PROFESORUL (in memoriam Florin Mugur)

De două ori februarie

Deși era februarie 1991, vremea era relativ blândă, chiar cu puțin soare. Eram undeva unde nu mai fusesem niciodată și unde nu doream sa fiu: într-un cimitir evreiesc din București. Evident, asistam la o înmormântare. Cineva psalmodia ceva, probabil o rugăciune, și o cutie mare din lemn era coborâtă într-o groapă. Simplu de tot! O persoană care îmi fusese foarte apropiată ieșise din viață. Dar nu și din memoria mea.

Februarie 1963. Trebuie să fi fost februarie (sau poate sfârșitul lui ianuarie?), pentru că eram la liceu, în clasa a IX și începuse trimestrul al doilea. Se zvonea că vom avea un profesor nou la limba română (nou în școală, nu numai la clasa mea). Eram curios dar nu foarte. 

Eram (scuze pentru mărturisire!) un elev “premiant”; adică aveam note mari la toate materiile și la serbarea de sfârșit de an eram felicitat de diriginte, în fața colegilor si a părinților, și primeam o diplomă (mama le colecționa!) și un premiu (de regulă un pachet cu cărți). La sfârșitul primului trimestru, profesoara de română, o femeie de treabă, în prag de pensionare, mi-a înapoiat teza la română, pe care scrisese cu roșu nota “9” (nota maximă era “10”), explicându-mi că nu poate să-mi dea “10” pentru că “numai fetele se pricep la literatură” (!?). Nu am spus nimic dar mi-aduc vag aminte că am gândit ceva de genul “pagubă în ciuperci” (puști arogant!).

Recreația se terminase, eram toți, câte doi, în bănci. Ușa clasei s-a deschis fără zgomot și a intrat un bărbat relativ tânăr, îmbrăcat cu gust, care a spus “bună ziua” și …. au început surprizele (nu vor înceta niciodată!). A pus catalogul pe catedră și s-a îndreptat spre tabla neagră, șchiopătând puțin. A luat creta și, cu mâna stângă, a scris pe tablă “Florin Mugur”. Liniștea din clasă era neobișnuită și explicabilă: noul nostru profesor de română era un bărbat (!), șchiopăta ușor (!!), scria cu mâna stângă (!!!) și ne spusese cum se numea (!!!!). Cam mult pentru primele cinci minute!

Mugur s-a întors spre noi și ne-a spus ceva de genul: “Sper că nu vă deranjează că scriu cu stânga. Acesta este numele meu și vom studia împreună limba și literatura română.” Probabil că a strigat catalogul (nu-mi mai amintesc exact) și a început imediat să ne prezinte “regulile lui”.

Profesorul-prieten

Regulile comunicate de Mugur deși păreau simple de fapt erau absolut noi și surprinzătoare.

Manualul era un simplu ghid. Regulile gramaticale trebuiau respectate cu rigurozitate și când vorbeam și când scriam, abaterile urmând să fie sancționate prin note. Eram invitați să punem întrebări și/sau să cerem explicații. Eram avertizați că va trebui să citim destul de mult. Dacă ni se cerea să vorbim/scriem despre un text literar, indiferent de dimensiunea lui, trebuia fie să-l informăm imediat că nu îl citisem sau să ne spunem părerea, fiecare după priceperea lui. Memorizarea explicațiilor din manual și regurgitarea lor erau practici interzise. Folosirea citatelor, cu indicarea sursei, era recomandată și încurajată. Eram invitați să cumpărăm și să citim “Gazeta Literară” (în fiecare joi) și “Luceafărul” (în fiecare sâmbătă). Eu, la fel ca mulți alți colegi, nu știam că aceste reviste existau. Cine nu avea bani să cumpere revistele trebuia să-l informeze.

Cam asta era, foarte clar pentru niște adolescenți de 15 ani! Aproape imediat, ora de română a devenit un eveniment important in viața noastră. Iar următoarea “surpriză” nu a întârziat mult: o colegă a venit cu vestea că Florin Mugur era nu numai profesor ci și scriitor (mai precis, poet). Eram cumva mirat. Pentru prima oară în viața mea întâlneam un poet în carne și oase; și tot pentru prima oară în viața mea cunoșteam pe cineva care avea două “profesiuni”! Oare de ce? Și cum reușea? 

Am început să cumpăr și să citesc “Gazeta Literară” și “Luceafărul”, la care am adăugat, în scurt timp, revista “Contemporanul”. Bineînțeles că, mai ales la început, citeam puțin și selectiv, dar fie și simpla răsfoire a revistelor mă făcea să mă simt bine. Păstram revistele și nimeni în familia mea nu avea voie să le arunce. 

Într-o bună zi, spre sfârșitul orei, Mugur a început să ne vorbească despre ceva ce nu exista în manualul de școală. Ne-a “informat” (nu găsesc un cuvânt mai potrivit!) că existau atunci, exact în momentul în care ne aflam, tineri POEȚI ROMÂNI care scriau și publicau poezii foarte diferite de cele din manual sau de cele scrise de, să zicem, Vasile Alecsandri. Fără să explice ce însemna că erau “diferite”, ne-a oferit trei nume de autori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag și Ilie Constantin. Pe de o parte, deși aveam în bibliotecă volume de versuri și mama încerca din când în când să mă convingă să le citesc, nu simțeam nici o atracție specială pentru poezie, fie ea diferită sau nu. Iar pe de altă parte, aceste trei nume (ca și altele care vor urma) îmi erau complet necunoscute: nu erau în manual (1963!), nu le auzisem la radio și, dacă apăruseră în revistele literare, eu nu observasem. Așa că era limpede ce aveam de făcut: trebuia să citesc ceea ce publicaseră cei trei poeți. Acasă am rugat-o pe mama să-mi dea bani pentru că trebuia să cumpăr niște cărți de poezie recomandate la școală. Mama s-a mirat puțin, întrucât de regulă ea îmi cumpăra cărți iar eu nu citeam versuri. S-a mirat dar mi-a dat bani așa că m-am dus la cea mai apropiată librărie din cartier, unde cred că am găsit cel puțin două cărți (de fapt niște cărțulii mai subțiri) semnate de doi din cei trei poeți indicați de Mugur. Acasă le-am citit și imediat am înțeles că Mugur avea dreptate. Poeziile nu semănau cu nimic din ceea ce citisem până atunci. Erau atât de diferite încât le-am citit cel puțin de două ori. Mama a observat și m-a întrebat dacă am cumpărat cărțile. Am confirmat și i-am arătat ce citeam. A citit și ea câteva minute și  mi-a înapoiat cartea declarând „astea nu sunt poezii; nu vezi că nu au nici rimă și nici chiar sens!”. M-am uitat la ea și nu am spus nimic. Am căzut pe gânduri. Într-adevăr, poeziile nu aveau rimă și unele îmbinări de cuvinte (nu cred că știam ce este metafora) erau surprinzătoare. Dar erau fascinante, chiar dacă intuiția îmi spunea că multă lume ar fi fost de acord cu mama, atunci ca și acum. Este problema lor! 

La școală orele de limba română continuau. Profesorul „preda”, noi citeam (unii mai mult, alții mai puțin) și eram „ascultați”. Mugur părea să fie destul de generos cu notele, chiar dacă se întâmplase să sancționeze sever unele abateri de la regulile lui (de exemplu, nu toți elevii cumpărau revistele!). Mai târziu, când am devenit apropiați,      mi-am permis să-i spun că uneori notele lui păreau cam mari și nu reflectau corect performanța (puști impertinent!). 

Mi-a răspuns imediat, cu un zâmbet calm și puțin ironic: “Probabil că ai dreptate. Dar dacă profesorul știe că un elev merită nota “6” poate să îi dea un “8” și mai târziu un “4”, media fiind “6”. În felul acesta ELEVUL NU VA TRĂI NICIODATĂ SENTIMENTUL MEDIOCRITĂȚII (!!!)”. Nu aveam să uit niciodată aceste vorbe, care, pentru mine, reprezintă esența pedagogiei și a imensei răspunderi a profesorului pentru elevii săi.

În sfârșit, sosise momentul adevărului: prima noastră teză cu noul profesor. Subiectul a fost: Analizați (!) “Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, de Nicolae Bălcescu. Citisem cartea așa că am început să scriu cu înfrigurare, atent la ortografie și … caligrafie (când trebuia, puteam să scriu cursiv și îngrijit). Din păcate, absorbit de subiect, nu am terminat teza atunci când a sunat de recreație; așa că, nemulțumit, m-am dus să joc fotbal pe “maidan”.

Mugur a fost ultimul profesor care a adus tezele. A pus teancul de caiețele pe catedră și a început distribuirea lor. Eleva sau elevul venea la catedră, Mugur îi dădea teza, îi explica în câteva cuvinte nota primită și o/îl îndemna să citească comentariile lui scrise la sfârșit. Notele erau diferite dar nu-mi amintesc să fi dat vreo notă sub “6”. Teancul de caiețele scădea și cu mine … nimic! Numele meu nu fusese strigat. Amintindu-mi că nu terminasem teza, începeam să fiu îngrijorat. La sfârșit mai rămăseseră 3 – 4 teze și Mugur a explicat. “Am lăsat la urmă câteva lucrări scrise care au primit nota “10”. De asemenea, trebuie să vă spun că teza unui elev din această clasă a primit un calificativ deosebit. Dan Constantinescu (în fine!), pentru lucrarea ta ai primit nota “10 +” și am scris că este cea mai bună teză din toate clasele a IX. Pentru o clipă am rămas stană de piatră. În tăcerea profundă din clasă am mers la catedră unde Mugur, oarecum zâmbind, mi-a înmânat teza. Cred, dar nu sunt sigur, că am mormăit un “mulțumesc”. Pe teză scria, cu un scris chinuit, exact ce spusese Mugur. Clopoțelul a sunat recreația, Mugur a ieșit din clasă și … gata. Câteva colege și câțiva colegi au venit la banca mea să citească comentariul și cred că una sau două persoane mi-au spus “bravo” sau așa ceva.

Surprizele și noutățile continuau. La orele lui, Mugur ne povestea din ce în ce mai des despre scriitori pe care îi cunoștea personal, fie că erau sau nu în manualul de școală (“Câteodată poți vedea la “Casa Scriitorilor” (?), singur la o masă, un bărbat slab, cu ochelari mari și cu o frunte enormă; acela este Marin Preda.” Știam din reviste că Marin Preda era prozator și scria despre țărani, dar încă nu citisem nici o carte a lui). Aproape fără să-mi dau seama, “profesiunea de scriitor” începea să capete contur în mintea mea.

Cam pe la inceputul verii, cu totul pe neașteptate, Mugur m-a oprit pe coridorul școlii, într-o pauză, și m-a întrebat dacă aș fi de acord ca în duminica ce urma să îi fac o vizită acasă (!) “să stăm de vorbă”. Deși era prima oară când un profesor îmi propunea așa ceva, am răspuns imediat că sunt de accord. Cred că reacția mea rapidă i-a făcut plăcere dar mi-a spus că ar trebui mai întâi să cer acordul părinților. Mi-a dat numărul lui de telefon de acasă, mi-a explicat cam pe unde locuia și m-a rugat să-i dau telefon, fie că veneam sau nu. Acasă am informat-o pe mama (tata era, ca de obicei, în delegație, undeva în țară) și i-am spus că doresc foarte mult să-l vizitez pe Mugur. La început mama a părut contrariată („Ai făcut ceva la școală?”) dar nu s-a opus. M-a rugat să mă port civilizat, să nu „deranjez” (!), să-i dau și ei numărul de telefon al lui Mugur și să fiu atent cum circul prin oraș. I-am telefonat lui Mugur, asigurându-l că părinții mei sunt de acord să-l vizitez, și am aranjat detaliile. Urma să mă aștepte într-o stație de troleibuz, în zona Gării de Nord, iar eu trebuia să telefonez când plecam de acasă.

Ne-am întâlnit fără probleme și am mers împreună spre locuința lui. Mi-a explicat că, deși căsătorit, locuia împreună cu soția în casa părinților, pentru că „așa sunt vremurile”. Am ajuns relativ repede, la nr. 70 pe strada Popa Tatu (o stradă liniștită, fără tramvai sau troleibuz – dacă amintirile mele sunt corecte). Era o casă relativ veche („dinainte de război” se spunea atunci) dar care arăta mult mai bine decât casa în care locuia familia mea. Am urcat câteva trepte și Mugur a sunat la sonerie. Dupa un timp, o voce de femeie a întrebat cine este și Mugur a răspuns, făcându-mi cu ochiul: „Cel mai vechi iubit al tău!”. Ușa s-a deschis și o doamnă în vârstă, cu o figură care mie mi s-a părut cam severă, ne-a poftit să intrăm. Mugur i-a spus: „Mamă, el este Dan, elevul meu de care  ți-am vorbit” și am intrat amândoi în casă, doamna mergând înaintea noastră cu un mers oarecum șovăitor. Am intrat într-o odaie mică, mobilată ca un birou simplu, și ne-am așezat. Mugur mi-a explicat că mama lui avea vederea slăbită („I se usucă ochii!”) și de aceea mergea cu greutate (m-am înfiorat în sinea mea dar nu am comentat). Probabil că am spus ceva privind răspunsul lui la ușă (delicat și amuzant) și replica lui, spusă cu o voce gravă, aproape melancolică, a rămas adânc întipărită în memoria mea: „Este foarte greu să spui ceva plăcut unui om bătrân și bolnav. Dar dacă poți, fă-o!”. A intrat in cameră Iulia, soția lui Mugur, aducând o tavă cu prăjiturele („Sunt foarte proaspete, te rog să iei!”) și pahare cu apă sau limonadă. I-am privit pe amândoi: erau tineri, cordiali, lipsiți complet de orice stridență și, întrucât eram tratat ca un adult, am devenit instantaneu matur și le-am spus că mă simt bine! Au zâmbit amândoi, Iulia s-a retras și Mugur a început să-mi explice scopul întâlnirii noastre. Dorea să știe dacă aș fi fost interesat să iau parte la întâlniri periodice, la care dorea să invite prieteni de-ai lor, scriitori și ziariști, precum și alți elevi ai lui de la școala noastră. Nu era vorba de un cenaclu literar dar, evident, literatura urma să fie unul din subiectele principale de discuție. Mi-a explicat că, deși el și Iulia ar fi vrut să ne întâlnim cât de curând, trebuia să așteptăm ca ei să primească, după cum li se promisese, o locuință nouă, unde ar fi avut suficient spațiu pentru primirea prietenilor. I-am mulțumit că se gândise la mine,      l-am asigurat că voi fi bucuros să fiu împreună cu ei și prietenii lor, oriunde și oricând se va putea, și, în scurt timp, am plecat. În troleibuz, în drum spre casă, am constatat că într-adevăr mă simțeam bine!

Pentru cele ce urmează, este puțin important dacă era aceeași vară sau următoarea. Cred că era vară, deci vacanță, probabil în cursul dimineții. Eram împreună cu Mugur într-un troleibuz, mergând spre … undeva. Îmi amintesc bine scena: eu eram în picioare iar el, pe scaun, citea un articol mare, o pagină întreagă, din „Luceafărul”. La un moment dat, când troleibuzul oprise într-o stație, s-a ridicat brusc în picioare și mi-a spus, agitat: „Iartă-mă, trebuie să plec urgent, dacă vrei citește chestia asta!” Mi-a dat ziarul, s-a repezit la ușă s-o deschidă (troleibuzul tocmai pleca din stație) și a coborât din mers. Eram stupefiat. Era prima oară când îl vedeam atât de agitat, aproape zguduit și, deși nu înțelegeam de ce, era clar că reacția lui era legată de ceea ce citise în revistă. Așa că am coborât și eu la prima stație, am găsit o bancă și am citit articolul rând cu rând, fiecare cuvânt; l-am citit chiar de două ori și … am început să înțeleg! Articolul era semnat de un distins și cunoscut profesor universitar și critic literar. Pe o pagină întreagă (format mare) autorul articolului discuta, competent și documentat, opiniile lui George Călinescu despre poezia română contemporană. Spre sfârșitul articolului era un scurt pasaj care suna cam așa (citez din memorie): „Desigur și George Călinescu se poate înșela câteodată, ca de exemplu când a scris că Florin Mugur are talent”.

De-a lungul anilor, m-am gândit adesea la acest episod și îmi amintesc exact tristețea și stupefacția care mă cuprinseseră. Eram trist pentru că grobianismul (ascuns dar calculat) și agresivitatea acelui „atac la persoană” erau vizibile chiar și pentru adolescentul din mine, care, confruntat cu ura de gheață a cuvintelor, aproape îmbătrânise pe loc. Eram stupefiat pentru că agresivitatea era vizibilă și în lipsa de logică a afirmației. Autorul nu lua în considerare că George Călinescu, o somitate intelectuală și literară, poate nu se înșelase și nici nu arăta de ce credea că se înșelase. 

Tot atât de vizibil și năucitor era teribilul șoc emoțional suportat de acea ființă umană, atât de delicată și sensibilă, profesorul meu care, simultan, era poet și scriitor, adică „confratele” criticului. Luate împreună, intuiam, oripilat, că aceste trăiri intense demonstrau uluitoarea forță a cuvântului de a ucide psihic și, aveam să aflu mai târziu, fizic. Din acel moment am refuzat să folosesc cuvântul „talent”, pentru că nu știu ce înseamnă și cum poate fi evaluat.

Din nou la școală. Astăzi Mugur ne va vorbi despre „Luceafărul”, deci Eminescu, deci înseamnă că eram în clasa a X. Era vizibil că „preda” cu un fel de patos reținut.    Vorbindu-ne despre cuplul „Cătălin și Cătălina”, a extins orizontul prezentării, oferindu-ne câteva exemple de cupluri celebre de îndrăgostiți din literatura universală („Romeo și Julieta”, „Tristan și Isolda” (?), „Eloise și Abelard” (?)), folosind descrieri simple și detalii puține, esențială fiind „inserția” literaturii române în cea universală. La un moment dat, cineva a ridicat mâna: un elev (să-l numim Mihalcea) dorea să întrebe sau să spună ceva. Mugur s-a întrerupt, contrariat, și l-a invitat: „Vrei să spui ceva, Mihalcea?”. „Da, don’ profesor; exact ca pescarul Dragomir și frumoasa Aișe!”. Mugur: „Care frumoasa Aișe?”. Mihalcea (fericit și luminat la față): „Din insula Ada Kaleh” (era un șlagăr la modă pe vremea aceea). 

Mugur a ezitat nu mai mult de o secundă, s-a întors la catedră, a deschis catalogul și   s-a adresat clasei: „Mihalcea, tu ai deja două note la „română”, un „5” și un „8”, deci ai medie de trecere. Așa că te invit să ieși afară și până la sfârșitul trimestrului să nu mai vi la orele mele!”. Lui Mihalcea, care rămăsese în picioare și părea că nu înțelege ce se întâmplă, i se lungise fața, la propriu. Mugur s-a ridicat în picioare, a luat catalogul și a ieșit din clasă, lăsând ușa deschisă. Noi toți am rămas la locurile noastre, încruntați, fără să zâmbim sau să vorbim.

Asistasem la o scenă de teatru jucată cu aplomb. În interiorul cârorva secunde, Mugur, intuind zâmbetele ce ar fi putut să apară, identificase și evaluase riscul, concepuse scenariul, regizase scena și o jucase! Dacă ar fi ratat acel moment, în mintea elevilor săi planurile artistice s-ar fi amestecat complet și așa ar fi rămas. „Luceafărul” ar fi aterizat direct la bodega din Ada Kaleh, la braț cu „frumoasa Aișe”! Operația de chirurgie intelectuală trebuia executată rapid și precis, astfel încât să producă șocul psihic care să restabilească ierarhia artistică. Și se pare că totul i-a reușit. Am înțeles atunci, și păstrez această opinie, că un adevărat profesor trebuie să fie un actor desăvârșit!

Cine citește aceste rânduri și gândește că un adolescent de 16 ani n-ar putea elabora această „analiză sumară” probabil că se înșeală. Este posibil ca adolescentul de 16 ani, atunci ca și acum, să întâmpine dificultăți în a exprima în cuvinte „analiza”, dar și conținutul și, mai ales, rezultatul „analizei”pot fi perfect limpezi în mintea lui.    

Cam tot pe atunci, planurile lui Mugur și ale Iuliei începeau să devină realitate. Primiseră și se mutaseră într-un apartament nou, de două camere, undeva în cartierul Berceni. Era departe de școală și departe de centrul orașului dar era numai al lor. Așa că am fost invitat să-i vizitez, cred că într-o vineri spre seară. Am ajuns și am intrat. Micul lor apartament era mobilat cu gust, într-un stil unic (pe atunci) și foarte modern, aerisit și luminos: mobile puține și ușoare, fotolii jumătate-de-ou, măsuțe joase, un lampadar și un pick-up cu un disc cu șansonetele lui Jacques Brel. Într-un cuvânt, totul era foarte diferit de tot ceea ce văzusem eu până atunci. În sufragerie, un grup nu foarte mare de femei și bărbați, majoritatea tineri, gustau prăjiturele, probabil cumpărate la Capșa sau Nestor (nu am știut niciodată numele „oficial” al acelei cofetării), beau vermut Martini, conversau, bârfeau, spuneau glume (nu bancuri) și ne tratau pe noi, adolescenții (nu eram singurul elev invitat), de la egal la egal. Cei din jurul meu erau prieteni ai gazdelor, mai vechi sau mai noi, poeți, prozatori sau jurnaliști ce lucrau la diverse publicații. Nimic nu părea spectaculos dar totul era urban și civilizat. Intr-un cuvânt, era bine, așa că am devenit un obișnuit al acestor întâlniri și poate că încă mai aud ecoul acelor conversații și retrăiesc, mental, acea ambianță unică.

Din nou la școală, în clasa a XI, adică, atunci, ultima clasă de liceu. Urma să susținem examenul de bacalaureat și, după aceea, urma … viața! Aveam mult de citit și studiat la literatura română: Rebreanu și Camil Petrescu, Macedonski, Bacovia, Arghezi și alții (rog să fiu iertat dacă memoria îmi joacă feste). În plus, trebuia să repetăm materia și să ne pregătim pentru bacalaureat (lucrare scrisă și examen oral). La finele lecției despre poezia lui Arghezi, Mugur s-a așezat pe scaun în spatele catedrei, a scos din servietă o carte și s-a adresat clasei: „Aș vrea să vă citesc (nu spunea niciodată „recit”) o poezie de Arghezi care nu este în manual. Se numește „Rada”. Și a inceput să citească cu o voce plină, profundă: „Cu o floare-n dinți/Rada-i un măceș cu ghimpi fierbinți./Joacă-n tină/Cu soarele-n păr, ca o albină./Se-apleacă, se scoală, sare,/Cu sălbile zornăitoare.”

Liniștea din clasă era totală, aproape palpabilă. Mugur a continuat: “Si-a dezvelit sărind/Bujorul negru și fetia./Parcă s-a deschis și s-a inchis cutia/ Unui giuvaer, de sânge./Aș pune gura și aș strînge.”. Pe urmă a terminat de citit versurile, a închis cartea, s-a ridicat în picioare, a spus “la revedere” și a ieșit din clasă. În urma lui a rămas un fel de vrajă ce mirosea proaspăt a pădure de brad. După câteva minute,ne-am ridicat în picioare și am ieșit în pauză, fete și băieți, cu ochii parcă tulburi și fără să vorbim între noi.

De fiecare dată când îmi amintesc această scenă, admir curajul lui de a inova, intuiția pedagogică, credința profundă în forța eliberatoare a cuvântului scris și, mai ales, dragostea pentru elevii săi, de care urma să se despartă în câteva luni. Atunci, la vârsta de 17 – 18 ani, pudibonderia, mai mult sau mai puțin oficială, se retrăgea învinsă de primele învolburări erotice, un fapt de viață ce nu putea fi ignorat. Departe de ochii părinților și ai profesorilor, pe bănci în parcuri, în sălile de cinematograf întunecate sau în apartamentele din blocuri, atunci când amândoi părinții lipseau, băieții și fetele aveau multe de descoperit împreună. Evident, știam și înțelegeam că existau limite ce nu trebuiau depășite. Dar ceea ce nu știam încă era cât de fină, delicată și greu de identificat poate fi linia ce separă erosul de simpla și degradanta pornografie. Dintr-o poziție oficială (catedra este întotdeauna “oficială”), fără să țină conferințe sau prelegeri, folosind ca o armă subtilă arta cuvântului scris, Mugur ne invita să înțelegem că erosul și pornografia sunt total și fundamental incompatibile.

Sosise momentul tezei la română, ultima teză la această materie din toți anii de școală. Mugur a intrat în clasă și a scris subiectul pe tablă: „Răscoala” de Liviu Rebreanu. Era exact ceea ce îmi doream. Citisem romanul și ascultasem cu atenție explicațiile lui Mugur, despre evenimentul istoric, documentarea minuțioasă a autorului, arhitectura romanului și stilul lui Rebreanu („Ați remarcat, probabil, repetarea unor cuvinte mai puțin uzuale, de exemplu – a crâmpoți”). Am început să scriu cu înfrigurare, sperând și dorind să reușesc. Ca de obicei, Mugur a adus tezele târziu și a început să le distribuie, discutând pe scurt cu fiecare elev. Despre mine, nimic. La sfârșit, cu ultima teză în mână, a spus: „Dan, te rog să te ridici în picioare (m-am ridicat). Toată lumea știe că tu ești unul dintre cei mai buni elevi ai mei (am tăcut). De aceea, îmi vine greu să înțeleg de ce teza ta conține câteva erori regretabile; repet, erori, nu greșeli de gramatică, de exprimare sau de interpretare. De exemplu, nu înțeleg de ce, atunci când te referi la țăranii din „Răscoala”, îi numesti „iobagi”. Aș vrea să fie clar pentru toată lumea: în anul 1907 nu mai existau „iobagi” în Principatele Române. Voi toți vă pregătiți pentru examenul de bacalaureat și apoi, cel puțin unii dintre voi, veți da examen de admitere la facultate. Aș dori să înțelegeți că acest gen de erori de cunoaștere sau informare pot afecta foarte serios rezultatele voastre la examene” (eram în continuare tăcut). Mugur a continuat: „Regret, Dan, dar pentru lucrarea ta ai primit nota 7” (în clasă era tăcere completă). Mugur s-a ridicat de la catedră, a venit spre mine și mi-a înmânat caiețelul. Pe urmă, cu un fel de tristețe, m-a luat de braț și m-a întrebat dacă vreau să stăm de vorbă. Am dat din cap că „nu”, am schițat un fel de zâmbet și i-am spus: „Mulțumesc”.  S-a întors la catedră, a luat catalogul și a ieșit din clasă. 

Ce aș fi putut să spun? Mă simțeam aproape eliberat și îi eram recunoscător lui Mugur. Eram impresionat de obiectivitatea sa și de maniera impecabilă, elegantă și grijulie, de a corecta impardonabila mea „neglijență” (ca să rămân în cadrul unei auto-indulgențe confortabile), fără a uita nici un moment preocuparea sa permanentă de a-și ajuta elevii. 

Cât despre romanul „Răscoala” de Liviu Rebreanu, ceea ce atunci probabil că numai bănuiam, astăzi sunt convins: este o capodoperă a literaturii mondiale din secolul XX. Nu pot decât să regret profund că nu a fost niciodată tradus în limba engleză.  

Acestea fiind spuse, liceul s-a terminat și după o vară plină de examene, eram student la „Facultatea de Fizică” a Universității București. Începea un capitol nou în viața mea și eram nerăbdător să-i reîntâlnesc pe Mugur și pe Iulia. 

Prietenul-profesor  

simple bijuterii de familie

Îi vizitam pe Mugur și Iulia ori de câte ori aveam timp, uneori la ore neobișnuite. Îmi amintesc că m-a amuzat când am întâlnit la ei, într-o dimineață, o tânără prozatoare, ce locuia în vecinătate și venise să-l vadă pe Mugur. Iritată, Iulia mi-a șoptit: „Uită-te la ea, nu este prima oară când vine pe capul lui dimineața devreme, „să bem cafeaua împreună!” Interesul femeilor pentru Mugur nu era un secret pentru mine. 

Cum aș putea să uit de „Fix”, cățelul lor, ce a fost găzduit câteva luni la noi în casă (în ciuda opoziției mamei). Cred că era prin 1966, pentru că la televizor (reușisem să cumpărăm unul) se transmiteau meciuri din campionatul mondial de fotbal din Anglia (ce fotbal!). Camera cu televizorul (adică dormitorul familiei) era plină de amici, tata avea fotoliul lui de orchestră, iar Fix, un fel de șoricar de dimensiuni reduse, era primul în fața televizoruluii, ridicat pe picioarele din spate și dând din coadă. Sublim.

Un salt înapoi în timp, în vara anului 1957 (aveam nouă ani), când, împreună cu parinții, am petrecut două săptămâni la Poiana Țapului (se străduiau în fiecare an să-mi ofere o modestă vacanță la munte). Două evenimente majore s-au petrecut acolo. 

In primul rând, pentru prima oară în viața mea (și a lor) am urcat pe Platoul Bucegilor, unde am mers trei zile din cabană în cabană. Era un loc mirific, care astăzi a dispărut complet. Accesul era numai pedestru, relativ dificil și turiștii erau puțini. Cabanele erau primitive și mâncarea se aducea cu măgăruși sau căruță. Platoul era sălbatic, acoperit de rododendroni roșii și jnepeni (nu cred să fi văzut pe cineva culegând flori), străbătut de poteci bine marcate și turme de oi. Îmi amintesc că am coborât, cam aventuros, pe drumul Șil, pe la cascada Urlătoarea. Splendid.

În al doilea rând, în prima zi la Poiana Țapului, când am ajuns la vila unde trebuia să stăm (aparținea Băncii Naționale, unde mama era funcționară), în momentul când noi intram ieșeau o doamnă, aproximativ de vârsta mamei (se cunoșteau vag) și o fată cam de vârsta mea. Am schimbat câteva vorbe și apoi am petrecut destul de mult timp împreună. Peste 12 ani, în luna iulie 1969, eu și acea fată ne-am căsătorit, și Iulia a asistat la căsătoria noastră civilă. După ceva timp, am fost amândoi să-i vizităm acasă pe Mugur și Iulia și ne-am simțit foarte bine împreună. 

Cred că au trecut mai mulți ani până când Mugur, singur, ne-a vizitat în apartamentul nostru, foarte modest mobilat și mai tot timpul în dezordine, din cartierul Titan. Acum avea barbă, era obosit și m-a întrebat, cu ochii gâlgâind de ironie amuzată: „Dacă ești inginer, de ce nu ai mașină?”. I-am răspuns imediat: „Pentru că nu sunt inginer!”. Era adevărat și nu era prima oară când mă tachina astfel. După ce am terminat facultatea și am început să lucrez la un institut de cercetări, m-a întrebat ce profesiune am. I-am răspuns „sunt fizician”. Mugur: „Ești sigur? Asta nu pare a fi o profesiune. Să ai o profesiune înseamnă să fi, să zicem, doctor sau profesor sau avocat sau preot sau inginer!” 

genunchiul generalului si alte dureri ascunse

Era în prima jumătate a lunii mai 1968, eram student (încă necăsătorit) și m-am întâlnit cu Mugur în centrul Bucureștiului, la Universitate. Mergeam împreună pe strada Edgar Quinet, destul de animată la acea oră, spre bulevard. Dintr-o dată strada s-a animat brusc, trecătorii grăbindu-se să ajungă pe trotuarul bulevardului. Deși nu ne puteam grăbi (Mugur șchiopăta), am reușit să ajungem la timp pentru a observa, din spatele trecătorilor care aplaudau frenetic, o superbă limuzină deschisă ce înainta încet pe carosabil. În picioare, Ceaușescu și Generalul de Gaulle salutau mulțimea. Entuziasmul meu era real și vizibil. Generalul de Gaulle, un erou al ultimului război mondial, era primul președinte al Franței care vizita România. Așa că m-am întors spre Mugur și probabil că am spus ceva admirativ la adresa lui. Iar Mugur mi-a replicat sfătos, cam așa: “Generalul este un om bătrân și poate se gândește că îl dor genunchii stând atâta timp în picioare.”

Să fi fost oare ceva special în intonația lui sau am avut numai impresia că în spatele acelor cuvinte anodine mai era ceva, ceva nespus, ca un fel de mesaj cifrat? Poate de aceea această scurtă întâmplare a rămas fixată în memoria mea. Dorea cumva Mugur să-mi sugereze să acord prioritate omenescului, adică trăirilor firești, și mai puțin spectacolului politic? Sau încerca să mă avertizeze să fiu circumspect în fața gesturilor propagandistice, ce înflăcărau mulțimile? Nu l-am întrebat niciodată.

În vara aceluiași an, sau poate un an înainte, l-am vizitat pe Mugur în satul Cobia, din județul Dâmbovița, unde era la odihnă. Era satul în care el fusese profesor câțiva ani, înainte de a veni la liceul meu. Cartea lui “Serile din sectorul nord”, pe care o citisem, era o colecție de “scene din viața la Cobia”. A fost o vizită scurtă, de câteva ore, ce nu m-a ajutat de loc să înțeleg cum și de ce profesase acolo. Mai târziu, punând cap la cap scurte confesiuni, am început, cu aproximatie, să înțeleg. Mugur se auto-exilase (sau fusese exilat?) la Cobia într-un fel de penitență, întrucât fusese exclus din U.T.M. (Uniunea Tineretului Muncitor) pentru declarațiile (sau întrebările?) sale privind revoluția anticomunistă din Ungaria (1956). În acele vremuri, persoana sancționată astfel devenea un paria. Numai el știa cum supraviețuise. 

Într-o dimineață (1972?), înainte de prânz, eram în vizită la ei, în apartamentul lor din Berceni. Surprinzător, eram numai noi trei. Iulia citea un ziar, odihnindu-se pe canapea, în timp ce Mugur și cu mine stăteam de vorbă. Brusc, Iulia a aruncat ziarul și a izbucnit în lacrimi, foarte nervoasă. “Cum este posibil ca acești indivizi să scrie așa ceva. Este absolut incalificabil și mă tem că mâine – poimâine vor începe din nou să urle – omorâți-l pe evreu! Este îngrozitor, îngrozitor!”. Mugur s-a ridicat în picioare și a încercat să o calmeze: “Te rog foarte mult să te liniștești. Trebuie să îți păstrezi calmul. Vom vedea ce va mai fi.” Eram uluit și stânjenit. Era pentru prima oară când asistam la o astfel de scenă. Îi cunoașteam suficient de bine pe amândoi și eram convins că emoția Iuliei era reală; nu era în nici un caz vorba de istericale gratuite. M-am ridicat, le-am spus că trebuie să plec și am întrebat dacă puteam să împrumut ziarul. Mugur a luat ziarul de pe podea, m-a condus până la ușă și ne-am despărțit încruntați. Coborând scările blocului, m-am uitat la numele ziarului. Era un număr din redutabila și temuta “Săptămâna”, pre numele ei întreg “Săptămâna culturală a capitalei”. Pe drum am citit tot ziarul. Tonul era agresiv și “neaoșist”, plin de aluzii de tot felul, mai mult sau mai puțin subtile, mai mult sau mai puțin belicoase.

Lăsând la o parte tonul și aluziile, în fond era o foaie de hârtie oarecare, lipsită de prestigiul real al multor reviste culturale. De fapt, era ceva în comportarea lui Mugur, nu a Iuliei, ce nu înțelegeam. El încercase să o liniștească dar nu o contrazisese. Oare de ce? Poate o făcuse după plecarea mea. Sau nu o făcuse tocmai pentru că eu eram prezent. Nu era prima oară când aveam impresia că dorea să-mi transmită un anumit mesaj, o anumită sugestie. Dar care era mesajul sau sugestia? Știam de mult că amândoi erau evrei și că aveau prieteni care erau tot evrei, majoritatea scriitori, și că mulți dintre ei își “românizaseră” numele (Florin Mugur era pseudonimul lui Mugur Legrel). Știam din cărți și din povestiri că foarte mulți evrei, inclusiv din România, suferiseră enorm în timpul războiului. După cum știam că multă lume în jurul meu folosea uneori, mai cu fereală, apelativul “jidan”. Dar eram convins că suferința românilor-evrei aparținea trecutului și istoriei. În fond România era o țară civilizată locuită de un popor pașnic. Oare încercase Mugur să mă prevină că exacerbarea tribalismului și învinovățirea alogenului sunt tehnici de manipulare a maselor ce pot aparține oricărei ideologii? Sau, mai simplu, mai uman și, într-un fel, mai literar, îmi împărtășea mie, care nu eram evreu, un atom din suferința lui (a lor)? Oare puteam eu să înțeleg ce înseamnă să îți schimbi numele pentru a fi la fel cu, sau altfel spus, pentru a nu te teme că ești altfel decât, cei din jurul tău? 

profesiunea de scriitor

Mugur scria, își publica cărțile, redacta o revistă culturală, scria despre autori cunoscuți sau lucra la redactarea cărților scrise de alții. De asemenea, povestea despre scriitori. Cu alte cuvinte, profesiunea de scriitor se deschidea în fața mea ca o carte, ori de câte ori eram în preajma lui. Era o carte fascinantă dar, prin forța lucrurilor, aveam acces numai la fragmente minuscule.

Eu: “Am găsit întâmplător și am început să citesc o carte de Petru Dumitriu. Am fost rugat să fiu atent ce vorbesc pentru că autorul a fugit din România.”

El: “Sigur că trebuie să fi atent. Prin anii 50’, când nu prea aveai ce să mănânci, cineva care mergea la concerte la Ateneu mi-a povestit că într-o seară, după concert, a văzut un bărbat bine, îmbrăcat în frac, care vorbea franțuzește la un telefon public. Era Petru Dumitriu. Cam tot pe atunci, când el era redactor-șef la Viața Românească, a venit să-l viziteze Mihai Beniuc, care era președintele Uniunii Scriitorilor. Se pare că s-au certat serios. Petru Dumitriu, care era un bărbat tânăr, înalt și elegant, a deschis ușa biroului și a rugat secretara să-i aducă un scaun. Secretara i-a adus scaunul și Dumitriu s-a întors spre Beniuc, care era cam pitic, și i-a spus: urcă-te pe scaun să-ți trag o palmă!”

Începeam să înțeleg altfel “profesiunea de scriitor”.

Tot el mi-a sugerat să citesc “Armata de cavalerie”, de Isaac Babel, “că o să-ți placă”. Am citit-o, mi-a plăcut și nu am uitat niciodată ultima propoziție din prefața cartii: “Isaac Babel a fost arestat din ordinul lui Stalin și împușcat în 1940”.

Începeam să înțeleg altfel “profesiunea de scriitor”. 

L-am rugat la telefon să-mi procure un exemplar din romanul “Bunavestire” de Nicolae Breban, carte care ba apărea ba nu apărea (!). Îmi vorbise de multe ori cu admirație de începuturile literare ale lui Breban, care, deși “nu avea ce să mănânce”, renunțase la publicarea unui volum de nuvele, prima lui carte, întrucât “nu îl reprezentau”. M-a sunat și m-am dus să iau cartea. Mi-a povestit pe scurt, cu un fel de scârbă ironică, istoria publicării romanului. Se pare că în timp ce marele ștab poreclit “Dumnezeu” (genială poreclă!) era plecat în străinătate, un alt mare ștab, mai mult “burtică” dar mai puțin “dumnezeu”, s-a încumetat să aprobe tipărirea cărții la o editura din Iași. 

Începeam să înțeleg altfel “profesiunea de scriitor”. 

Muncea asiduu, citind, adnotând și redactând cărți ce urmau să fie publicate. Dar cel mai obositor, mi-a explicat, era “dansul săbiilor”, lupta umilitoare și înjositoare cu puterea ce dorea și chiar putea să cenzureze totul. Iar cenzura era nu numai metodică ci și absurdă. “De exemplu, îmi spunea Mugur cu năduf, este interzis să apară cuvântul “canal” (foarte periculos, într-adevăr!). Acum imaginează-ți, să zicem, o carte despre Delta Dunării ce nu trebuie să conțină cuvântul “canal”! Ai putea să scri o astfel de carte?”

Începeam să înțeleg altfel “profesiunea de scriitor”.

Și totuși: amintirile coexistă cu istoria. Din a mea perspectivă subiectivă, acei ani (1965 – 1974) au fost nu numai tumultuoși ci și promițători. Și mă gândesc în primul rând la literatură și mai puțin la politică. Au fost re-editați Ion Barbu, Lucian Blaga și Ionel Teodoreanu (eu citisem “La Medeleni” în ediția veche păstrată de mama), despre care până atunci nu se scria sau vorbea în public. Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban și alții își publicau romanele, iar cărți de poezie apăreau cu zecile. Apăreau multe traduceri, iar în faimoasa revistă de literatură universală “Secolul 20” am citit pentru prima oară nuvelele lui Truman Capote și Jerome D. Salinger. Mai ales în cazul romanelor, părea că “mesajul” era limpede: iată, s-au făcut greșeli în trecut, poate încă se mai fac, dar mergem înainte, tovarăși! Nu-i așa că suna promițător? 

Și tot din a mea perspectivă subiectivă: în vara anului 1971 devenisem, prin repartiție guvernamentală, fizician la un nou institut de cercetări nucleare, întrucât guvernul român dorea să construiască reactori nucleari. În toamna anului 1970 se născuse fiul nostru, iar în 1972, ignorând teama părinților, cumpărasem un apartament cu credit de la CEC, deși atunci numai eu aveam serviciu. 

Și atunci de ce ar fi fost Mugur nemulțumit, iritat sau îngrijorat? Poate pentru că vedea, știa și înțelegea mult mai multe decât mine. Sau poate pentru că el avea ceva ce mie îmi lipsea. Avea acea luciditate, fină și precisă ca o sabie, ce îi permite poetului, creatorul metaforelor, să anticipeze, profetic, viitorul.    

o prietenie fragilă

În anul 1974 am fost plecat în Statele Unite, unde am lucrat, timp de 7 luni, la Universitatea Northwestern, ca bursier al guvernului american. De acolo i-am scris lui Mugur o scrisoare dar ne-am putut întâlni numai la câteva luni după întoarcerea mea.   L-am vizitat într-un apartament dintr-un bloc vechi, pe strada Bibescu Vodă, aproape de Piața Unirii, unde acum locuia împreună cu Iulia și cu tatăl său (mama sa murise, nu știam exact când). I-am adus un stilou, cadou din Statele Unite. Am stat de vorbă pe îndelete, numai noi doi, și mi-a făcut o mărturisire.

“Dragul meu, te rog să nu te superi, dar cu noi doi se întâmplă ceva neobișnuit. Ne cunoaștem și suntem prieteni de mulți ani și ne face plăcere să ne întâlnim. Și pe urmă, dintr-odată, tu dispari din viața mea și, după un timp, pe neașteptate, apari din nou. Crede-mă, este oarecum obositor, cel puțin pentru mine, și mi-aș dori un pic de … stabilitate”.

I-am răspuns imediat, spunându-i că îl înțeleg foarte bine. Dar, sincer vorbind, singurul lucru ce puteam să-l afirm este că doream să continuăm să ne întânim, când și cum se va putea. A zâmbit și mi-a spus că, pentru mine, ușa lui era întotdeauna deschisă. După câteva minute am plecat.

Într-un fel, mă simțeam eliberat. Era clar și limpede ca lumina zilei că prietenia noastră, poate fragilă și mai puțin obișnuită, era făcută să reziste timpului. Eram convins că Mugur știa că el era singurul meu PRIETEN, spre deosebire de toți ceilalți “amici” din jurul meu. Mai mult, eram convins că era oricând dispus să mă asculte și să-mi spună exact ce era nevoie pentru a mă ajuta să nu comit prostii sau erori grave. Astăzi, privind înapoi, știu că nu m-am înșelat.

un personaj nou și impunător

A doua jumătate a anilor ’70 a fost plină de evenimente serioase: cutremur, inundații și, în cazul meu, obositoarea obligație de “a face naveta”, cel puțin săptămânal, între București, unde era familia mea, și Pitești, unde se mutase institutul la care lucram. 

În plus, pe firmament apăruse un personaj nou și impunător: moartea.

Mulți oameni au murit la cutremurul din 1977, printre ei scriitori cunoscuți (Alexandru Ivasiuc), actori și mai cunoscuți și oameni necunoscuți publicului larg, cum a fost un coleg al meu, care a murit împreună cu soția și băiatul lor, într-un bloc din centrul Bucureștiului, prăbușit într-o movilă enormă de beton, fier și moloz. Înmormântarea lor, noaptea, la lumina făcliilor, într-un sat din Prahova, a fost un spectacol macabru ce nu poate fi uitat. 

Nu peste mult timp, moartea urma să-și facă simțită prezența în apropierea lui Mugur. În 1980, Marin Preda, care era șeful lui la editura Cartea Românească și despre care scrisese o carte, s-a stins din viață pe neașteptate, la 57 de ani, în plină activitate creatoare. Iar în 1983, mi-a povestit mult mai târziu, lucra în biroul lui de acasă, când a auzit pe stradă, în fața blocului, un scrâșnet violent de frână de mașină. Tatăl lui Mugur, domnul Leon Legrel, fusese lovit de un camion și murise la spital. 

Îl întâlnisem de câteva ori la ei dar nu avusesem, din păcate, ocazia de a sta de vorbă cu dânsul. Știam totuși că, între cele două războaie mondiale, fusese ziarist democrat la ziarul “Dreptatea” al Partidului Național Țărănesc, deci un apropiat al lui Iuliu Maniu.    

Până în 1982, când am plecat de la institutul din Pitești și am început să lucrez în București, l-am întâlnit rar pe Mugur dar vorbeam destul de des la telefon. După aceea ne-am văzut ceva mai des. Devenise o personalitate, publica volume de versuri, cărți de proză și interviuri cu scriitori, revistele literare îi tipăreau versurile și eseurile sau scriau despre el. Fusese premiat de Uniunea Scriitorilor. Cumpăram cu pasiune cărțile lui chiar dacă nu aveam timp să le citesc pe toate. Eram mulțumit că erau acolo, în biblioteca mea. Dar tonul scurtelor noastre conversații se schimbase; apăruse îngrijorarea. Încet, dar din ce în ce mai vizibil și stânjenitor, mâzga unei propagande degradante și imbecilizante se revărsa peste români, împreună cu o sufocantă avalanșă de lipsuri materiale. Dar să nu anticipăm.

deceniul ce nu vroia să se termine

Începând din 1982 eram din nou în București, dar lucrurile nu erau simple. Lucram la o întreprindere cu un nume neoișnuit, “Nuclearmontaj”, implicată direct în construcția centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă. Deci eram tot pe drumuri, dar aveam totuși mai mult timp. Așa că mă întâlneam mai des cu Mugur, singur sau împreună cu soția mea. La invitația lui, am participat amândoi la mai multe ședințe ale unui cenaclu literar condus de el iar bunul său prieten Horia Aramă și soția sa ne-au invitat la ei, doritori să afle amănunte despre centrala nucleară și vizita mea în Statele Unite.

Probabil că acesta este momentul potrivit pentru a spune câteva cuvinte despre prietenii lui Mugur din anii ’80, evident numai despre cei pe care i-am cunoscut. Toți erau scriitori, multe din cărțile lor fuseseră redactate de el sau apăruseră cu ajutorul lui, și cred că se simțeau bine împreună. Uneori cumpăram și citeam cărțile lor. În afară de Horia Aramă, îmi amintesc de Nora Iuga și George Almosnino (ce nume superb!), Norman Manea (despre care aflasem cu surpriză că era inginer), Constantin Abăluță (arhitect diplomat) și mai tânărul Petru Romoșan. Îmi amintesc că și eu mă simțeam bine în prezența lor și mă bucuram că Mugur nu era singur, deși unii din prietenii lui vor pleca (“evada” ar fi poate un cuvânt mai potrivit) curând din România  

Fie că vroia să se termine sau nu, deceniul avansa și viața de zi cu zi devenise un cocteil sulfuros de Caragiale, Kafka și Păunescu, în proporții inegale. Iată două exemple. În toamna anului 1984 am fost plecat două luni în Canada (“în interes de serviciu”). Eram în avionul Tarom, care decolase din New York, făcuse escală la Viena (unde fusese foarte aproape de un accident!) și se apropia de București. Era noapte, priveam prin hublou și doream să văd Bucureștiul de sus. Acolo unde ar fi trebuit să fie luminile orașului era o imensă gaură neagră. Nu după mult timp, în iarna anilor ’84 și ’85 a trebuit să merg (desigur nu singur și desigur tot “în interes de serviciu”) la ambasada Canadei din București (sediul vechi, în zona Piața Romană). Afară era un frig năpraznic. În salonul în care am fost primiți era un frig … normal, întrucât, deși caloriferele încă funcționau, canadienii aduseră din Canada trei sau patru sobe ce foloseau diverse tipuri de combustibil și funcționau la capacitate maximă. Cred că este inutil să descriu cum era în apartamentele bucureștenilor.

Eram în vizită la Mugur și Iulia (1987?). Știam de mulți ani că Iulia era bolnavă, suferea de insuficiență renală și acum făcea hemodializă. Mugur m-a primit și am intrat în apartamentul lor spațios. În prima cameră Iulia citea pe canapea, acoperită cu o pătură. Am stat de vorbă câteva minute și apoi am trecut cu Mugur în altă cameră, unde lucra el. După un timp, observând că era vremea prânzului, m-am ridicat să plec. Mugur m-a întrebat dacă mă grăbesc, i-am spus că nu și atunci m-a invitat să mănânc împreună cu ei. Am acceptat imediat și am trecut în camera Iuliei, unde am adus împreună o măsuță și două scaune lângă canapeaua ei. Pe urmă Mugur a adus ceva de mâncare și toți trei am mâncat, stând de vorbă. Am petrecut împreună o minunată jumătate de oră, discutând calm și intim despre sănătatea Iuliei. Cu ani în urmă ea fusese însărcinată dar copilul lor nu supraviețuise nașterii și eu credeam că insuficiența renală fusese cauzată de acea sarcină. Iulia mi-a explicat că nu aveam dreptate și mi-a povestit cum, când fusese studentă, într-o iarnă avusese un accident stupid cu sania la Predeal, accident care îi afectase rinichii (!!). Pe urmă mi-au povestit amândoi, ca și cum ar fi vorbit despre un banal fapt divers, ce însemna să faci hemodializă (adică extragerea completă a sângelui și purificarea lui artificială) de trei ori pe săptămână, cu detalii ridicole cum ar fi dificultatea găsirii unui taxi când mașina salvării nu era disponibilă. Aceasta a fost ultima jumătate de oră petrecută împreună cu ei amândoi. Iulia a murit la 1 iunie 1989 (“La 1 iunie, ora 11, spre sfârșitul hemodializei. Embolie.”). Îmi este imposibil să-mi amintesc de la cine am aflat că Mugur era, oficial, singur.  

Dar deceniul nu se terminase încă. Eram în București în decembrie 1989, când un poet și un actor anunțau la televizor că “epoca de aur” se terminase. Dar nu imediat. Speranța, la braț cu frica, bântuia pe străzile Bucureștiului, unde, pentru prima oară de când mă născusem, se auzeau focuri de armă, tancurile (!!) bombardau biblioteca universitară și oameni mureau. Luni, 25 decembrie 1989, ziua de Crăciun a început, pentru mine și soția mea (fiul nostru, acum student, era în armată), cu ascultarea colindelor cântate oficial la radio de corul Madrigal și s-a încheiat cu imaginea atroce, și reală și ireală, pe ecranul televizorului, a unui pluton de execuție. Într-una din acele zile am reușit să dau un telefon și să aflu ca Mugur era bine. Și singur.

“în rafturi cărțile scot un muget fin ca praful”

Uimitor an, anul 1990, poate chiar la fel de uimitor ca 1989. L-am văzut pe Mugur la televizor, cineva îi lua un interviu și el răspundea cu o voce răgușită, nervoasă și cam agitată. I-am dat telefon să-i spun și m-a întrebat ce părere aveam. I-am răspuns că arăta ca un actor american cu barbă. A zâmbit la telefon și m-a invitat să vin să-l vizitez. 

Nu-mi amintesc dacă am făcut-o atunci, dar îmi amintesc foarte bine iarna aspră din decembrie 1990 sau ianuarie 1991. Eram la sediul “Nuclearmontaj”, undeva pe lângă uzina IMGB, și afară un vânt rău viscolea zăpada. Am plecat de la birou, era deja noapte (iarnă!), și am luat un tramvai antic și prăpădit ce m-a dus la Piața Unirii. De acolo, pe jos, am ajuns la blocul lui Mugur, am urcat și am sunat la ușă. Mi-a deschis și părea că se bucură să mă vadă. M-am scuzat că nu telefonasem să-l anunț că vin. M-a poftit înăuntru și am mers în camera unde lucra. Mi-a arătat că își pregătise măsuța (Iuliei?) cu ceva de mîncare și alături o carte, în fața televizorului închis. Pe măsuță era un flacon cu doctorii și alături câteva pastile. L-am întrebat ce doctorii erau și mi-a răspuns că erau niște somnifere ușoare (“nimic special”), pe care le lua seara când avea insomnie. Am stat liniștiți de vorbă, vrute și nevrute. Nu după mult timp m-am ridicat să plec pentru că era târziu și aveam un drum lung până acasă. În drum spre ușă, m-am oprit în fața superbei biblioteci, cu sute de volume, meticulos aranjate. M-am oprit pur și simplu în fața bibliotecii și mă uitam la ea. A zâmbit și m-a întrebat dacă vroiam să-mi împrumute o carte. Am negat și i-am explicat că nu prea mai aveam timp de citit. Dar i-am spus și că îmi plăcea foarte mult să mă uit la cărțile sale. Pe urmă i-am spus “la revedere” și am plecat. Gata!

“La 9 februarie 1991, în locuința lui din București, din strada Bibescu Vodă nr. 19, scriitorul Florin Mugur a fost găsit mort. ( … ) Cu două zile înainte, la 7 februarie, Florin Mugur împlinise 57 de ani. ( … ) De mai mult de un an și jumătate Mugur trăia singur.”                          

Acolo sus în punctul fericit

Este ora 3 din noapte, sunt obosit, și aceste rânduri au nevoie de un final. În camera de alături, soția mea doarme adânc și respiră încetișor (de la o anumită vârstă ești atent la aceste detalii). Cred că am găsit ceva.”

[Cuvânt este și viața și literatura. Cuvântul poate BINECUVÂNTA sau poate UCIDE. Ai nevoie de un PROFESOR cu HAR pentru a învăța diferența. Eu am avut unul.]  

“Este ora 4 din noapte si pasărea cardinal, cu penajul ca sângele proaspăt, își cântă trilurile. Sunt obosit, ridic ochii din calculator și întorc capul spre dreapta. Atunci l-am văzut. Stătea liniștit pe canapeaua de lângă perete, cu barba lui înspicată, capul și mâna dreaptă tremurându-i ușor.

– Ce faci, (l-am intrebat) ești bine?

– Sunt bine, mulțumesc. Mă uit la tine cum scri. Ai terminat?

– Nu încă, am nevoie de un final.

– De ce ai nevoie de el?

– Așa se obișnuiește.

– Ei, daca tu ști că așa se obișnuiește, caută-l! 

– (schimb vorba) Ce face Iulia?

– Este bine, mulțumesc. Suntem cu toții impreună, mama și tata, Iulia (“O școlăriță leneșă a fricii/șorț subțiat ca aripile fluturilor/frecate între degetele groase“) și părinții ei, Globeii (“Globeii puri cutreieră grădinile”), Siheia (“Siheia care seamănă cu fluturele”), Erțogul (“E un urs alb/și are gât/de lebădă”) și toți ceilalți. Îl așteptăm și pe Bruno (“Acel fante subțire de spațiu/frumosul Bruno, scamatorul palid”) dar, mai ales, sperăm să vină Prințul (“Cunoaște cineva parola tristă/a prințului, a celui mai galben dintre prinți?”).

– Îți place ce am scris? Am purtat în mine aceste cuvinte, fără să știu, aproape 50 de ani. Îți mulțumesc că ai fost PROFESORUL meu, UNICUL meu profesor!

– Nu este nevoie! Tu ai fost UNICUL meu ELEV.

– Nu-i adevărat! Ai avut zeci, poate chiar sute, de elevi!

– Ai dreptate. Dar fiecare a fost unic, deci și tu ai fost unicul meu elev. Profesorul există atâta timp cât există elevi. Îți mulțumesc că ai acceptat să fi unicul meu elev.

(Nu am răspuns; nu era nimic de răspuns.)

– Trebuie sa plec.

S-a ridicat de pe canapea și, discret ca fumul unei lumânări stinse, a re-intrat în eternitate.”

So long, dragul și unicul meu profesor și prieten!

În loc de încheiere

De-a lungul timpului, după trecerea în neființă a lui Florin Mugur, mulți au scris despre el, cărți, articole sau simple mențiuni. Unele, puține, le-am citit. Le sunt profund recunoscător tuturor celor ce au scris, precum și celor ce vor mai scrie despre el. 

Sunt absolut convins că opera scriitorului Florin Mugur aparține valorilor perene ale literaturii române din secolul XX. Este important și merită subliniat că această părere a unui simplu cititor este în acord cu opinia oamenilor de litere care au scris despre el.

Doresc să exprim mulțumirile mele sincere celor care m-au ajutat la pregătirea acestui modest eseu. În primul rând, membrilor redacției revistei electronice “LaPunkt”, care și-au declarat interesul când proiectul era numai o intenție. 

În al doilea rând, sunt în mod special îndatorat domnului Christian Thau și celor doi prieteni care m-au ajutat să intru în legătură cu domnia sa. Pe scurt: Christian Thau este văr primar cu Florin Mugur. Am observat numele său într-o carte citită recent, mi-am amintit că îl întâlnisem cu mulți ani în urmă la Mugur, am întrebat dacă poate fi contactat, domnia sa a binevoit să-și amintească de mine și am intrat în legătură prin e-mail. Ulterior, a avut amabilitatea să-mi trimită prin poștă un exemplar din zguduitoarea carte “Florin Mugur – Scrisori de la capătul zilelor”.

Și nu în ultimul rând, sunt recunoscător celor ce vor citi aceste rânduri.

Orice greșeală de gramatică îmi aparține și rog cititorul să accepte scuzele mele. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *