Într-una din cărțile sale intitulată, Cartea de aur a rezistenței românești împotriva comunismului, fostul deținut politic, Cicerone Ionițoiu (1924-2014) își prezenta astfel propria-i viziune despre victimizarea femeilor în comunism: „femeile, inclusiv fetițe de 12 ani și bunice de 90, au fost luate cu forța de la familiile lor și aruncate în infernul comunist ca să distrugă familia- instituția care a creat miracolul românesc.”[1]
Concluzia care poate fi trasă pornind de la aceste considerații ar fi aceea că regimul comunist a persecutat femeile nu doar pentru că s-au opus acestuia, ci pentru legătura lor fundamentală cu instituția familiei. În opinia fostului deținut politic, identitatea deținutelor politic a fost integrată în tradiționala percepție a familiei și comunității, dușmanii prin excelență, pe care regimul dorea să îi distrugă. Preluând această interpretare generalizatoare, cele mai multe reprezentări ale experienței feminine a Gulagului au ignorat diversitatea acestor experiențe.
Expoziții, comemorări, articole de presă și alte forme de transmitere a memoriei au identificat în mod covârșitor deținutele cu rolul lor de mame, soții, fiice și surori, și, spre deosebire de bărbați, doar în subsidiar au fost privite ca opozanți politici de anvergură. În realitate, acele (mai puține) femei care au fost considerate „dușmani” ai regimului datorită propriului activism politic au fost ignorate în cele mai multe cazuri. De exemplu, o expoziție de fotografii și documente dedicate femeilor care au sprijinit rezistența armată din Făgăraș condusă de Ogoranu le prezintă prin intermediul legăturilor de rudenie cu partizanii bărbați[2].
Această asociere prin legături de rudenie este evidențiată și la muzeul Sighet. Sala 52 a muzeului care prezintă fotografii și biografii ale țărăncilor implicate în rezistența armată, precum și femei din clasa de mijloc afiliate partidelor istorice sau femei înrudite cu demnitarii burghezi sunt prezentate sub etichetele tradiționale de mame, neveste, fiice și surori.
……………………………………………………………………………………………………………………
Masculinizarea rezistenței anticomuniste este pusă și mai mult în evidență de folosirea termenului „doamne” de către activiștii memoriei în locul celui de „femei” atunci când vorbesc de fostele deținute politic. Pentru că s-au sacrificat pentru familie, dincolo de backgroundul lor socio-demografic, ele sunt văzute ca eroine, doamne și (firesc) mame. Dar, așa cum am arătat mai devreme, această interpretare se îndepărtează de experiența acestor femei care în mod frecvent au folosit în memoriile lor termenii binari doamne/țărănci sau doamne/intelectuale pentru a indica clasa socială și diferența de statut. Unele au ales să atribuie în scrierile lor eroismul doar țărăncilor implicate direct sau indirect în rezistența anticomunistă. În mod deliberat sau nu, normele politice și culturale pre-comuniste care promovau distincția clară între domeniul privat al femeilor și cel public al bărbaților pare să fi ieșit la suprafață în retorica anticomunistă postcomunistă.
Monica Ciobanu, Repression, Resistance and Collaboration in Stalinist Romania 1944-1964: Post-communist Remembering, New York, Routledge, 2021. (pp. 153-154)
[1] Cicerone Ionițoiu, Cartea de aur a rezistenței românești împotriva comunismului, vol. 1, Brașov, editura Hrisovul, 1997.
[2] Ioana Hașu-Georgiev, „Femeile rezistenței din Făgăraș”, în Memoria, nr. 102-103/2018, pp. 219-223.
