„A avut soarta unui stejar plantat într-un ghiveci”.Interviu cu Marius Chivu

Stimată doamnă, faceți parte dintr-o familie care, vreme de mai multe generații și în moduri diferite (confiscarea averii, pușcăria și tortura, interdicții de tot felul), a avut de suferit crunt din cauza regimului comunist; traumele provocate neputînd fi cuantificate în vreun fel. Cu ce sentimente priviți înapoi destinul familie dvs. acum, cînd îndepărtarea în timp face ca răul comunist să înceapă să fie distorsionat în memoria colectivă?
Mã uit cu strângere de inimã înapoi, gândindu-mã la încercãrile îndurate de familia mea, la cãrţile arse din bibliotecile bunicului meu-poet, la minţile de elitã care, dacã n-ar fi fost distruse, ar fi dat altã strãlucire culturii şi spiritualitãţii româneşti. În acelaşi timp, mã lumineazã bucuria cã pot vorbi despre rudele mele, ca niciodatã înainte, în trecutul cenzurat de comunişti. Mi-a dat Dumnezeu privilegiul sã fiu martora schimbãrilor care acum ne oferã posibilitatea exprimãrii libere. Eu vin cu flacãra memoriei sã îi rãzbun pe ai mei în sensul pe care Constantin Noica îl atribuia acestui verb şi anume: sã readuc binele, eliberându-l de rãul care l-a oprimat.
Romanul Așteptînd ceasul de apoi, confiscat și crezut definitiv pierdut, a fost regăsit în arhiva Securității și publicat o jumătate de secol mai tîrziu. Tatăl dvs. a murit neștiind că acel manuscris mai există. Vorbea despre el, regreta că l-a scris, regreta că s-a pierdut? Avea sentimentul frîngerii zborului ori al ratării?
Dupã cum mãrturisea în scrisorile trimise soţiei sale, Cornelia, lui G. Cãlinescu şi lui Ionel Teodoreanu, în vara anului 1948, Dinu Pillat scotea romanul pomenit ca fiind cel mai izbutit din tot ceea ce crease pânã atunci şi se întreba înfrigurat ce loc urma sã îi rezerve viitorul, în cuprinsul acestui gen literar. Nu bãnuia, la acea vreme, cã îndelung lucrata lui carte, începutã în 1943 şi finalizatã în 1955, avea sã devinã corp delict în Procesul Noica-Pillat, intentat de tribunalul comunist intelectualilor. Nu îşi imagina nici cã aproape toţi cititorii ei clandestini urmau sã fie arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, numai pentru cã o parcurseserã şi o discutaserã în ceasurile lor de confrerie culturalã. Romanului îi era dat sã aparã la luminã în 2010, dupã cincizeci de ani de la Proces, devenind, ca şi Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, o probã post-mortem a nevinovãiţiei, o scriere-jertfã. A rãmas în dosarul penal al lui Dinu Pillat, din Arhivele CNSAS, declaraţia de la ultimul interogatoriu din 1960, dupã care autorul aştepta venirea altor timpuri pentru a-şi putea publica scrierea incriminatã.
Dupã eliberarea din detenţie, tatãl meu a încercat, prin anii 70, sã recupereze dactilograma cãrţii, însã autoritãţile l-au înştiinţat cã fusese distrusã. Nu a încercat sã o rescrie. Ne spunea, însã, mamei şi mie cã, dacã s-ar fi încumetat sã punã experienţa lui din închisoare într-un roman, acela ar fi depãşit cu mult, ca trãire şi stil, Aşteptând ceasul de apoi.
Vremurile i-au fost teribil de potrivnice. Încã din 1946, dupã apariţia romanului Moartea cotidianã, o bombã a cãzut pe locul în care se aflau depozitate exemplarele şi, astfel, ediţia s-a epuizat în mai puţin de o zi. Soarta lui, ca scriitor, a fost, cum am mai spus odatã, comparabilã cu cea a unui stejar plantat într-un ghiveci. Nu a avut nici timp, nici loc unde sã creascã. Dacã a avut sentimentul eşecului? Oare Isus, modelul spiritual al tatãlui meu, s-a considerat un ratat?

Destinul familiei dvs. a fost marcat de condiționalul optativ. Cum ar fi fost dacă tatăl dvs. nu ar fi fost arestat și trimis la închisoare de unde s-a întors și bolnav? Ați putea specula pe marginea carierei lui în condiții de normalitate: ce-ar fi făcut (altfel), ce i-ar fi plăcut să facă?
Din perspectivã creştinã, parcursul spiritual al lui Dinu Pillat a fost unul ascendent. Dupã cum declara adesea, dacã ar fi fost sã ia viaţa de la capãt, ar fi schimbat multe, dar la anii de închisoare nu ar fi renunţat, deoarece atunci a avut cel mai intens revelaţia lui Dumnezeu. Considera, de altfel, cã detenţia îi fusese datã ca sã ispãşeascã pãcate numai de el ştiute. Când s-a întors acasã, nu îşi dorea decât sã fie paznicul unei grãdini, iar dupã o vreme, când şi-a reluat lecturile şi scrisul, s-a dedicat istoriei literare. Nu a mai inventat personaje, ci a scos din uitare pe scriitorii pe care îi admira şi le-a fãcut nişte portrete impresionante. Cu dorul lui de aventurã, a cercetat destinul romanului european, ca şi tendinţele din poezia românã modernã, concentrându-se mereu asupra „celorlalţi”. Crescuse în el un altruism cultural care îl fãcea, la sfârşit, sã vadã în creaţia proprie un semn al vanitãţii. Nu a lãsat în urma lui decât iubire. Dacã ar fi trãit în condiţii normale, cred cã ar fi continuat sã scrie şi studii critice dar şi romane care poate cã l-ar fi consacrat ca autor de anvergurã.
Din toată opera tatălui dvs, de care carte a lui sînteți, ca fiică, dar și ca scriitoare, cel mai mîndră?
Ca fiicã, apreciez cel mai mult evocãrile şi antologiile pe care Dinu Pillat le-a alcãtuit din operele scriitorilor pe care îi purta în suflet: Ion Barbu, Ştefan Neniţescu, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, George Cãlinescu, M. Blecher, Vladimir Streinu, etc. De ce? Pentru cã memoria iubitoare este ca rãspândirea luminii din luminã în Noaptea Învierii. Ea ne ţine împreunã dincolo de viaţã şi de moarte.
Ca scriitoare, sunt mândrã de romanul Aşteptând ceasul de apoi, deoarece e o scriere care demonstreazã în mod exemplar cum ironia tempereazã lirismul, cum compasiunea şi luciditatea asprã se corecteazã reciproc. Aceste strategii dau libertatea cititorului sã îşi formuleze opţiunea proprie şi sã se edifice singur din punct de vedere etic. Îi mai admir stilul, cadenţa frazelor şi dramatismul.
De asemenea, mărturiseați într-un interviu faptul că tatăl dvs. ar fi vrut să vă povestească, dvs. și mamei dvs., prin ce-a trecut în închisoare, dar că nu l-ați lăsat. Mă gîndesc că poate ar fi avut nevoie să se elibereze de acel coșmar.
Nouã ni se pãrea de neîndurat sã ascultãm ororile şi umilinţele prin care el trecuse, dar tata se eliberase de ele şi le privea cumva de la distanţã. Eu am crescut cu spaima cã suntem mereu supravegheaţi, cã ce vorbeam la telefon, se înregistra în altã parte, ceea ce pânã la urmã s-a dovedit a fi adevãrat. Odatã cu ieşirea din detenţie, tata credea cã lumea se schimbase, când noi ne mişcam, de fapt, într-o închisoare mai extinsã, doar aparent mai primitoare. Ne-a povestit totuşi câte ceva despre trãirile mistice şi despre iluminãrile împãrtãşite de camarazii lui de suferinţã. Ne-a descris odatã curtea lungã a închisorii în care deţinuţii erau scoşi zilnic sã meargã în şir, fãrã sã scoatã un cuvânt, sub privirile de oţel ale paznicilor. La început, nu fusese lãsat sã doarmã nici un moment. Noaptea trebuia sã stea pe marginea patului, cu lampa aprinsã. De cum se lãsa, aţipind, într-o rânã, venea gardianul sã-l scuture şi sã-l sileascã sã-şi reia poziţia de dinainte. A spus unui prieten (criticul Alexandru George) cã s-a trezit cândva în întuneric şi nu mai ştia unde era, dacã era copil sau bãtrân. Ca sã-şi dea seama, şi-a trecut mâna pe faţã şi a simţit cã îi crescuse barba. Iar altãdatã, a povestit surorii sale, Pia, cum, dupã ce s-a înapoiat în celulã, stâlcit în bãtãile care îi însoţeau interogatoriile, a vãzut pe uşã crucea lui Isus.
Cum a privit trădarea lui Călinescu, în ce fel l-a marcat și cum s-a produs reconcilierea? Avea înțelegere pentru cei care făcuseră compromisuri?
La Facultatea de Litere, Dinu Pillat a fost studentul lui G. Cãlinescu care, în timp, i-a devenit mentor. Mai apropiat, ca fel de a fi, de profesor decât de tatãl sãu, s-a considerat totdeauna fiul spiritual al marelui critic. Sã nu uitãm cã studiul despre romanul românesc de senzaţie, ca şi portretul pe care Dinu Pillat i l-a fãcut pãrintelui sãu, i-au fost impuse de celebrul îndrumãtor, ca subiecte ale tezei de doctorat, cãtre sfârşitul anilor 40. Afecţiunea pe care i-a purtat-o, deopotrivã, l-a determinat pe G. Cãlinescu sã îl ia ca asistent la catedra de la Facultate, iar mai târziu sã îl angajeze la Institutul de istorie literarã şi folclor pe care îl conducea pe la mijlocul anilor 50.
Îmi aduc aminte ziua când tata a venit acasã consternat şi i-a povestit mamei cum s-a lepãdat Cãlinescu de el în faţa colegilor de la Institut. Din oportunism, dar şi din teama de a nu-şi pierde el însuşi poziţia privilegiatã, acordatã de regimul comunist, Cãlinescu s-a distanţat public de tata, cu câteva zile înainte de arestarea lui, în martie 1959, dar tot el l-a reprimit, fãrã şovãire, la Institut, dupã detenţie, în toamna anului 1964, salvându-l profesional şi uman.
Nu ştiu dacã tata a avut înţelegere pentru cei care au fãcut compromisuri cu autoritãţile de atunci, dar, în dosarul penal de la CNSAS, am gãsit consemnat rãspunsul lui la întrebarea oficialului care îi propusese sã semneze, la eliberare, un pact de colaborare cu Securitatea. A declarat atunci cã el are un singur stãpân, pe Dumnezeu, şi nu poate primi ordine de la altcineva.

Odată întors acasă și confruntat cu noul statut, ce-i lipsea cel mai mult din viața de dinainte? În cel fel l-a schimbat întreaga experiență a interogatoriului, torturii, detenției?
Îi lipseau prietenii din trecut, serile de lecturi din casa lui Barbu Slãtineanu, dupã-amiezele la doctorul Vasile Voiculescu care ne citea din sonetele închipuite dupã Shakespeare sau din fascinantele sale nuvele. Şi primul şi al doilea muriserã dupã torturile şi umilinţele din închisoare. Ceilalţi care supravieţuiserã detenţiei se temeau sã se mai întâlneascã. Însã, treptat, s-au strâns în jurul nostru alţi oameni extraordinari. De unii, printre care Nicu Steinhardt, Sergiu Al George, Nicolae Rãdulescu, Sebi Munteanu, Dinu Pillat se apropiase în anii puşcãriei, pe alţii, cum erau Dan Cernovodeanu, Ion Caraion, Pavel Chihaia, Alecu Paleologu, Teodor Enescu, poetul Ştefan Neniţescu, ieşit şi el din închisoare dupã cincisprezece ani, îi ştia mai dinainte. Apoi au început sã vinã în vizitã la noi colegii lui de Institut: Barbu şi Simona Cioculescu, George Muntean cu Adela Popescu, Viorica Nişcov, Marin Bucur cu Victoria Ana Tãuşan, Dorina şi Liviu Grãsoiu; în câte o searã, se arãtau la noi fie Ştefan Augustin Doinaş, fie Marin Sorescu, fie Virgil Nemoianu, ori Mihail Petroveanu. Tata le devenise tinerilor din acea vreme un reper de spiritualitate şi de culturã.
Fiindcã era atât de credincios, pe Dinu Pillat experienţa traumatizantã a închisorii nu l-a mutilat sufleteşte. L-a adâncit şi l-a fãcut mai bun şi mai cald cu cei din jurul lui. L-a distrus însã fizic, deoarece s-a întors acasã cu mari dureri de stomac, iar în timp, loviturile care i se dãduserã cu ranga i-au provocat cancerul la oasele capului.

Spuneați într-un interviu că tatăl dvs. s-a întîlnit la un moment dat cu cel care-l torturase în închisoare. Puteți relata circumstanțele acelei întîlniri și consecințele ei?
În cartea de amintiri a Corneliei Pillat, Ofrande, îţi pot reţine atenţia douã scene: una se petrece într-un parc. Pãrinţii mei se plimbã pe o alee, când, deodatã, tata îi aratã mamei pe un domn surâzãtor care se joacã gingaş cu fetiţa lui în apropiere. Este chiar unul dintre torţionarii cei mai cruzi care l-au chinuit în închisoare. Cealaltã scenã are loc pe stradã, în dreptul cimitirului Bellu. Acolo tata îl vede trecând pe un alt torţionar, la fel de nemilos. Îi întinde mâna şi îi spune: „te-am iertat”. Omul se albeşte la faţã. Dupã câteva zile îşi pune capãt vieţii. Aş mai vrea sã ştii cã în fiecare searã tata se ruga cu ardoare pentru torţionarii sãi. Strãbãtea cu paşi neliniştiţi odãile, cu chipul încrâncenat de durere. „Cum poţi sã te rogi pentru cei care ţi-au pricinuit atâta rãu?” îl întreba mama. El rãspundea: „O fac deoarece pentru ei nu se roagã nimeni”.
Știm despre Dinu Pillat că era un critic literar și un prozator talentat, că era un om cult, rafinat, demn și decent, că era un bărbat cu credință în Dumnezeu și statornic în dragostea față de mama dvs. Ce nu se cunoaște sau ce anume se știe prea puțin despre cum era?
Tata era un entuziast cãutãtor de comori pe care, atunci când le descoperea în oameni, în cãrţi, în bucuria abisalã de a fi, le transmitea şi altora, frenetic. Poate cã moştenise de la pãrintele sãu, poetul Ion Pillat, fervoarea comunicãrii şi talentul de a scoate la luminã pentru semeni frumuseţi necunoscute, ascunse ori uitate. Când se afla înconjurat de prieteni, el niciodatã nu vorbea, ci îi plãcea mai mult sã îi asculte pe ceilalţi, învãluindu-i totdeauna într-o tãcere afectuoasã şi intensã. Ochii lui alunii se adânceau, umplându-se de razele curiozitãţii.
Mi-aduc aminte de perioada când începuse sã lucreze la volumul de proze scrise de Ion Barbu. Neliniştit, ca Sherlock Holmes pornit în rezolvarea „unui caz”, strângea de la toţi cunoscuţii marelui artist date şi mãrturii, se cufunda în biblioteci sã rãsfoiascã reviste şi ziare de demult, umbla din anticar în anticar dupã vechi „probe”. Punea apoi cu grijã preţioasele capturi într-un ansamblu ce reconstituia la urmã personajul dispãrut şi îi recupera averea risipitã. Era un exerciţiu de memorie şi de iubire creatoare în care tata excela.
Mai trebuie sã spun cã lui îi datorez faptul c-am început sã scriu. Când eram micã, el nãscocea pe loc poveşti care aveau atâta haz şi farmec, încât dorind sã nu le uit, le desenam pe un caiet şi dedesubt notam titlul acţiunii. Tata ar fi putut el însuşi sã le aştearnã pe hârtie, dar n-a fãcut-o niciodatã, pentru cã el crea lumea de tainã în care evada numai cu mine. Aşa m-a învãţat de timpuriu sã sar pârleazul din viaţa zilnicã în fantezie şi sã înconjur realitatea cu aura închipuirii.
Toate interviurile pe care le-ați acordat în ultimii ani sînt deopotrivă interesante și emoționante: pline de povești de familie, de personaje fabuloase, de întîmplări spectaculoase, destine impresionante. Nu v-ați gîndit să scrieți o carte de memorii în deplinătatea genului?
Ba da. Am adunat într-un volum mai multe evocãri compuse de-a lungul timpului. Mai am încã de aşternut câteva amintiri şi sper sã îl termin, poate chiar pânã-n toamnã. Se va intitula Ceasuri de demult. Va fi, ca tot ce-am încercat sã fac pânã acum, o carte despre iubirea veghetoare. În ea am strâns odoarele memoriei mele, comorile pe care aş vrea sã le împart cu ceilalţi.
Mama dvs. s-a îngrijit de continuarea editării operei lui Ion Pillat, socrul dumneaei, iar dvs. v-ați ocupat de editarea operei tatălui dvs. Dar și alte prezențe feminine din familia dvs. extinsă, bunica, Maria Pillat, sau mătușa, Ioana Celibidache, spre exemplu, s-au dovedit figuri salvatoare în ceea ce privește operele și memoria culturală a bărbaților lor. Fără aceste femei, bărbații ar fi strălucit și ar fi dăinuit mai puțin. Cum priviți acest aspect marcat deopotrivă de sacrificiu de sine, admirație și devotament?
Doamnelor pe care le-ai pomenit li s-a întâmplat sã le moarã mai devreme soţii, pãrinţii ori alte rude mult iubite. Ei bine, ele ca, şi mine, nu au putut sã se despartã niciodatã sufleteşte de cei plecaţi din lumea asta şi de aceea s-au ocupat de scrierile lor şi nu au încetat sã-şi depene din amintiri. Nu au fãcut nici un sacrificiu de sine. Salvându-le operele şi memoria, s-au salvat pe ele însele, au ieşit din deznãdejde şi din singurãtate, rãmânând împreunã cu dragii lor absenţi. Vieţile lor s-au umplut astfel de sens. Le-aş compara cu nişte vestale care au avut grijã sã nu se stingã focul sacru al memoriei.
Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la nașterea ambilor dvs. părinți și, cel mai probabil, amintirea lor va fi omagiată prin evocări și eseuri în publicistica culturală. Este (alt)ceva anume ce v-ați dori să se întîmple în ceea ce privește memoria lor?
În 2013, la numai trei ani de la publicarea romanului Aşteptând ceasul de apoi la Editura Humanitas, a apãrut la Paris versiunea francezã a cãrţii, sub numele En attendant l’heure d’après, în traducerea doamnei Marily le Nir, la Éditions des Syrtes. De curând, James Christian Brown, cunoscut traducãtor şi lector la Facultatea de Limbi Strãine a Universitãţii Bucureşti, a finalizat tãlmãcirea romanului în limba englezã, sub titlul In the Shadow of the Apocalypse şi a intrat în contact cu George Şipoş, directorul Editurii Egretta Press Comp., din St. Louis, Missouri, SUA, care s-a arãtat dornic sã-l publice. Aş vrea foarte mult ca versiunea în englezã a cãrţii lui Dinu Pillat sã poatã apãrea în cuprinsul acestui an aniversar.
Dincolo de omagierea pãrinţilor mei la cifre rotunde de ani, îmi visez ca ei sã nu fie niciodatã uitaţi.

( publicat de ” Dilema Veche”, 17 iunie 2021)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *