In lirica veritas

Dopuri de plută (ce dă titlul volumului) şi Zaţ sunt cele două capitole-paliere antinomice pe care se construieşte cartea lui Teodor Simion Pop (ce semnează cu pseudonimul Soril Miavoe), o prezenţă discretă, dar de mare forţă lirică în peisajul literaturii române. De ce alege să scrie cu o identitate de împrumut (capabilă să ,,transporte” persoana) ,,solară”, de ,,voe” sau de ,,nevoe”, ne-o spune chiar poetul, spre finele unei cărţi mature, atent construită şi-ndelung chibzuită, în Pilu (poem dedicat memoriei lui Teodor Borz şi ale cărui idei le citează, construindu-şi propria viziune): ,,ca moartea să nu mă recunoască/eu îmi voi lua un pseudonim,/moartea nu mă va mai găsi.”, ascundere inutilă, iluzorie, de vreme ce moartea are un extraordinar simţ de orientare, găsindu-ne pe toţi când ne vine vremea, din faţa ei neexistând posibilitatea ascunderii, evadării, tragerii pe sfoară, jocului de-a v-aţi ascunselea sau sustragerii abile. La Soril Miavoe scrierea îndărătul pseudonimului indică un grad sporit de vulnerabilizare, o evadare din identitatea (patronimică) reală în care, probabil, nu se simte întotdeauna confortabil, dar şi din considerente ,,practice”, pseudonimul fiind şi un veritabil ,,vehicul”, unul din multele vehiculate în Dopuri de plută. Şi tot în acelaşi poem citat mai sus, în cheie ezoterică, poetul îşi dezvăluie ,,coordonatele” şi statusul, calitatea sa fiind aceea de călător-cartograf-navigator (drumul, cărarea sau valul înlesnind-favorizând deplasarea): ,,sunt iarăşi pe val/valul care aduce întotdeauna la ţărm/pe vii şi pe morţi.” (Pilu).

Legat de titlul cărţii, două idei de bază se pot desprinde tălmăcindu-l, efectul celebrator (dopul care etanşeizează licoarea bahică menită să marcheze momentul festiv, moment al bucuriei şi al alunecării din apolinic în dionisiac) şi plutirea, însă, la o privire mai atentă, lucrurile sunt mai complicate decât par, poetul sustrăgându-se interpretării comode, la îndemână, şi, uneori, chiar sieşi. Soril Miavoe nu celebrează, nu e euforic, nu se lasă purtat pe braţe sau de ape calme, ci turbionare dovadă fiind şi Zaţul care-l ancorează de teluric, de fiinţă ,,depusă”, ,,sedimentată”, dependentă de timp, timp fărâmiţat, ,,pisat”, ,,demonolitizat”, fragilizat în toată curgerea-i inexorabilă, ,,surpat” sub propria-i greutate, cronologie declanşatoare de nostalgii-elegii, componente lirice pe care se sprijină Altădată timpul, poem deschizător de cale: ,,Altădată timpul meu părea de piatră,/n-aş fi putut crede că se va fărâma vreodată.” De altfel, viziunea poetică a lui Soril Miavoe se situează sub zodia lui ,,părea”, a ambiguităţii şi aparenţelor, a alternanţei lui terra ferma cu terra caliente sau incognita.

În illo tempore (acel ,,Altădată” nereperabil în timp şi în spaţiu, alimentator de naivitate şi de iulzie -,,Credeam că e undeva departe inima lui.”-idem), poetul trăia convins că are rezerve nelimitate de timp, că e ,,imun” la timp şi că timpul nu-l ,,(cu)prinde”, că îşi are timpul de parte sa, răbdător, generos, aliat şi prieten, nesimţindu-i acut ,,perversitatea”, cruzimea şi scurgerea, ca mai târziu să constate cu surprindere, fiind luat întrucâtva pe nepregătite, că timpul înseamnă trecere-petrecere, cimitir de secunde, drum cu sens unic, eternitate, vârste şi eoni cărora nu le rezistă nimic, poate doar moartea, atemporală prin definiţie, cu timp şi în afara timpului: ,,care nu s-ar fi putut niciodată transforma în oale şi ulcele.” (idem). E dihotomia dintre ,,timpul trăirii” şi ,,timpul mărturisirii”, brusca trezire la realitate şi intrarea poetului în timpul nemărginit care instaurează dictatura limitei, hotarului şi mărginirii, perceperea dureros-acută a acestuia (de unde şi regretul), clipa generatoare de lest sau de Zaţ existenţial, ,,boala” de timp, care declanşează conştientizarea absenţei timpului la discreţie (absenţa timpului e doar o figură de stil) şi că acesta are o ,,Structură casantă” (Altădată timpul), nisipul fiind dovada/rezultanta că timpul macină ,,de zor” (idem), că timpul ESTE, nu cruţă, nu face excepţie de la regulă şi nici concesii şi nu iartă, alături de ,,apocalipsa” (revelaţia) timpului obiectiv şi de sine stătător, care dă tonul şi orchestrează elegia şi melancolia în formă continuată, timp îndărătnic şi fără stăpân, cu ,,personalitate” şi deţinător al supremaţiei, imbatabil, invincibil, incomensurabil, care nu se abate cu o iotă de la propria-i cale: ,,Altădată timpul se diviza în zile, ore şi minute, doar/pentru a şti eu când să merg undeva,/să nu pierd o întâlnire, de exemplu, sau altceva.” (idem).

Soril Miavoe eliberează Mărturisiri fără anateme, fără a fi ,,alexandruvlahuţian”: ,,Nu de moarte mi-e frică/ci de murire,/de încetineala cu care rămâne clepsidra ce sunt/fără fire.”  Dincolo de percutanta metaforă a omului-clepsidră, e teama de moarte ca proces, teama de lentoarea trecerii în nefiinţă, fapt care sporeşte drama lui a fi, a necunoaşterii momentului zero al (des)fiinţării, al imprevizibilităţii sfârşitului. Frica de murire (,,stingere” care începe din momentul naşterii –între naştere şi moarte e doar poetica intervalului) e proprie umanului prizonier al timpului, căruia îi suntem etern datori, pentru că, nu-i aşa, există un timp pentru viaţă, după cum există şi un timp pentru moarte. În acelaşi timp, Soril Miavoe nu este nici ,,petrupopescian” (,,Dulce ca mierea e glonţul patriei”), ci elegiac în temerile sale: ,,Nu de glonţul îngheţat al uitării/ci de procesul obscen al destrămării.” (idem). Pe când uitarea e gestionabilă şi cu circumstanţe atenuante (prin urmare, mai uşor de suportat), evoluţia, ce sfârşeşte iremediabil prin involuţie, e scandaloasă şi certată cu regulile de bună cuviinţă, starea de îmbătrânire biologică fiind destrămare, ,,dezînsăilare” a tot ceea ce s-a ,,încropit” până atunci cu intenţia de a rămâne trainic.

Thanatofobia (moartea, personaj arhetipal, e percepută la nivel oximoronic: ,,albă şi pufoasă ca moartea” –Spumante; ,,Măi, faceţi-mi şi mie loc pe prici,/zice moartea/lungindu-se comod între noi/pe rogojină” –Izvoarele întunericului; ,,(…) vezi că moartea e pe urmele tale/în stufărişul, în norul de neocolit.” –Mă uit pe rug în jos) îl face pe Soril Miavoe să invoce, să devină ,,antic” purtător de togă şi de lauri, să se autoplaseze strategic în agora şi să înalţe rugăminţi moirei: ,,O, athene noctua, athene noctua,/rogu-mă smerit ghearelor tale sfâşietoare/să mă lase măcar să îngân, să mă cânt./Ce zici, lăsa-mă-vor oare?” (Mărturisiri). Prezenţa dubitativului, a acelui ,,oare” şi a acelui ,,măcar” (puţinul consolator), a atitudinii de acceptare smerită (a propriei micimi şi neputinţe),  abdicarea în faţa evidenţelor, conştientizarea rostului, mersului şi sensului existenţial, indică absenţa certitudinilor din partea poetului, care nu cântă la întâmplare, ci se cântă (nu e gest autoproslăvitor, ci îngânare abia audibil-perceptibilă, netrufaşă şi pe un ton jos, memento). În acelaşi timp, e punere faţă-n faţă a lamento-ului (abatere de la demnitate şi bărbăţie) cu melosul-mied şi cu verticalitatea morală: ,,Vai, cât de convingător e plânsul urât,/ cel care face din orice melodie frumoasă-zdrenţe furate de vânt.” (idem).

Consecinţă a trecerii iremediabile a timpului, senectutea-Fragilitate (finalizată cu moartea) e pusă de poet pe acelaşi plan, fiind asociată cu afundarea (fără posibilitatea de scăpare) în vârsta hulpav acaparatoare de tip descensus: ,,M-afund în bătrâneţe ca-n ocean/lumina-i tot mai mică şi mai rară,/parc-aş avea şi, totuşi, parcă n-am/auz pentru semnalele de-afară…” (Cum să nu). Alături de acel ,,poate” semnalat anterior, ,,parcă”, laolaltă cu bătrâneţea-abis, amurgul, crepusculul existenţial ce favorizează coregrafia umbrelor rău prevestitoare, ce anunţă veşnicia lumii umbrelor. Nu mai e umbra ,,clasică”, ci silueta-contre-jour, indistinctul înşelător care merge până la disoluţia regnurilor şi a speciilor, fantomaticul, terifiantul, identitatea incertă, superfluă, entitatea proprie coborârii: ,,Văd umbre moi, prelungi, care se scurg -/parcă-s oameni, sau poate de fiară-” (Cum să nu). Singurii care se opun căderii sunt ochii, ,,vehicul” al văzului, nostalgici după lumea de la suprafaţă, nedispuşi să cadă pradă întunericului: ,,iar ochii mei acoperiţi de-amurg/se caţără spre ziua de afară.” (idem). Coborârea infernală, fără cale de întoarcere, e sinonimă cu devitalizarea (pierderea paradisului şi a elanului vital), o constantă în poemele lui Soril Miavoe. E toposul inospitalier, promisiunea fără acoperire, ispititorul glas de sirenă, paradigma de rău augur, viaţa care cedează teren în faţa morţii: ,,Tulpini de smoală sau de acaju /se unduiesc în sus, apoi coboară/de parcă ar vrea să-mi spună: cum să nu,/te vom primi, e mult prea frig afară…” (idem).

Pus în faţa evidenţelor, poetul configurează o realitate iluzorie (efect de autoamăgire), antidot la realitatea cu final previzibil, amânare, ,,eschivă” din calea deznodământului: ,,Permiteţi-mi să cred că dorm,/că vă visez, că nu sunteţi/decât coşmarul unei vieţi/pe care am trăit-o-n somn.” (Fragilitate). E un reproş adresat ,,celorlalţi”, consideraţi responsabili pentru o viaţă ajunsă în zona crepusculară, dar cărora li se adresează protocolar. Claustrantul, aparenţa spaţiului protector (,,cuibul de fier” –idem) îi dau fiori lui Soril Miavoe, de unde şi nostalgia după vremuri imemoriale, când problema lui ,,a fi” nu se punea în termeni dramatici, nevoia unui nou început, a unor timpuri ,,lăute” şi a unei repuneri pe noi temelii (cu experienţa de acum): ,,Permiteţi-mi, vă rog, să sper/că doar din pleoape-ar trebui/să mişc spre-a mi se face zi.” ; ,,(…) lumea să înceapă iar.” (idem).

Soril Maivoe scrie elaborat (uneori de-bordant), despre lucrurile fireşti, gen viaţă-moarte. Sentimentul inutilităţii, al nonapartenenţei şi al nimicniciei, ce basculează înspre filosofic, îi dă adesea târcoale, semn că lucrurile fundamentale stau deasupra sa, scăpând controlului personal, ,,contribuţia” sa fiind una modică. Sunt poeme marcate de însemnele relativităţii, ipoteticului, precauţiei, ezitantului şi fermităţii, a imposibilităţii poetului de a se pronunţa în favoarea sau în contra sau de a formula verdicte: ,,pare”, ,,parcă”, ,,poate” (,,Mi s-a părut că în suflet,/acolo, departe,/aud un tropot, sau poate chiar o descălecare.”; ,,A trecut repede însă, a fost desigur doar o părere,/poate era chiar viaţa mea/sau poate doar o căruţă încărcată cu mere.”-Năluciri). Regăsim aici, pe lângă distanţ(are)a eului faţă de sine, a delimitării călăreţului de calul său animal psihopomp, dualitatea dintre a trăi şi a te lăsa trăit, o schimbare de optică după iluzia-naivitate situată sub efectul surprizei de Altădată, poetul (fie neproblematizant, resemnat, conformist, luând lucrurile ca atare, discret, neperturbator, fie înţelept-pacifist) ajungând acum să înţeleagă-n profunzime  perisabilitatea fiinţei: ,,Nimic din ce primesc nu-mi aparţine,/nici naşterea, nici viaţa, nici norocul.” (Carul).  Pastoral-idilismul lui Soril Miavoe este unul agresiv-contondent, care crestează ,,urme” adânci pe trupul poetului –aspecte ale pătimirii-punitivului-, delimitându-se de ruralul blând, nonagresiv: ,,E-un car cu pleavă soarele pe cer/iar ţepii lui mi-alunecă sub guler.”; ,,De sete-n jurul meu se crapă locul/dar carul trece, trece peste mine.” (idem). În ,,complicitate” cu natura capricioasă, el devine din topos ancestral, unul inospitalier. ,,Transportat” de propria-i viaţă pe un ,,traseu” necunoscut, sinuos şi labirintic, poetul se lasă mai degrabă condus de carul-vehicul (există un car al pauperităţii, un car ,,rezidual”, carul cu pleavă, dar şi o căruţă a belşugului, căruţa doldora cu mere), la cheremul conducătorului de atelaj, expulzarea poetului înspre Carul Mare (car alegoric) putând fi oricând posibilă: ,,Şi nu am bici pentr-un astfel de mers,/nici furcă pentru-aşa încărcătură./Cel de la oiştea carului mă fură/şi mă aruncă, gol, în univers.” (idem).

Dacă ne raportăm strict la obiectele dopuri de plută, rolul lor utilitar este acela de etanşeizare, de ,,prag” între şi între, de conservator al esenţelor (sticlele cu alcool). În absenţa lor, licoarea îşi pierde calităţile bazice, de aceea trio-ul sticlă-lichid-dop este esenţial. Lor li se alătură eticheta, imaginea care vinde produsul. Extragerea dopului (cu tibuşonul) produce efecte sonore, parte din ritual, face senzaţie, încurajează consumul şi buna dispoziţie. În poemele lui Soril Miavoe e prezentă însă bucuria estompată, agape-ul rezervat, decenţa, măsura, echilibrul, belşugul (ideatic) în jurul căruia nu se face tapaj, fapt care plasează metafora Dopuri de plută în sfera plutirii, a acvaticului, a rătăcirii fiinţei pe agitatele ape existenţiale, cu ajutorul unui întreg arsenal logistic: luntrea, corabia, barca (,,Bărci fără cârmă” –Mlaştinile; ,,Mi-e frică să mă gândesc,/atunci locuiam într-o barcă şi primeam/scrisorile la post-restant (…)” –Ţin minte); ,,când traversez norii cu luntrea/ sub stele verzi de acre zodii.” –Sfoara sângelui)). ,,Acreala” de care dau dovadă zodiile e semn că horoscopul nu îi este favorabil poetului. La rândul său, sângele însuşi (,,am sângele nisipos” –Piramida) poate fi considerat ,,vehicul”, mijloc de transport, de loco-moţie, fluid pe care Soril Miavoe se încumetă la o echilibristică riscantă (gen traversarea abisului-Styx, gest temerar, bărbăţie în acţiune), fapt ce denotă determinarea acestuia de a merge până-n pânzele albe: ,,Pe sfoara sângelui voi trece/oricât ar fi hăul de lat,/oricât de-adânc şi de-ngheţat,/oricât privirea ta de rece.” (idem).

Cea responsabilă pentru toate tormentările sufleteşti (şi sclipirile de vitalitate) ale poetului e o ,,ea” cu o identitate incertă, vrednică de dojană, ingrată, când tandră, afectuoasă, când rebelă şi distantă, enigmatică, ,,volatilă”, frivolă, învăluitoare, casta diva sau vampă, subjugatoare, insistentă, acaparator-invazivă, când omniprezentă, când omniabsentă, ce se sustrage înţelegerii, care pune pe jar, pune-n alertă şi solicită intens toate simţurile şi-l ,,confiscă” pe poetul etern îndrăgostit, prin urmare, vulnerabil, ,,cerber”: ,,palma ochiului te simte” (idem); ,,Cea care mereu strălucea/era doar urma privirilor mele pe tine.” (Sărătură); ,,Uneori îmi imaginez că ea mă păzeşte/ dar nu ştiu/fiindcă ea pare moartă, iar eu par viu.” (Piramida); ,,Îmi închideam ochiul/dar ea îmi intra chiar şi/prin pleoapă,/răsărea ca o plantă într-un desen/făcut cu degetele pe apă.”, ,,Nu puteam scăpa nicăieri de ea/nici înapoi şi nici înainte/căci fără să ştiu îmi era/fir de urzeală în îmbrăcăminte.” (Pleoapa). Femeia-poartă (poarta aurorală, în opoziţie cu poarta de la casa poetului, gata de a fi sufocată de molozul deversat din trenurile-mărfar) care locuieşte la Poarta cu nr. 5A, e tămăduitoarea din priviri, femeia-miraj, proiecţie şi retroiecţie, personaj la intersecţia realului cu mirajul şi a regnurilor, femeia nedomesticită, capabilă să perceapă şi dincolo de aparenţe-apartenenţe, ,,cartografiabilă” şi nu prea: ,,iată-mă că vorbesc despre ea ca şi când ar fi existat.”; ,,Printre rândurile de scaune/din autobuzul aproape gol/văd gâtul ei lung de girafă tânără/care se întinde deasupra spetezelor/după lujerii şi frunzele crude/ale unei iubiri pe care ea, desigur, le vede înverzind/ca o pădure/acolo unde noi ceilalţi/nu vedem decât scaunele goale/şi imaginile dezolate, deşertice/dintre hurducături.” (În autobuz); ,,Pe pielea ta, ca-n Petersburg,/umblam pe străzi necunoscute.” (Vis); ,,Nici măcar nu ştiam să-ţi spun/te iubesc” (Nici măcar); ,,Mă uit pe rug în jos şi nu te văd,/pe strada cu ghimpi mă uit,/printre triluri, printre tufe înflorite de rock,/printre străfulgerări în ferestre, printre/orbitoare petale.” (Mă uit pe rug în jos); ,,tu, cea care ştiai că/ştergându-mă pe ochi de chipul tău/orb voi rămâne.” (Sub felinarele acelor plauri).

Iubirea, poezia, ambele de gen feminin, (se)duc, despoaie sufleteşte şi transportă: ,,Poezia modernă e ca o fecioară medievală/bine ascunsă după straturi suprapuse de cuvinte/care-i acoperă/-corpul şi mesajul pentru care căutătorul dă la o parte/dresurile multiple,/ţoalele care mătură pământul,/jupoane grele, papuci, bluze, furouri, căciuliţe,/baticuri, năframe, corsete,/izmene, ciorapi, jartiere, burtiere, poveşti cu vulturi/până să iasă la iveală/nudul.” (Poezia modernă e ca o). Visul transportă şi el. La fel şi Inspiraţia de tip melc, ocazie cu care-l întâlnim pe ,,poetul electronic” cu ,,luleaua/electronică între dinţi scoţând/rotocoale perfecte de fum (…)”.

Cum nu există distanţe care nu pot fi străbătute (cel puţin la nivel imaginar) când vine vorba de ,,ea”, femeia paradoxală, femeia intuită, poetul-tuareg bate până şi la porţile dorului: ,,Căci dorul de care-mi era dor/era la tine şi se vedea de departe/cum flutură aprins/pe cel mai înalt turn din cetate”, ,,Nu te mai văzusem nicicând/dar te-am recunoscut.” (Călare pe cămilă). Dincolo de aventură, căutarea idealului feminin şi a ,,Cetăţii” îi induce poetului sentimentul rătăcirii şi căderea în nostalgie, moment în care Soril Miavoe însuşi devine mijloc de transport al gândurilor pe care le vehiculează poetic: ,,Rătăceam printre arborii înşelători/ai cafelei de dimineaţă/în liniştea spartă ritmic de vuietul valurilor/care îmi ajungeau până la glezne (…) // Nicio atingere nu putea fi mai plăcută/decât locul de întâlnire a gleznelor cu cerul-dimineaţa.” (Rătăceam printre arborii). Singurul loc unde iubirea poetului poartă şi un nume (prin urmare, o identitate clară) e în O chema Etulica, femeia inflamantă, flamboaiantă, percepută la nivel estetic, ca operă de artă: ,,Atunci când trecea spre malul celălalt/dezvelindu-şi genunchii/apa lua foc,/dar ea trecea nepăsătoare printre flăcări/ţinând într-o mână inima verii/iar în cealaltă fusta albastră care spinteca/cerurile.”

Faţă de Femeie, Soril Miavoe se poartă curtenitor, galant, imaginând o poveste de iubire care, pe undeva, aminteşte de venirea pe lume a lui Iisus: ,,Acolo unde râul împleteşte umbrele/şi le face mai tari ca piatra/era ieslea în care iubirea noastră se născu/sub aburii calzi ai copacilor de pe lună. // Nu-mi aduc aminte să fi văzut magi,/eram orb şi mut de uimire.” (Plutărit). Aluziile la unele din simbolurile creştine temeluitoare sunt numeroase în cartea lui Miavoe, imaginate în contexte ,,altfel”: ,,pachetul cu/trufandale, smirnă şi miere.” (Ţin minte); ,,apa Iordanului”, ,,coroană de spini/care-a făcut să sângereze nimicul/şi totul.” (Scoica). În cazul lui Soril Miavoe, poet binar, tentaţia lumescului e mai puternică decât valorile spirituale, de unde şi răzvrătirea, imperativul de a fi ,,exorcizat”: ,,Scoate, doamne, pământul din mine/nu-l mai pot duce/e mult prea înaltă/această neverosimilă cruce,/pare că mai am de urcat/şi îmi e/să nu întârzii/prea mult în păcat.” (Rugăciune).

La cel în cauză, acvaticul se opune deşerticului (Sahara interioară), în contradicţie cu licoarea ,,zăgăzuită” de dopul de plută, teme ce merg în tandem în prezentul volum de poeme: ,,Trăiam într-o lume uscată,/întunericul era deplin.”(Sărătură), sau ,,De sete-n jurul meu se crapă locul/dar carul trece, trece peste mine.” (Carul). La Soril Miavoe, soarele (apartenenţa poetului la ,,taina lui Ra” –Piramida) e unul pârjolitor-apocaliptic, ce pune-n pericol viaţa. În lirica sa, efectul de piramidă se transformă în efect poetic: ,,eu însumi fac parte din piramidă.” (idem). Astfel, omului-clepsidră i se alătură omul-piramidă.

Pentru Soril Miavoe, ,,ea” are şi consistenţa inspiraţiei, fiind o prezenţă feminină cu virtuţi bahice, responsabilă pentru transportarea poetului dincolo de ,,frontieră”, în universul fără limită al imaginaţiei: ,,Ea te va duce noaptea târziu ca să-ţi deschidă/vagoanele de aur ce-s trase la peron/în gara-n care ceaţa lascivă şi lividă/acoperă suavă vagon după vagon…” (Locuitoarea din paharul gol).

Tot de inedit ţine şi iubirea (pe firul căreia poetul merge, de unde ideea iubirii care transportă fiinţa poetului-navigator) în vecinătatea originară datorată cuvântului ab initio-bershit, iubirea ca întâmplare, consecinţă a unor factori de natură meteorologică (iubirea ca fenomen meteo) sau a deplasărilor tectonice, iubirea-lac (apă stătătoare, ochi, luciu), iubirea lichidă, ,,mix” la al cărei coagulări şi nonirosiri contribuie un întreg arsenal de forţe: ,,La început a fost cuvântul,/iubirea nu era de la început,/a apărut numai din întâmplare/după o ploaie de cer senin/şi o răscolire de aer stătut. // Iubirea e un lac de prăbuşire,/trunchiuri şi inimi au făcut dig/să nu se scurgă, să nu se piardă-n neştire,/să nu se evapore, să nu îngheţe de frig. // Tulbure vânzoleală, amestec de apă şi lut,/lacrimi, florile mărului şi sudoare,/toate au făcut zid la început.”(Iubire). E iubirea stratificată, sedimentată în timp şi spaţiu, pe nivele, dulce-sărată, iubirea-peliculă, iubirea ce ia forma şi umple abisul. Apa mării e sărată, aerul e sărat (,,Sărat era aerul.” –Sărătură), după cum sarea intră-n compoziţia iubirii lichide.

După Iubire, Soril Miavoe îi face şi poeziei un adevărat portret, detaşând-o de actul birocratic-funcţionăresc, de limbajul telegrafic, de anunţul sec ce transmite, raportează, notifică, informează, furnizează date statistice: ,,Poezia nu aduce nimic la cunoştinţă” (Aducere la cunoştinţă). Potrivit poetului, poezia e mult mai ,,vocală” decât omul (,,(…) ea ştie să bată toaca/cu beţe iradiante de rime.” –idem), mai popular-percutant-prezentă, mai ,,comunicativă”, mai eficientă şi mai de efect, se descurcă pe cont propriu, ştie să-şi facă singură ,,lobby”, să se autoreprezinte,  în ciuda stării ei de înlănţuire inspirat-harică de cuvinte. Poezia e altruistă, generoasă, se oferă dezinteresat (în subtext fiind vizată ingrata ,,ea”, donna e mobile, femeia nestatornică, femeia-miraj care-l ,,capcanează” pe poet): ,,Poezia nu cere nimic la schimb,/ea dă totul <<de-a moaca>>/atunci când are destui furnizori/de pietre care să tulbure apa/din care bea.” (idem). La fel de bine, poezia are surse de ,,alimentare” speciale, o ,,dietă” şi un ,,regim” proprii: ,,căci trebuie ştiut:/ea nu poate fi nici hrănită şi nici adăpată/decât cu apă amară/şi tulburată.” (idem). Poezia nu (se) impune, cont(r)actul cu ea este unul opţional, benevol, facultativ, o spune chiar poetul, cel care nu poate să-i reziste ,,nocturnei”: ,,Poezia nu este obligatorie şi nici necesară/de aceea doarme cât e ziulica de lungă/şi deschide ochii numai spre seară.” (idem).

Alte mijloace de transport-locomoţie vehiculate în poemele lui Soril Miavoe sunt marfarele, drezina, autobuzul (În autobuz), arca sau melodia (,,puntea sonoră” –Melodia subţire, puntea). Primele trafichează intens în chiar faţa porţii poetului, descarcă mărfuri dintre cele mai diverse, într-un du-te vino halucinant, ce tind să-l năpădească. Drezina este învestită cu virtuţi fantastice: ,,Descarcă grohotiş, ierburi de baltă/acoperă de-a valma, şi poartă şi zăvor/vagoanele-s înalte, încape-n corpul lor/moloz de-acoperire pe tot ce-a fost odată.” (Halta). Corabia îl poartă pe ape mai mult sau mai puţin concrete: ,,Corăbii lungi de neguri”(E luna goală). Mineralul (piatra) şi vegetalul (în cazul de faţă ierburile de baltă) alcătuiesc un amestec des întâlnit în poemele de tip haltă, lirisme pe şine, poeme-traseu, marcă a devenirii po(i)etice, ce poartă marca Soril Miavoe, poet înclinat spre hău, cădere, abis, fapt pus în valoare de metafore percutante, precum ,,lac de prăbuşire” (Iubire) sau ,,moloz de-acoperire” (Halta). Molozul (rezidualul) e pus în legătură cu htonianul, întunericul şi cavernele, replică dată cerului (,,dincolo de ceruri” –Altădată timpul; ,,soarele pe cer” –Carul). Pe uscat, în văzduh sau pe ape, călătorind în imaginar sau pe aripi de lirism, poetul cartografiază sentimental intens.

Soril Maivoe nu pare a fi stăpân pe timpul său (timp care i se sustrage, înstrăinează), existenţa sa derulându-se după repere orare, temporale şi temporare fixate de o mână ,,reglatoare”, de ,,un altul”, artizan, mânuitor de iţe şi de destine: ,,O mână nevăzută se întinde/să-mi potrivească ceasul când să bată.” (Halta). Poarta (Halta), pleoapa (Pleoapa) şi pelicula de apă (Iubire) sunt simboluri ale trecerii, mediatoare între spaţii-planuri, praguri. Atipicitatea, ieşirea din rând a poetului e evidentă şi în cazul numerologiei. Cifra 7, de regulă magică, de bun augur, are, în poeziile celui menţionat, un rol terifiant, apocaliptic (apocalipsă-revelaţie pusă-n legătură directă cu devitalizarea): ,,şocantă, incendiară, temută/şi cu atât mai  misterioasă/cu cât la noi în ţară/nu e de nimenea cunoscută.” (Înfricoşătoarea cifră 7). Pe undeva, în subtext, poate fi şi o subtilă ironie la adresa astrologiei de tarabă livrată nouă de îndoielnica presă de divertisment.

Senectutea, decrepitudinea (,,veşmintele” bătrâneţii: ,,nobilele mele veşminte” –Altădată timpul; ,,M-afund în bătrâneţe (…)” –Cum să nu; ,,căci fără să ştiu îmi era/fir de urzeală în îmbrăcăminte” –Pleoapa; ,,(…) sunt pregătit/să merg mai departe”-Vine toamna; ,,Nu ştiau că din ţărână am venit,/oricând am unde mă întoarce.” –Aşa credeam), trăirea-locuire într-un trup vlăguit (corp destrămat, ,,amurgit”, dizarmonic: ,,procesul obscen al destrămării” –Mărturisiri), în care poetul descoperă un ,,acasă” avariat şi trecut prin şi amprentat puternic de timp (fapt care-i sporeşte senzaţia de disconfort şi de prăbuşire-surpare interioară, îi alimentează contrarietatea, perplexitatea şi dilemele existenţiale şi îl apropie şi mai mult de lumea desfigurată, aneantizată, măcinată de probleme până în stadiul de nisip) în care trăieşte –de unde şi monologul- este şi ea un fel de apocalipsă de mici dimensiuni: apocalipsa la purtător, deloc veselă: ,,Nu-mi vine să cred că tu locuieşti acum în trupul acesta/ascuns după atâtea rânduri de riduri/în spatele acareturilor căzute-ntr-o rână.” (Acareturi). Aşadar, nimic celebrator, nimic jovial ci doar dopuri de plută de recuzită.

La Soril Miavoe vidul e populat, indiferent că e vorba de arhitectura plinurilor sau de a golurilor (Locuitoarea din paharul gol). Paharul gol, semn al absenţei lichidului, e similar cu vidul interior. În fapt, locuirea tinde să devină pentru poet înlocuire, ieşire dramatică din scenă, disoluţie, fărâmiţare, dispariţie lentă, ireversibilă. În acelaşi ton, Romanţa funerară sau Ion Vlasiu, poem in memoriam.

Soril Miavoe nu se dezice niciun moment de originile sale rurale, formatoare, de parcursul său existenţial sinuos ,,carnasian” care i-a adus consacrarea în plan liric: ,,(…) biet băiat de ţară/sorbit de lumea largă ce te va devora.” (idem). Glasul ursitoarelor servit lui sub forma dantescă îl bântuie şi acum: ,,Vei străluci prin întâmplări neroade/şi fade fericiri livrate vrac/cu zâmbete servite-n caserolă/şi degustări din pântece de drac.” (idem). Belşugului ideatic i se alătură un belşug gastronomic, un ,,meniu” altfel, nedestinat în exclusivitate bucuriei pântecelui, ci şi hrană sufletească: ,,proprietarii bălţii fac spinning la capturi/promit icre de ştiucă, speranţe cu budincă/şi peste toate astea un car cu prăjituri.”(Un fir de păr). Carul cu prăjituri, un vehicul cu o încărcătură ,,dulce”, vine în prelungirea căruţei cu mere din Năluciri sau replică antinomică la carul cu pleavă  din Carul.

Predilecţia poetului pentru personajul feminin ne-o aduce sub ochi pe orfelina, o ,,ea” care pune pe jar, care oferă prilejul eliberării puseelor de afectivitate (semn că bărbatul nu rămâne de piatră în faţa tentaţiilor) şi a deturnării temporare de la starea anihilatoare de elan vital: ,,Atât de tare s-a bucurat apoi când am sărutat-o/de parcă i-aş fi luat de pe umeri o piatră de moară/şi i-aş fi spus: de aici mai departe o duc eu,/tu du-te şi zboară.”  (Despre orfelină).  Soril Miavoe îşi canalizează afectul şi asupra cuvintelor, realizând un transfer de eros: ,,Aflate sub sigiliu cuvintele au plâns/şi neajutorate s-au stins în iarba udă,/acolo sunt şi astăzi, îmbrăţişate strâns/ca nimeni, niciodată să poată să le-audă.” (idem).

Cum pe oase se construieşte carnea trupului (în paralel cu ,,osatura”-eşafodaj al poemelor cu un vădit rol testamentar), profilul identitar, martorul fizic al existenţei, dispersia, regresul poetului la starea de increat duce cu gândul la mioritism, la pulverizare-extincţie finală şi la disoluţia completă a fiinţei în natură: ,,Nimic din carnea mea să nu mai rămână ci doar pulberea privirilor mele – /să ştie cândva, dac-o vrea, pe unde să vină.” (Cântare).

,,Pierderea” în ,,celălalt”, echivalentul unor transmutaţii alchimice, se realizează, în cazul lui Soril Miavoe, ca reconversie a sinelui devenit ,,un altul”, totul la adăpostul întunericului, unde confuzia se poate instala cu uşurinţă, unde identităţile sunt estompate: ,,Până nu demult la această oră se însera,/era aproape noapte când/ne adăugam întunericului fără efect,/nimic nu se mai vedea din noi,/aşa că puteam trece unul prin celălalt/fără sfârşit,/înainte şi înapoi.” (Până nu demult). Această mişcare de tip flux şi reflux, de corsi e ricorsi, de dispariţie-ascundere simbolică (dejucată de lumina deconspiratoare nedispusă la ludic), de punere sub obroc poate fi interpretată ca trecere prin ,,celălalt”-absorbitor-purtător-de-eu-tu devenit mijloc de locomoţie: ,,(…) în lumină nu ne putem ascunde,/nu ne putem pierde în ea,/parcă dinadins proiectată să ne arate.” (idem). Soril Miavoe e fascinat de zbor, deşi  ,,cuibul de fier” (Fragilitate) şi piatra (devenită nisip prin acţiunea corozivă a factorului timp) sunt expresii ale cantonării de teluric: ,,tu du-te şi zboară” (Despre orfelină); ,,se desprindea de sol/şi plutea.” (Poarta cu nr.5A).

Un alt tip de călătorie e călătoria în trup şi în afara lui: ,,nu mai ştiam că tu ai trupul tău/şi eu pe al meu.” (Nici măcar); ,,La început părinţii cred că au fost mulţumiţi de corpul ce mi l-au dat.” (La început).

Există momente când Soril Miavoe devine fie ,,arghezian” (,,norocul nostru părea scris pe/bilete verzi de papagal”), fie ,,kantian” (,,Cerul era atât de-aproape/şi înstelat şi muzical” –Norocul nostru). Când nostalgia îi dă târcoale, poetul se-aşterne la ,,vorovit” cu mătuşa Susană sau cu mama Maria (personaj de tip Axis sau femeia-umbrelă), recuperându-le din illo tempore (Azi m-am trezit mai de dimineaţă), uneori la modul calm, aşezat (situaţie când devine ,,amarcord”-ial, comemorativ), alteori suprarealist, trecând în revistă întreg arborele genealogic: ,,Se făcea că mama/era o umbrelă/de obicei neagră-strânsă, adunată.” (Umbrela). Alternativ, Soril Miavoe dialogează cu o altă ,,ea”, Poezia (uneori întoarsă împotriva făuritorului de stihuri, ca şarpele crescut la sân), la fel de misterioasă, fatală, hrăpăreaţă, ,,curtezană”, ce aruncă-n derivă şi duce la pierzanie, deposedantă, crudă, ,,ticăloasă”, bulversant-posesivă, cochetă, dedată la jocuri (maladive) de imagine, ,,hoaţă”, politropică, hărţuitoare, ,,vânătoreasă”, cu potenţial de a face victime, capabilă să (re)configureze varii cartografii, precum femeia. Întâlnirea dintre poet şi poezie nu e întotdeauna de bun augur, desfăşurându-se sub semnul imprevizibilului (una din feţele poeziei este cea hâdă). Chiar şi aşa, Soril Miavoe îşi asumă legăturile ,,primejdioase” cu poezia: ,,Poezia îi apare în toată frivolitatea ei/câte unuia/care habar nu are/că e vânat şi că/odată cucerit/aceasta îl va distruge;/căci deşi nu e pretenţioasă/îi ia tot ce are/în primul rând chipul său apoi/îl mănâncă pe dinăuntru, devorează/tot ce părea să fie stabil în universul lui/şi-i transformă frumuseţea/în bulgări zgrunţuroşi de disperare.” (Poetul); ,,Când veneam aseară spre casă/m-am întâlnit cu o poezie,/se luase de mine/aşa pe întuneric/era foarte, foarte frumoasă,/dar când ne-am văzut în lumină/ne-am speriat aşa de tare/încât am rupt-o la fugă/care încotro.” (Când veneam aseară spre casă).

Mai degrabă atribute ale plutirii în derivă pe apele existenţiale decât adjuvante ale celebrării, Dopuri de plută, reflex-atitudine împotriva gestului partinic, reprezintă expresia circumspecţiei şi îngrijorării lui Soril Miavoe vizavi de promisiunea raiului (de care nu se face vrednic), supunerea la canon şi inechitabilitatea actului divin al justiţiei: ,,Ştim că vom merge în rai/dacă suntem cuminţi/atunci când vor fi judecaţi toţi viii şi morţii. // Mă întreb ce se va întâmpla/cu cei care s-au născut înainte de promisiune,/cu ei ce se va întâmpla,/nu-i creştineşte/să nu ne gândim şi la soarta lor./De ce să fim judecaţi numai noi?” (Ştim că vom merge în rai). Subtila ironie (poem cu tâlc) e la fel de evidentă ca bulele de alcool la agitarea sticlei conţinătoare.

Ca un abil navigator-cartograf, moştenitorul de umbrelă Soril Miavoe deţine cunoştinţe certe în materie de tehnici de camuflare-disimulare-supravieţuire poetică care-i permit să se situeze pe poziţii de superioritate în raport cu urmăritorii (raportul urmărit-urmăritori îi este favorabil) şi să se autoextragă din contexte sociale defavorabile. Adaptat la mediu, aparte de vorbele meşteşugite (talent-talant cu carul), de cele mai multe ori cu sens meandric, situarea cu un pas înaintea celor mai puţin experimentaţi la nivel de poezie, dar ,,vocali”: ,,Până să mă găsească ei pe mine/va mai trece, oho/ştiu nişte versuri, nişte mlaştini,/atâtea planete/de care ei nici nu ştiu că există,/atâta muzică,/peşteri despre care n-au auzit,/hăţişuri şi meandre,/plauri plutitori,/am unde să mă ascund.” (Aşa credeam). O formă de ascundere, de astă dată în ,,sus”, e ridicarea lui Soril Miavoe în tăriile cerului  prin intermediul cuvintelor-,,dirijabil”: ,,aveam la mine mereu o pompiţă/cu care umflam cuvintele până la deformare/şi le lăsam libere/prin aerul umed/să zboare înspre înalturi până nu se mai vedeau,/măcar că aveau înăuntrul lor/foarte multă înflăcărare.” (Ţin minte).

Înghiţitorul de săbii, dincolo de capacităţile sale clarvoaiante, este personajul care colecţionează cuvintele poetului adunate în ,,butoiaşe din lemn de nuc sub dopuri de plută.” În atare situaţie, cuvântul împrumută din calitatea licorii, devine îmbătător, ameţitor, cu potenţial desfătător-etilic.

Pus în faţa noilor cuceriri ale tehnologiei (care înstrăinează), ,,Poetul electonic” (Inspiraţia) e tentat să fie prezent şi pe platformele de socializare (Azi mi-ar fi plăcut să postez pe FB), însă navigarea pe internet nu se compară cu ,,navigarea” prin intermediul poeziei, domeniu cu adevărat formator, topos devenit ,,acasă” pentru Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu sau Angela Marinescu, faţă de care Soril Maivoe îşi revarsă admiraţia: ,,există doar galeria din mintea mea/pe care sunt expuse pe albii pereţi/imagini şi filmuleţe/pe care le privesc zilnic uimit de frumuseţea lor/şi-n care/eu nu sunt.” În schimb, şi aceasta este o certitudine, Soril Miavoe e extrem de prezent în poemele sale.

O dovadă că civilizaţia internetului nu-l ,,prinde” pe poet e apelul către Mircea (invocat camaraderesc prin ,,Măi”, expresie a familiarităţii) de reîntoarcere la vârsta de aur a omenirii, în peştera protectoare, la natură. Este însă o reîntoarcere parţială, un semiregresum, cu păstrarea unora dintre beneficiile majore oferite de contemporaneitate, omul modern fiind iremediabil ,,corupt”: ,,mută-te, întoarce-te lângă urmele/tălpilor tale lăsate pe podeaua peşterii/acum treizeci de mii de ani (…)/dar nu-ţi vinde apartamentul din oraş, Mircea.” Aşadar, evazionism limitat, disimulare şi îndemn la precauţie.

Soril Miavoe scrie din dor de alean. În poemele sale, dorul (de care se face ,,vinovată” acea ,,ea” himerică) devine mijloc de transport.

Dacă în Dopuri de plută Soril Miavoe e neutru din punct de vedere politic, în Zaţ politizează intens. Bob lângă bob, de plidă, e tributară ideologicului (,,Sub ce greutăţi trunchiul ideologic se îndoaie!”); Hooopa! taxează violentarea poetului  cu sânge albastru în vene (citeşte cu simpatii monarhiste) de către obedienţii confraţi din Uniunea Poeţilor care-i pretind să scrie la comandă (,,Acesta este motivul şi nu altul pentru care/m-au dat cu capul de pereţi”); Mărturisirea lui Costan sfredeleşte în ateismul comunist (,,(…) comunismul era atât de aproape/încât îl auzeam scotocind prin grădină”);  Papură-Vodă, poem ,,chimic”, sancţionează lipsa de verticalitate morală şi politrucii (,,Pe harta ţării un popor în genunchi/alunecă-n parlament din noroi”). La fel, omniprezenta ,,ea” din prima parte a cărţii cedează locul, în cea de-a doua parte, nostalgiei poetului după Târgu-Mureş (,,la Târgu-Mureş,/numai sub Cetate,//printre octombrii şi castane coapte.” –Zaţ), după Eminescu (retras în turn, marcat de ani şi deziluzionat din cauza apatiei poporului din care îşi trage seva: ,,L-am zărit pe Eminescu într-o seară,/trăgea din pipă sau mi se părea,/cu nişte poezii la subţioară/pe vârfuri de ascet parcă plutea.”), după Oarba de Mureş, spaţiul transilvan, loc al martirajului şi al supliciului (,,Oarba de Mureş este o apă mare/şi deosebit de adâncă/nimeni în lume, dintre cei vii,/nu a ajuns să cunoască fundul ei încă.” –Oarba), după Dateş (,,Dateşul nu e un sat,/Dateşul e un covor ţesut dintr-un număr de case” –Lecţia de geografie (vedere de pe deal)), după Aiudul-Golgotă (,,Aiud nu e un oraş, credeţi-mă,/Aiud e o catedrală cu geamurile sparte/prin care iese timid câte-un înger flămând/să facă rost de puţină dreptate.” –Reportaj) sau după Acasă (,,Pe uliţe nu mai e nimeni/din cei pe care i-am lăsat,/cu toţii s-au făcut pădure/şi-acum se-ntorc copaci în sat.”).

Nu lipsesc cultul pentru eroi (,,Tuburi de orgă, unul lângă altul/încolonaţi la apel/stau înşiraţi ca sfinţii de-a lungul şi de-a latul//pe respiraţia unui copil.”-Niciodată eroii nu au murit) -eroism pus în oglindă cu prezentul decadent-, etnogeneza (,,Gepizii pecenegii ostrogoţii/ne-au intrat noaptea în sânge/ca hoţii” –Musafirii), senectutea (,,Bătrânii de azi/nu mai sunt ca bătrânii de altădată” –Bătrânii de azi). Năluciri imaginează apocalipsa la un înalt nivel stilistic: ,,Cadavre mari plutesc prin cetăţuie,/zidurile-se vechi, prin ele văd/căruţe răsturnate de prăpăd/şi îngeri vii fixaţi pe cer în cuie.”

Fascinaţia pentru sânge (,,sângele nisipos” –Piramida; ,,cel ce curgea din mine nu era sângele meu,/ nu se potrivea defel cu cel înscris în Cartea de/Identitate:/(cum avea, de altfel, să şi rămână…)/era albastru, atât de albastru încât nu doar eu/ci şi ei cu toţii încremeniră:/sânge din ăsta n-au mai văzut pe viu,/demult fusese vărsat în ţărână.” –Hooopa!), umbră (,,umbre moi, prelungi” –Cum să nu; ,,(…) umbra unui gheţar/ţintuit de un vulture în gheare” –Înfricoşătoarea cifră 7; ,,iar eu, cum să spun, nu te pot vedea cum eşti/din cauza umbrei făcute de mine.” –Acareturi; ,,umbra chioară” –Un fir de păr; ,,Dar uite că umbra nu mă lasă să trec/e tot mai poruncitoare.”-Pilu), nisip (mineralul dezagregat, pulverizat: ,,nisip mărunt” –Altădată timpul), piatră, clepsidră, sare, piramidă, fenomenele naturii (,,furtunile cosmice” –Altădată timpul; ,,e mult prea frig afară…”-Cum să nu; ,,ploaie de cer senin”, ,,răscolire de aer stătut”-Iubire), lichid-acvatic (,,lacuri înguste şi colmatate” –Mlaştinile), oceanul, izvoarele, marea, balta, lacrimile, ,,apă dulce” (Iubire), apa sărată, sângele-limfă, ,,apă amară” (Aducere la cunoştinţă), gheţarul (Înfricoşătoarea cifră 7); ochi (,,(…) ochii mei acoperiţi de-amurg”, ,,(…) urma privirilor mele pe tine” –Cum să nu; ,,palma ochiului”, ,,Cum poţi să-mi spui că nu ai ochii/aici unde mă doare fruntea” –Sfoara sângelui; ,,Nu am văzut nicicând o piramidă de aproape.” –Piramida; ,,(…) deschide ochii numai spre seară.”-Aducere la cunoştinţă; ,,(…) ochii înceţoşaţi ai braconierilor” –În autobuz; ,,Mlaştinile din ochii ei de acum/sunt urmele mării de altădată”, ,,Râpele din ochii ei de acum/sunt urmele munţilor împăduriţi” –Mlaştinile; ,,Avea ochii calzi/şi-n fiecare câte o seră mică/în care cultiva flori rare,/pe care le vindea ca pe nişte poliţe eterne/de asigurare.” –Poliţe de asigurare), vegetal (,,grădini suspendate” –Altădată timpul; ,,arborele planetar” –Fragilitate; ,,trestii uscate” –Năluciri; ,,ierburi de baltă” –Halta; ,,iarba înaltă, fragedă şi nouă” –E luna goală; plauri; ,,flori rare”, ,,spinişori şi petale”, ,,rămurele”-Poliţe de asigurare; brusturele; ,,şi-mi făcusem cuib acolo/din vreascuri şi din frunze moi” –Norocul nostru; ,,floarea-de-colţ/ţine loc de groapă/nu de parfum” –Izvoarele întunericului ); identitate (,,Copaci uscaţi suntem, fără pădure, uitaţi pe deal de-o drujbă fără lanţ.” –Un fir de păr); amurg (,,La poarta mea marfarele fac haltă/ziua şi noaptea (…)” –Halta; ,,Până nu demult la această oră se însera” –Până nu demult; ,,Dar nu trecu doar o-nserare” –Norocul nostru; ,,nopţile din Petersburg/ţin două luni şi jumătate”, ,,înfăşurat în amurg” –Vis; ,,seara se scursese murmurând” –Spumante; ,,Nu am ajuns încă la izvoarele întunericului.”, ,,Nopţi care lăsau în urma lor/cearcăne şi amintiri ruşinoase” –Izvoarele întunericului); faună (,,lebede mute”, ,,felinele”, ,,berze negre” –Mlaştinile; ,,pasărea care curăţă dinţii crocodililor”, ,,respiraţia turmei la adăpătoare” –Izvoarele întunericului; ,,Din când în când gheara vulturului/caută hrană pentru puii ei flămânzi,/în acet pustiu şuierător.” –Cuvânt)  denotă amploarea preocupărilor poetice ale lui Soril Miavoe.

Deruta, navigarea în derivă, fără busolă, cârmă, cap-compas, parâmă, sextant ori minime puncte de reper, plutirea în gen dopuri de plută (balize în miniatură), încercare poetului de a se menţine la suprafaţă (vieţii), imposibilitatea de a contracara, a ţine în frâu sau a oferi o explicaţie coerent-mulţumitoare Nălucirilor, navigarea oximoronică, cu pânzele rupte, pe loc, fără vânt din pupa (similar, drumurile de tip fundătură), călătoriile utopice în plan po(i)etic, călătoriile-distanţe care se cer acoperite (între care sufletul, ,,topos” greu accesibil), foile de parcurs ,,clandestine”, destinaţiile necunoscute, binomul aproape-departe, evazionismul poetului în natură (unde apar frecvent ,,martorii” soarele, luna şi aştrii – nepotenţatoare de romantism, de atracţie sau de mister), toate se regăsesc în Dopuri de plută.

Puse cap la cap, există o serie de simboluri şi de expresii de mare forţă lirică în poemele lui Soril Miavoe, o veritabilă radiografie a devitalizării: ,,se va fărâma”, ,,oale şi ulcele”, ,,se diviza”, ,,mintea bolnavă”, ,,Structura casantă” (Altădată timpul); ,,murire”, ,,glonţul îngheţat al uitării”, ,,procesul obscen al destrămării”, ,,ghearelor tale sfâşâietoare”, ,,plânsul urât” (Mărturisiri); ,,M-afund în bătrâneţe (…)”, ,,Tulpini de smoală (…)” (Cum să nu); ,,(…) coşmarul unei vieţi” (Fragilitate); ,,pleavă”, ,,ţepii”, ,,(…) mă aruncă, gol, în univers” (Carul); ,,tăcere îngheţată”, ,,hăul”, ,,oricât privirea ta de rece” (Sfoara sângelui); ,,(…) într-o lume uscată,/întunericul era deplin”, ,,(…) urme proaspete/de venin”, ,,cavernele calde” (Sărătură); ,,deşertul” (Piramida); ,,aer stătut” (Iubire); ,,Prin apele uitării înoată peşti de sticlă.” (Un fir de păr); ,,un câmp de flori ce-acoperă ruine” (Romanţă);  ,,(…) butoaiele de scrum/a altor nopţi ce-au ars spre dimineaţă” (E luna goală); ,,refugiatul dintr-o rană”, ,,ambasada unui crin” (Viorist stradal); ,,Un cântec de scos lumina în stradă/cântasem la chitară sub fereastra ta.”, ,,şi lumea se umplu de versuri în aer liber/cu guler/iute luate de vânt” (Spumante); ,,Mâine altcineva va opri/zborul în cer al reactoarelor.” (Izvoarele întunericului); ,,E-atâta linişte în jur încât se-aude/cum urcă sfinţii în calendare/cu uneltele/ruginite pe umeri/venind de la câmp/desculţi, seara.” (Nu vezi?); ,,(…) foamea înalţă oraşe noi/la marginea oraşelor/noastre.” (Cuvânt); ,,cai nărăvaşi spărgând oglinzile mirate-ale nopţii,/iar dedesubt lava fierbinte, vulcanii noroioşi ai împăcării.” (Sub felinarele acelor plauri); ,,inima mi se topi şi curse,/albia pe care o făcu era atât de adâncă/şi de lată/încât se făcea plutărit pe ea.” (Plutărit); ,,Rădăcini de argint” (Niciodată eroii nu au murit); ,,statui solemne pentru frigăruie”, ,,miel schilod”, ,,Măicuţe negre cântă la prohod”, ,,aur verde” (Năluciri); ,,văd puii visului murind de frig/în cuiburi destrămându-se alene” (Trezire); ,,cineva-mi trage clopotele-n tâmplă” (Urcă asfaltul).

 

            Dopuri de plută, ,,geamanduri” pe o mare de poezie, sticle cu mesaj plutind pe-ntinsul mării, poeme-sigiliu, poeme-pinacotecă prin care Soril Miavoe transportă şi se lasă transportat, prin care pune-n matrici conţinuturi, distilează şi rafinează, ce-ncântă ochiul şi auzul şi merg direct la inimă, de esenţă nobilă, marcă a rafinamentului şi a calităţii, de viţă şi de colecţie, reprezintă felul prin care Soril Miavoe celebrează scriind, cinstind poezia.

Poezia care-l are pe Teodor Simion Pop drept ,,somelier” sau maestru de ceremonii se recomandă a fi consumată în cantităţi mici şi nu de-a valma, efectul garantat fiind sporirea sănătăţii spiritului. Indiferent de forma căii (,,(…) pe tot drumul/ce ţine de la moarte/până la înviere.” –Ţin minte); ,,Lipeşte-te de mine/îmi zice Cărarea,/lipeşte-te de mine,/nu vezi că sunt pustie,/nu vezi?” –Nu vezi?)), pentru poetul-navigator drum şi călător sunt  una. Dacă există ceva care merită cu-adevărat celebrarea (nezgomotoasă, noninvazivă, discretă, dar intensă) în poemele lui Soril Miavoe, aceasta e Femeia. De unde şi ,,ofranda”.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *