi, de o parte şi de alta a graniţei acelui octombrie funerar, în toate fragmentele pe care ochiul mecanic şi visător al aparatului le reţine din curgerea de anotimpuri. Cei care ne caută fiinţele ne pot regăsi în desenele de nori pe care le-am privit împreună, după cum ne pot întrevedea în profilul delicat al unui trandafir. Suntem, mereu, împreună, pentru că suntem mereu împrăştiaţi în cer şi în pământ, în mare şi în iarbă, asemeni vântului pe care toamna îl aduce ca o alinare celor care visează şi care aşteaptă.

Iar când privesc în jurul meu la febrilitatea cu care oamenii rup din timpul ce le scapă instantanee glamour acordându-le iluzia statorniciei înţeleg că doar cei care nu iubesc cu adevărat se tem de trecere şi de uitare, alcătuind vaste dosare în nori digitali spre a a stoca dragostea calpă.

O voracitate hedonistă îi locuieşte pe cei care, niciodată ispitiţi de tihna nostalgiei, încadrează clipa care le este dată în mişcarea înşelătoare a fotografiei fade. Pentru toţi aceştia dragostea nu există decât în prezentul etern căruia i se dăruie, suspendând moartea, trecerea şi durerea, trăind în acest orizont de zile înterşanjabile, cu ochii lor transformaţi în diafragme ce nu pot zări lumina de amurg a trecutului uitat pe vecie.

De toţi aceştia ne despărţim, împinşi de nostalgie şi dor pe cărările discreţiei ce are oroare de cabotinismul semnelor de exclamare. Şi călăuziţi de această jale ce se înseninează, treptat, ridicăm privirea noastră unită spre a desluşi în desenul norilor de acum umbra acelor nori ce ne-au fost îngăduiţi, de demult, ca o mângâiere. Şi pentru noi, fiinţă de carne şi fiinţă de fum devenite una, ca într-o anamorfoză, fotografiile se eliberează de lestul lor diurn, spre a fi puntea pe care păşim, atraşi de lumina altor dimineţi, vegheate de un alt soare.

Şi fiecare imagine pe care o întrevedem este un semn, discret şi muzical, ca o partitură de pian ce se topeşte în vastele camere, înainte de a se topi în colţuri de trandafiri. Suntem , împreună şi nedespărţiţi, eliberaţi de verosimilitatea oarbă a zilei. Corpurile noastre sunt pescăruşi, nori şi trandafiri , iar casa noastră se construieşte din arcuiri de himere. Nostalgia ne deschide, larg, porţile unei mări de septembrie: paşii se topesc, iar dragostea creşte, spre a se uni cu valurile ce nu cunosc odihna. Clipa revederii se lărgeşte, devenind eternitatea sepia în care ne regăsim,umăr lângă umăr, despovăraţi de durere, una cu textul ce creşte din noi.

Un comentariu

  1. Monica Pillat says:

    Cît de adevărat, adînc și alinător este acest jurnal al despărțirii, scris cu o sensibilitate lirică de nemaivăzut in literatura noastră! Într-un suflet ales suferințele pot da naștere unei asemenea comori care sublimează sfâșierile vieții în artă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *