Mai aveam de petrecut ultimele 24 de ore în închisoare. Mai multe formulare îmi fuseseră aduse la completat și o întreagă procedură cu tot felul de formalități juridice birocratice, legată de punerea mea în libertate, trebuia să-și urmeze cursul. Acum, când cunoșteam deznodământul, nu mai aveam astâmpăr, nerăbdarea nu-și mai găsea limite. Cușca se comprimase puternic și devenise atât de strâmtă încât mă simțeam ca un leu proaspăt capturat din savană. Un singur gând putea să mă mai sustragă plimbatului consecvent și fără tihnă în spațiul restrâns al celulei. O luam de-a lungul, de-a latul și-n crucișul chenarului închis cu pereți fortificați, de zece, de o sută de ori, fără oprire. Țeasta mea radiantă trecea ca un nebun pe o tablă cu 64 de pătrate, formată de umbrele egale ale zăbrelelor. Așa îmi păreau, proiectate peste pardoseala cu mozaic turnat în ciment, o inedită tablă de șah. În alte condiții, singurătatea mi-ar fi prins bine. Acum nu. Mi-ar fi plăcut să fiu un nebun de alb care aruncă mânușa tuturor nebunilor de negru. Sau un cal care sare peste cordonul de pioni ce-l împresoară din toate părțile. Doar eșicherul mi-era servit, piesele de fum se volatilizaseră. Pătratele de lumină m-ar fi îmbiat și spre alte jocuri, de exemplu X și 0 sau șotronul. Dar cel mai tare îmi doream să am o ultimă discuție, lămuritoare, cu psihologul Sivanthandan, înainte de a părăsi definitiv această închisoare și această țară. Pentru liniștea mea sufletească trebuia să stau de vorbă cu el. În fond, e omul care m-a influențat decisiv și iată-mă acum aproape de eliberare.
M-am prins cu mâinile de grătare și am început să bat cu putere și să zdruncin grilajul celulei. Îmi puteam permite acest lux de dată recentă. Nu mai aveam celula cu gherțoi și paturi suprapuse, pe care o onorasem cu cinci ani de frământări și îndoieli, ci o garsonieră confort sporit, așa cum se cade pentru repartiția unui încarcerat pe nedrept. ”Gardian, gardian! Răspunde dracului o dată… Gardian! Son of the bitch! Unde o fi umblând ăsta când are datoria să mă păzească strașnic? Dacă îl dau de bucluc chiar în ultima zi? Să nu-și pună mintea cu mine!” După minute bune se aude un glas morocănos: ”Ce-ai mă, ce-ai pățit, ți se făcu de ducă? Nu mai ai răbdare până mâine?” Avusesem parte de atâta răbdare, cel puțin în ultimii ani, de mai puteam să dau și la alții. Eram umplut cu răbdare ca un balon cu heliu și am ținut să-i comunic asta și gardianului, ca nu cumva să-i vină vreo idee să mă înțepe: ”Am, dom’le, am. Cum am avut cinci ani… Vă rog să-mi facilitați o întâlnire cu psihologul închisorii, domnul Sivanthandan. Întrebați-l dacă ar vrea să mă vadă, înainte să mă eliberez. La rugămintea mea, bineînțeles.” Gardianul se dădu doi pași înapoi și mă privi cu niște ochi mari, ieșiți din orbite, de parcă ar fi văzut de-adevăratelea leul cu coama zburlită și, mai mult decât atât, s-ar fi nimerit împreună cu dihania în aceeași cușcă strâmtă a grădinii zoo. Îi ia ceva timp până să-și adune silabele, să le rânduiască în cuvinte, înainte de a le arunca printre dinți: ”Măi, omule, tu ești dat dracului! Ai căpătat însușiri paranormale. Acum vin de la psiholog și mi-a transmis și el același lucru. Hai să te duc! Te așteaptă în cabinetul său.”
Psihologul mă aștepta, într-adevăr, întors cu spatele, uitându-se pe fereastră. Cel mai teribil déjà-vu coborâse din sferele înalte pentru a pune stăpânire pe mine. Nu exista nicio îndoială, așa m-a întâmpinat și prima dată, când l-am cunoscut în urmă cu aproape cinci ani. Fără vreo introducere, vrând cu tot dinadinsul să spulber toate coincidențele posibile, m-am grăbit să-i vorbesc: ”Domnule Sivanthandan, n-aș fi vrut să plec definitiv din această țară fără a avea o ultimă discuție cu dumneavoastră, lămuritoare pentru liniștea sufletului meu, atât de mult încercat în acești cinci ani. Îmi amintesc perfect ziua în care ați preluat un pacient dărâmat psihic, care nu mai avea nici un fel de așteptări de la viață, sălbatic și neînduplecat. Acesta eram eu cel de atunci și nu-mi explic nici acum cum ați reușit să răspundeți la ostilitatea mea adeseori jignitoare și să declanșați mecanismele unor schimbări de proporții? Mai ales că nu mai aveam încredere în oameni după toate încercările prin care am trecut, iar revolta mea era permanentă. Ce transformări au avut loc de am învățat să mă suport în primul rând pe mine și apoi pe ceilalți? Pentru mine reprezintă un mister încă neelucidat. Și totul s-a întâmplat atât de brusc încât nu mă mai recunosc. Am rămas dator cu niște mulțumiri, domnule Sivanthandan.”
Psihologul se întoarce teatral și mă surprinde cu o privire blândă, pe care nu i-o cunoașteam: ”Apreciez discursul tău de acum, după cum l-am apreciat, de altfel, și pe cel de atunci. Desigur, într-o altă cheie. Ți-am și spus la momentul respectiv, dacă-ți mai amintești, că pentru experiența mea profesională a fost un câștig să te cunosc. În ce privește schimbarea ta de viziune, n-aș folosi cuvinte atât de mari, dragul meu. E doar o dovadă că te-ai maturizat, poate puțin prea repede în comparație cu alți tineri de vârsta ta, dat fiind contextul în care s-a produs această maturizare forțată. În definitiv, schimbările de atitudine, de temperament, de viziune, țin de natura omului și ele ne dau de gândit, doar în cazuri excepționale, când sunt grăbite artificial de vreun cataclism la nivel personal. În rest, frustrările, nemulțumirile, nedreptățile, chiar și greșelile, sunt apanajul conviețuirii pașnice cu propriul ego, evoluează treptat și învățăm să le ținem sub control. Sincer, mă întristează faptul că sentința de condamnare ți-a răpit tinerețea cu complexul ei de erezii. Dar mă înseninez pe dată când văd că ai primit, în schimb, o doză de înțelepciune cu care constat că te împaci destul de bine. Dumnezeul tău sper să te aibă în pază de aici înainte, lăsând să se întrevadă că există totuși și o lege a compensației în Univers.”
Sivanthandan nu înceta să mă surprindă și să-mi adâncească nedumeririle legate de firescul și nefirescul manifestărilor mele. Ascultându-l, eram mai bulversat decât înainte. Totuși, atras de posibilitatea de-a intui sensul providenței, perdeaua subțire de fum ce separă destinul de fatalitate, am continuat să-l chestionez: ”Deși tiparul meu de comportament era până mai ieri cel al unui ratat, dependent de droguri, cu puseuri de violență năvalnică, observ că aveți tendința să mă compătimiți pentru cum mi-a fost răpită acea perioadă din viață. Vă văd rezervat, ca și cum ați considera că am pierdut ceva din mine sau pe cineva drag, care nu mai are drum de întoarcere. Chiar nu vă înțeleg. De ce aș fi nostalgic după un segment al propriei existențe cu care nu rezonez și în care nu mă mai regăsesc? Memoria mea raportată la acei ani este deficitară la capitolul trăiri, păstrând doar faptele consumate. Tot ce a fost înainte și, până la un punct, în timpul detenției, parcă s-ar fi întâmplat într-o altă viață, cu un alt individ. Iar faptele, faptele, fiți de acord cu mine, sunt îngrozitoare, domnule psiholog. Am trecut pe lângă Styx de atâtea ori, încât mă întreb uneori: ce vrea să dovedească providența care m-a supus, în situații limită, la atâtea experimente?”
Ciudat. Părea că nicio întrebare nu-l încurcă. Avea răspunsuri pregătite pentru toate, picurate cu stropi de înțelepciune în pâlniile mele auriculare, avide de cunoaștere: ”Toate la timpul lor. Acum îți negi trecutul pentru că vrei să începi o viață nouă, considerând în modul cel mai firesc cu putință că ai un întreg viitor înainte. Te înțeleg. Până la urmă e reacția normală de apărare a organismului în fața unei ingerințe a haosului. Dar va veni un moment când nu va mai fi de ajuns. Se spune că erudiții ar da orice să se mai poată bucura de minunile întâmplătoare, neînțelese, ale vieții lor, dar nu mai e nimic de făcut odată ce știința a risipit vraja. La fel, copilul cu aptitudini deosebite pierde prin propria lui supradotare un lucru de preț: copilăria, intrând prematur în lumea celor mari. Vezi tu, arderea unor etape ale vieții poate să le facă mai virtuoase pe celelalte, dar pierderile la nivel personal sunt incomensurabile. Dacă exemplele pozitive ale sorții sunt de plâns, de ce n-ar fi și cele negative? În ce mă privește, sunt convins că orice etapă a existenței umane își are rolul ei, trebuie privită cu înțelegere și relaxare pentru că este fundamentul unei construcții durabile.”
Eram tulburat de-a binelea. Aproape și vocea mi se înțepenise pe undeva, inundată de emoție. Nimeni nu-mi mai vorbise astfel până atunci. Nimeni nu-mi mai acordase atâta atenție, ca unui egal al său în sondarea spiritului omenesc. Din ce aluat o fi fost creat acest individ care izbutește să se modeleze savant, în funcție de fiecare situație în parte? Cum reușește să scoată la iveală perle ale sufletului omenesc din cele mai negre cazane cu smoală? Hotărât lucru, acest Sivanthandan care-mi stătea în față nu avea nimic în comun cu acel Sivanthandan care îmi cerea să mă debarasez de toate scursurile trecutului pentru a deveni omul nou. Am înțeles pe dată că acela fusese doar un rol pe care și-l jucase cu abilitate și foarte convingător. Un rol care făcea parte din terapie. Am lăsat să se aștearnă o pauză mai lungă, deși aveam atâtea lucruri de spus. Încet, încet m-am umplut de însuflețire. Căutam să mă ridic la nivelul interlocutorului meu și să-i prezint dilemele mele cât de bine puteam: ”Totuși, uneori acest cataclism la nivel personal, de care vorbeați, te poate repune pe șine. După ce ai fost condamnat la moarte, dacă din varii motive sentința nu e pusă în aplicare, poți considera că ai înviat. Paradoxul este că te întorci pe Pământ un alt om. În cazul în care ești sănătos la cap, o iei razna, clar. În schimb, dacă îți lipsește o doagă, cum a fost cazul meu, s-ar putea să te faci bine. Evident, constatarea mea poate suna stupefiant pentru cineva care nu a trăit experiențe de acest gen și înclin să cred că toate aceste nedumeriri fac parte dintre minunile neînțelese ale psihicului uman, judecând cu mintea unui profan.”
Se pare că mica mea introspecție pe cărările întortocheate și în desișurile minții a transmis semnale de intensă activitate cerebrală, captate în cutia craniană a mandarinului, cu rol și de cutie de rezonanță. Sivanthandan a venit lângă mine, mi-a strâs mâna și m-a îmbrățișat, nu înainte de a-mi face cunoscut, probabil, una dintre teoriile sale: ”Îmi place cum ai formulat: dacă îți lipsește o doagă, s-ar putea să te faci bine. În mod evident, te-ai făcut bine aproape miraculos. E reconfortant să constat asta. Mai ales că transformarea în sens invers a ajuns un adevărat flagel. Întâlnim la tot pasul comunități întregi care-o iau razna și-i consideră pe cei sănătoși, oameni bolnavi. În ultima vreme, anxietatea sau depresia sunt asociate cu o boală grea, dar mai greu de diagnosticat, care ar putea fi numită „fuga de realitate”. Această boală, cu o patologie variată, are și un corespondent, un fel de hipo și hiper al afecțiunilor psihice. La fel de grea ca fuga de realitate este fuga realității din calea omului natural, sincer și nepervertit, considerat naiv de o societate care se depărtează de valorile morale. Aceasta din urmă se prezintă ca o boală colectivă a vremurilor moderne ce erodează tot ce a fost uman la un moment dat în om. Coboară de la nivel cerebral la nivelul inimii și apoi se generalizează în tot corpul. În plus, spre deosebire de alte afecțiuni psihice, se transmite de la om la om, putându-ne confrunta cu o adevărată pandemie la adresa omului social. Avem datoria de a ține în frâu acest sindrom de insuficiență morală colectivă. Dar aici este deja o altă discuție și presimt că nu te mai eliberezi mâine, dacă începem să discutăm și despre asta. Vei avea timp singur să te convingi de toate. Acum, Pal, mergi cu bine și te sfătuiesc să nu te mai uiți înapoi. Așa să-ți ajute Dumnezeul tău!”
(fragment din romanul cu același titlu, aflat în curs de apariție la Editura Universitară)
