Lumea bună

„Că vinovat e tot făcutul,

Și sfânt, doar nunta, începutul.

(Oul dogmatic – Ion Barbu)

 

Un august torid. Se anunță furtună.

Clipa pură, începutul. Nu știu cum și nu știu cât. Nu există dacă. Nicio urmare. Nu o să mergem mai departe. Gândurile Ioanei năvăleau. Gândurile vin oricum, să nu încerce să le oprească. Unele dintre ele se dizolvă singure. Încrâncenarea nu e bună. Obții efectul invers.Nu o să-i permit să mergem mai departe, își zicea ea. Seducția e valabilă atâta vreme cât nu există miză. Ioana s-a bosumflat.

Strada s-a trezit la viață. Caldarâmul verii e umed și răcoros dimineața. Vecinul Pavel udă trotuarul din dreptul casei lui. E generos, depășește puțin „granița” și stropește și la vecini. Praful se ridică și ne face numai probleme, i-a zis Ioanei într-o zi. Ea nu putea suporta cuvântul probleme. Îl asculta cu atenție pe Pavel și dădea din cap.

„Când ți-e cel mai rău, de fapt atunci ți-e bine.” Veneau pe whatsapp mesaje de la grupul de prieteni ai baletului. Ceva nu merge, și-a zis Ioana și a mai pus de-o cafea. O să-și cumpere un aparat nou, ăsta face mai mult o zeamă. Cafeaua ori e tare, ori nu e.

Lumina a inundat bucătăria ei mică și cochetă, utilată cu tot ce-i trebuie unei femei singure care nu petrece mult timp acasă. Setul de farfurii albe Porland primit de lao mătușă e la mare cinste. Și cănile albe de la IKEA. Masă nu vrut. Are o tejghea din lemn natur pe care a așezat obiecte decorative de mici dimensiuni și unde își bea cafeaua iar seara ia cina.

Vorbele bărbatului cu care Ioana discutape internet erau seducătoare. Nu cerea nimic, nu sugera că ar urma ceva și asta era pe cât de tulburător pe atâta de enervant. Făceau texting. Un mediu bun în care să se ascundă și să nu aibă nicio responsabilitate.

Sunt singură cu mine. Nu e bine. Sunt singură cu mine lângă el. E rău. Sunt singură cu mine alături de Dumnezeu. Așa mai merge. Complicarea e de fapt tragedia, se gândea Ioana sorbind din a treia cafea a zilei. Un mesaj i-a luminat ecranul. Ioana a surâs. O maimuțică își acoperea ochii cu palmele. Și un emoticon galben cu inimioară în colțul gurii. A verificat pe google ce semnificație au. Apoi a căutat ce înseamnă dacă un bărbatîți trimite așa ceva. Nimic special. Nu se gândește la tine ca la cineva important. Face conversație. Adică texting.

Dacă lași emoțiile să se vadă, pari exaltat. Mai ales în societatea virtuală. Ai cont pe rețele, exiști. Exiști pe naiba. Îți spui oful de parcă cuiva i-ar păsa. Oamenilor le pasă să-și afișeze chestiile lor personale nu să le asculte pe ale altora. Ioana a spălat repede vasele, și-a luat geanta și a ieșit pe ușă.

Ioana era plasatoare într-o sală de spectacole. În timpul zilei se ocupa și cu treburi de secretariat în aceeași instituție.Oraș de provincie. O meserie demodată, i-a zis mătușa cu Porland. Ioanaîntâlnește acolo lumea bună a orașului. Vin serile la spectacole, mai ales vineri și sâmbătă. Uneori sunt concerte de muzică simfonică, atunci Ioana poate să întâmpine în sală câteva dintre exemplarele alese ale urbei. Mama ei fusese o femeie educată, de la ea Ioana păstrase un anume simț al măsurii, un fel de a fi nobil, natural. De la mamă auzise despre „lumea bună”. Era ca o cârmă în vâltoarea vieții ei. Să ai grijă la oamenii cu care te însoțești, să nu lași chiar pe oricine în preajma ta.

În sală, tânăra însoțea spre locurile lor tot felul de oameni, fără să facă deosebire. Le prezenta caietul-program, mulți refuzau să-l cumpere, se strâmbau la auzul prețului, cinci lei. Începeau chiar discuții despre proasta organizare a urbei, cu jefuitorii ei care profitau de bietul cetățean. Ioana privea. Nu răspundea niciodată. Cerul e la fel de albastru deasupra norilor. Cerul nu face mofturi când e vorba să „treacă” pe deasupra capului cuiva. Nu e treaba lui că unii sunt veșnic nemulțumiți.

Un august torid. Pregătiri pentru un mare spectacol de balet. Lacul Lebedelor. Ce bine e să te gândești că stai pe malul unui lac, își zicea Ioana. Era fericită că i s-a permis să asiste la repetiții. Își imagina cum o să arate decorul. Scena e goală dar lacul e acolo cumva.

A primit un mesaj. Tot o maimuțică cu ochii acoperiți și un emoticon galben cu fața plină de inimioare. Oare ce-o însemna? Ioana zâmbea. De ce nu mă sună? De ce nu vrea să vorbim? Dacă l-aș invita la spectacolul Lacul Lebedelor? Oare e și el din lumea bună? Nici măcar nu sunt sigură că poza de la profil e fața lui, seamănă cu un actor american. Poate că și-a epuizat subiectele din viața de zi cu zi și vrea altceva. Un mesaj nou cu o inimă care pulsează. Asta e prea de tot. Ioana s-a îmbujorat. Nu are nevoie de complicații.

Regizorul-secund o cheamă pe scenă. Ea cunoaște bine sala iar el vrea să știe care sunt cele mai bune locuri.

  • Acolo vine lumea bună, pe rândurile alea din față, sunt trei mai exact, începând de la rândul patru. Apoi în stânga șase locuri pe rândurile de la mijloc. Am observat că sunt cerute de oameni care vin îmbrăcați foarte elegant. În fundul sălii sunt locurile pentru VIP. De multe ori sunt goale. În oraș la noi nu prea sunt din ăștia. Avem mulți oameni de Facebook, și Ioana a râs.
  • Cum adică? a ridicat o sprânceană regizorul-secund.
  • Din ăia normali….Mai sunt și cei de Instagram, mai fițosi. Dar îmi plac pentru că cer mereu caietul-program și nu comentează la preț. Își fac și un selfie cu el. Uneori și cu mine.

De pe scenă, sala se vede cu totul altfel. A mai fost ea aici, dar acum era invitată de regizorul-secund. I se cerea părerea. Ioana se simțea în al nouălea cer. Dacă ar fi putut dansa și ea măcar câteva minute. Fusese visul ei în copilărie să fie balerină. Nu a fost să fie pentru că mătușa Porland i-a băgat soră-sii în cap că balerinele se pensionează prea devreme și că sunt prea slabe pentru gustul bărbaților cu dare de mână. Ce tâmpenii, se gândea acum Ioana privind sala. Fotoliile pe care stătea lumea bună străluceau în lumina reflectoarelor. Catifeaua era roșie, ușor lucioasă. Nu ar fi făcut nimănui rău dacă ar fi ajuns balerină. Ce le pasă oamenilor de vârsta ei de pensionare? Ioana l-a privit cu atenție pe regizorul-secund. Nu părea un bărbat cu dare de mână cum zicea mătușa. Dar părea fericit.

În buzunarul rochiei, telefonul a scos un clinchet. Regizorul-secund i-a făcut un semn că e OK dacă se uită la mesaj. Parcă știe, s-a gândit Ioana. Misteriosul ei admirator i-a trimis un emoticon cu o floare și a scris: ce faci. Ea a băgat cu atenție telefonul la loc în buzunar, a netezit un pic rochia și a continuat să privească sala cu un aer de profesionist. Nu o să lase emoțiile să se dezlănțuie tocmai acum. Emoțiile strică totul.

Cei doi au stat preț de câteva secunde cu ochii spre sală. Era liniște. Uneori viața se oprește din loc pentru câte un eveniment special și face un stop-cadru pentru aducere aminte. Pe scenă era cald, „lacul lebedelor” era în lucru la atelierele unde se fac decoruri. Regizorul-secund i-a atins mâna și Ioana a tresărit. Telefonul a mai scos un clinchet.

  • Cele mai bune locuri sunt alea mijloc. Stau două femei din vechea lume bună a orașului.Vin rar, doar la spectacolele cu adevărat valoroase.
  • Valoroase?
  • Le plac concertele de muzică clasică. Când intră în sală mă caută cu privirea. Cumpără caietul-program de fiecare dată. Cred că sunt surori. Rochiile pe care le poartă sunt vechi dar bine întreținute, pe alocuri retușate, mă fac că nu văd. Una dintre doamne poartă la gât un colier din perle naturale. Uneori se țin de mână, se sprijină una pe cealaltă. Când începe muzica, ochii le strălucesc. Ochii nu au optzeci de ani.
  • Nici inima, a zâmbit regizorul-secund.

Cei doi și-au luat rămas bun. Ioana a mai rămas pe scenă privind spre sală, luminile se stingeau pe rând. Telefonul a mai scos sunete în buzunar. Pe acoperiș se auzea ploaia care abia începuse, se anunțase furtună.

E ceva normal pentru un august torid.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *