In Memoriam. Adina Nanu

Nu îmi aduc aminte anume când ne-am întâlnit întâia oarã, fiindcã mi se pãrea cã ne ştiam din totdeauna. Minunea fiinţei ei sprinţare şi ghiduşe venea din neastâmpãrul divin care o strãbãtea continuu, însufleţindu-i pânã la extaz pe cei din preajmã. Picta, fãcea sculpturi, desene, organiza superbe expoziţii proprii, dar deschidea şi galerii de vechi costume, scria manuale şi volume de istoria artei, ca sã-i înveţe pe cei tineri cum sã priveascã un tablou, cum sã deprindã codul de intenţii pe care îl deţine îmbrãcãmintea unei epoci, ţinea prelegeri despre mode şi mentalitãţi la Institutul de Artã Teatralã şi Cinematograficã, îşi aşternea memoriile în cãrţi fermecãtoare, ba compunea şi poezii pentru nepoate.
La sugestia soţului ei, Dan Argeşiu, a înfiinţat un cerc intitulat „Les Femmes Savantes”, acasã, unde mã invita lunar, şi unde prietenele ei de-o viaţã se adunau, nu doar sã depene trecutul, ci mai ales sã se alãture proiectelor de viitor ale Adinei. Avea mereu ceva urgent de pus la cale, iar noi eram solicitate s-o ajutãm: fie sã îi aducem câte-un veşmânt de altãdatã, fie sã îngrijim un manuscris al unui prieten bolnav ori dus din lumea asta, fie „sã-i dãm idei” cum sã aducã la luminã comori numai de ea ştiute.
Dan Argeşiu, retras la pensie, ne pregãtea bucate savuroase, cãci masa lungã se umplea de bunãtãţi servite ceremonios şi, totodatã, cu o nobilã discreţie. Pe când se anima discuţia şi feţele se aprindeau de încântare, Dan lua dintr-un ungher al camerei Polaroidul şi ne fotografia pe toate, ca timpul sã nu şteargã momentul nostru împreunã.
Avea un fel de-a mã vrãji Adina care nu mi-a dat drumul niciodatã. Mã contempla cu încordatã bucurie, de parcã nu mã aşteptase decât pe mine pân-atunci, şi mã fãcea sã cred cã pentru ea eram pãmântul fãgãduinţei mult visate. Mã provoca sã-i spui tainele mele, ca sã o lãmureasc la ce-aş fi bunã, mã asculta cu sufletul la gurã, pe când rotunzii ochelari i se-abureau de mulţumire. Apoi un zâmbet larg îi destindea obrazul şi mã trãgea în joc pe negândite:
– Ai vrea sã vii cu mine, sã îmi aduci, sã scrii, sã mi te-alãturi, în ceea ce mã-ndemn sã fac de-acum încolo?
Mi-era cu neputinţã s-o refuz. Aşa se face cã n-am pregetat sã-i dau pentru o expoziţie de costume rochiţa de botez din tulle şi din mãtase roz pe care mama mi-o pãstrase într-un cufãr, n-am stat pe gânduri, când mi-a-ncredinţat o parte din manuscrisele Olgãi Greceanu sã le aşez în ordine, sã le adun într-un volum şi sã le public. M-a amuzat s-o secondez în micile poeme pe care ea le ilustra pentru nepoate, mi-era nespus de drag chiar sã improvizez luãri de cuvânt ad hoc la vernisaje.
Dar nici Adina nu se lãsa rugatã. De câte ori o invitam sã le vorbeascã studenţilor despre istoria vestimentaţiei ori, când mergeam cu ei la expoziţii, ca ea sã le explice tâlcul fiecãrei haine, ea-mi rãspundea cu entuziasm. Trecutã bine de 75 de ani, venea pe bicicletã la Facultate ori la expoziţii. Se îmbrãca cu gust, în nuanţe pastelate, pãstrându-şi aerul boem şi zâmbetul şoltic din colţul gurii. Prezenţa ei, oriunde s-ar fi dus, umplea locul de-o energie luminoasã care îi înviora benefic pe cei aflaţi în apropiere.
Am întrebat-o într-o zi de unde-i izvora puterea cu care ne transfigura. M-a privit lung şi a-nceput sã râdã.
– Nu vezi cã eu mã joc? Cã nu mã mai opresc din inventat, ca sã nu vegetez? Eu mã distrez fãrã oprire şi cine vrea sã nu se plictiseascã, n-are decât sã mã urmeze.
Aşa se face cã în vremuri tulburi, ea se urcase-n podul casei, unde gãsise-n geamantanele demult rochii şi pãlãrii de altãdatã, eşarfe, şaluri, pardesie demodate, pantofi de-o eleganţã azi pierdutã, dantele, abajururi, evantaie…Îmi povestea cum se uitase la toate cu un nod în gât, pânã când şi-a adus aminte de Robinson Crusoe şi de corabia scufundatã.
„Ce-ar fi sã îmi compun din naufragiu o insulã?” s-a întrebat şi s-a pornit sã îşi aleagã din vraful obiectelor uitate cele trebuitoare. Le-a curãţat, le-a dres şi le-a cusut pe cele destrãmate, a lustruit încãlţãmintea veche, şi, dupã ceva timp, a reuşit sã recompunã trecutul într-o primã expoziţie de costume care-a stârnit atâta entuziasm, încât şi creatoarei dar şi vizitatorilor li s-a deschis imediat apetitul pentru alte „refugii” mai extinse.
În vreme ce lucra la noile ei planuri, Adina mã invita în câte-o dimineaţã la un ceai şi, pe când eu sorbeam din ceaşcã, ea-mi descuia lãdiţe şi cutii pline cu manuscrise şi scrisori rãmase de la prietenii plecaţi pe celãlalt tãrâm.
– Cum am putea sã-i facem noi sã nu fie uitaţi? mã cerceta îngânduratã.
Dacã eu nu mã pricepeam, solicita pe-altcineva mai iscusit, cum a fost Iuliana Mateescu cea care, cu un devotament şi cu o forţã extraordinarã, a izbutit sã publice mai toate cãrţile de artã ale Olgãi Greceanu, culminând cu Dicţionarul biblic, apãrut într-o ediţie fãrã seamãn de frumoasã.
Atunci, însã, când nu gãsea alt ajutor, se apuca ea singurã de lucru. Aşa a îngrijit volumul de poeme ale bunului ei amic, Ştefan Neniţescu, dar şi cartea acestuia despre pictorul Sabin Pop, prietenul lui de artã şi de viaţã, carte încã în curs de apariţie. În 2019 a organizat ea însãşi o retrospectivã Sabin Pop, într-o galerie de la Sala Palatului, din Bucureşti.
***

De câte ori veneam s-o vãd, în locuinţa de pe strada Pictor Negulici, la numãrul 17, deschideam o portiţã din fier forjat, urcam un şir de trepte albe care duceau spre o terasã, unde vara, în colţul drept, se legãna o bancã balansoar, iar pe pervaze, indiferent de anotimp, se unduia câte o pisicã neagrã ori tãrcatã. Arhitectura casei de poveste avea parfumul altei epoci, iar când intram în holul rãcoros, mã fermeca penumbra care creştea-nsoţindu-mã în vastul ei salon, cu mobile întunecate, cu vagi tablouri pe pereţi, cu statuete şi sculpturi, cu vase vechi, de forme ondulate. Dupã ce ochii mi se deprindeau cu clar-obscurul încãperii, ca-n peştera lui Aladin, descopeream minunile din jur.
Slaba luminã, furişatã pe ferestre, avea darul când sã ascundã şi sã patineze obiectele din jur, fãcându-le sã parã-ngemãnate, când le scotea pe rând din muzica nelãmuririi şi le umplea de strãlucire numai pentru o clipã, douã. Erau picturi de Sabin Pop, pisici sculptate de Adina, portrete modelate-n piatrã tot de ea, alte comori fuseserã aduse din casele cu locatarii dispãruţi.
Adina se-aşeza în capul mesei lungi, iar eu pe partea stângã, lângã ea, şi cum ne adânceam în conversaţie, aveam senzaţia cã formam un straniu echipaj la bordul unei nave pe jumãtate scufundate. Poate cã era chiar adevãrat, de vreme ce Adina reuşise sã facã din naufragii un refugiu în care ne simţeam acasã.
Mi-au rãmas de la ea douã sculpturi. Prima i-a fost anume inspiratã de pãrinţii mei şi de iubirea lor dãinuitoare. Este un cap care pe-o parte are chip de femeie, iar pe cealaltã – faţã de bãrbat şi, dedesubt, o mânã îi ţine pe-amândoi. Pe cealaltã sculpturã am primit-o-n dar de ziua mea, acum trei-patru ani. E o pisicã albã, pe jumãtate-ntoarsã, cu moliciune de felinã şi cu o graţie de zeiţã. Am aşezat-o chiar lângã icoanã şi când mã uit la ea, întotdeauna, simt sufletul Adinei care toarce.

3 Comentarii

  1. Ioana Popescu says:

    Fantastic de emotionant si impresionant de adevarat. Adina chiar merita un astfel de text, de care noi n-am fi fost in stare.

  2. Adina Ștefan says:

    Minunată evocare a unicei doamne Adina Nanu! Am cunoscut-o și eu și am admirat-o cu uimire, îndrăgind-o. Avea talentul de a se dărui în tot ce făcea cu o bucurie binefăcătoare .
    Și, nu întâmplător, o altă minunată și admirabilă doamnă, precum doamna Monica Pillat, al cărui har evocator a reînviat atâția oameni de valoare din propria sa familie, ne-a redat-o, spre neuitare, pe cea de care ne va fi mereu dor, Adina Nanu!

  3. Liana Tugearu says:

    Da, exact așa era doamna Adina Nanu, pe care am avut și noi bucuria de a o cunoaște. Dar cine altcineva decât o ființă a scrisului atât de măiastră, ca Monica Pillat ar fi putut găsi cuvintele potrivite pentru a o putea evoca.
    Liana și Ioan Tugearu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *