„Apocalipsa moliilor”

Noua carte de poeme al Adei Carol, intitulat „Apocalipsa moliilor”, recent apãrutã la Tipoalex Alexandria, se adaugã în mod fericit şi pe o linie cert ascendentã volumelor ei anterioare: „Duet” (unde autoarea şi-a asociat versurile de debut cu cele ale Otiliei Ţenea), 2006, „Declaraţie de dependenţã”, 2015 şi „Despre dragoste şi alte pãsãri”, 2017.
Prezenta carte de piese lirice este conceputã într-o ediţie bilingvã, Ada Carol ţinând sã îşi comunice viziunea poeticã şi în versiunea englezã, realizatã cu talent tot de ea. De altfel poeta este o bunã cunoscãtoare a literaturilor britanice şi americane, cu un doctorat în receptarea dramaturgiei lui Eugene O’Neill în România.
Titlul noului volum incitã cititorul sã exploreze cãile prin care molia, o efemeridã şi o insectã-simbol a destrãmãrii, poate avea o „apocalipsã”, adicã un sfârşit apoteotic, iluminat de revelaţia cunoaşterii eliberatoare. Rãspunsurile pe care le aflãm în poemele Adei Carol sunt nu doar surprinzãtoare prin simplitate, profunzime şi concizie, ci şi alinãtoare, aş spune, deoarece conţin în miezul lor epifanii.
Cum tema predilectã a Adei Carol rãmâne iubirea, în cheie bemol, ceea ce ni se propune la lecturã este un experiment alchimic prin care momentele de îndoialã, de sfâşiere lãuntricã şi de singurãtate se sublimeazã în inponderabile comori. Apelând cu o neobişnuitã dezinvolturã la resursele paradoxului, artista transformã vicisitudinea în şansã poeticã, dând eşecului sentimental o aurã înnoitoare. Eroziunile provocate în cuplu de “moartea cotidianã”, cum ar fi spus Dinu Pillat, sunt percepute cu o intensã acuitate care, în loc sã înregistreze deteriorarea iubirii, o conservã şi o apãrã, tocmai pentru cã o simte pe muchia neantului. Nu este doar performanţa unui rafinament de viziune şi stil, ci şi o voitã celebrare a precaritãţii în toatã splendoarea sa.
Ada Carol, pe urmele lui Proust, e pe cale sã ne dãruiascã un timp regãsit al aparentelor noastre înfrângeri. Iatã spre ilustrare un fragment din poemul „Organe de simţ”: “dacã mi-a murit câinele, cine-mi va pãzi casa?/ dacã am pierdut trenul, când va veni urmãtorul?/ iar iubirea când se risipeşte, cum o mai regãsim?/suntem fântâni care se umplu cu apã doar dacã le cânţi.”

Un comentariu

  1. Va multumesc din suflet pentru receptarea calda si atat de generoasa, cum numai inima cuiva care a trecut prin „apocalipsa” proprie poate sa ofere…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *