Interviu Raluca Costinaș: TATA. Bebe Costinaș

Raluca Costinaș este fiica lui ”Bebe” Iosif Costinaș. De mai bine de două decenii, aceasta locuiește în Statele Unite. 

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.

Când l-ați văzut ultima oară pe tatăl dumneavoastră? Cum a fost acea zi, ce a fost atunci?

Am să încep cu una dintre primele amintiri clare cu tatăl meu care este legată de jocul „de-a doctorul”. Îmi amintesc cum eu eram doctorița și el, evident, pacientul. Trebuia să plângă de frică atunci când îi dădeam injecția imaginară. Ãsta era tot farmecul jocului! Dar el doar se făcea că plânge, spre nemulțumirea mea. L-am întrebat de ce nu îi curg lacrimi de-adevăratelea. Mi-a spus, foarte convingător că a plâns atât de mult când a fost el însuși copil încât a rămas acum fără lacrimi.

Pe când aveam vreo patru-cinci ani îmi plăcea tare mult să scandez lozinci comuniste, intrate probabil în mintea mea de la televizor și radio. Așa că, în casă sau pe stradă, când mă apuca elanul, strigam cu patos: „Ceaușescu – PCR!”. Îmi plăcea, cred, ritmul. Nu știam ce semnifică. Mama și bunica se speriau și încercau să mă „cenzureze”, sa îmi zică să tac, să nu mă audă vecinii sau trecătorii de pe stradă, să nu ne „lege”. Îmi amintesc perfect cum tatăl meu reacționa în mod opus, cu un sarcasm absolut, dar greu de dovedit la o adică: „Lăsați copilul să scandeze, să își exprime bucuria pentru partid!”

Mai încolo, pe la mijlocul și sfârșitul anilor 1980, în cele patru ore în care se întrerupea curentul electric, planificat, în aceeași zi a săptămânii, stăteam pe întuneric sau la lumânare și recitam împreună poezii „patriotice” inventate de noi doi. Ne distram copios. Ne plăcea deasemenea săadaptăm și scenariile unor filme românești (cum ar fi „Elicea”), cu limbajele lor de lemn, la situația în care trăiam noi.

Ultima dată l-am văzut pe tatăl meu când am fost să îmi iau rămas bun de la el și de la bunica, înainte de a pleca peste ocean, în America. A fost o zi tristă, gri și nu ne-am spus prea multe. Nu am găsit cuvintele potrivite. L-am auzit pentru ultima dată la telefon în 11 septembrie 2001, când m-a sunat la servici, în Chicago, să vadă dacă sunt bine. De aceea pentru mine 11 septembrie are o dublă semnificație.

L-ați mai văzut plângând? După 1989?

Nu, eu nu l-am văzut plângând niciodată.

Cum vorbea tatăl dumneavoastră? Cum era felul său de a vorbi?

Fiind singură la părinți am crescut printre adulți, cu multă atenție din partea tuturor. Casa noastră era aproape tot timpul plină de prieteni, vecini, cunoștințe, amici. Ai mei au vorbit cu mine ca și cu un adult, de cele mai multe ori. Nu am fost răsfățată, nu mi se cuvenea totul. Am fost un copil foarte serios, chiar prea serios, după cum le-a spus odată învățătoarea mea părinților.

De la Bebe am învățat destul de devreme cum să deosebesc autenticul, bunul gust de kitsch, cum să iubesc Timișoara și în același timp Valea Izei din Maramureș, cum să iubesc câinii și caii, cum să deosebesc un film bun de unul prost, cum să nu mă las umilită și să nu mă căciulesc.

Bebe Costinaș avea un stil aparte de a vorbi. Avea un talent recunoscut „pe plan local”, printre timișoreni, de a da porecle. Nu cred că avea vreun prieten sau amic pe care să nu-l fi poreclit. Pentru unii avea chiar două variante. Nu îi plăceau oamenii falși, simandicosi, duri, rigizi,ştabii cu aere de superioritate, pe care îi numea „ciocli”. L-am admirat pentru asta și am învățat de la el să vorbesc cu oameni de tot felul, să mă port firesc în orice situație. Cred că mi-a folosit mult în viața sa știu să cobor sau sa urc la diferite nivele, în funcție de necesitate.

A propos de porecle – vă mai amintiți câteva asemenea porecle?

Da, îmi amintesc multe dintre porecle date amicilor, colegilor de la Orizont și de la ziarul Timișoara. Unele aveau legătură cu înfățișarea, altele cu personalitatea, cu felul de a fi al  celor porecliți. Bunul lui prieten Tavi Ştefănescu era „Jesus” – înalt, slab și cu barbă. Lui llie Stepan, liderul formației timișorene PRO Musica îi spunea „Instructorul”, iar mai târziu, ”Manson”. George Şerban era „Gyuri”, Viorel Marineasa era „Fiara rea”, Aurel Turcuş – „Melcul Carpatin”. Pe Mircea Mihăieş l-a poreclit „Corp 6”. Traian Orban (preşedintele Asociaţiei Memorialul Revoluţiei) era „Saddam”. Ion Crăciun era „John mic, bolşevic”. Lelu Bihoi – „Croncanu’”, actorul timisorean Doru Iosif – „Castravete”. Marcel Tolcea a fost „Snagglepuss”. Adriana Babeţi era „Moira” iar jurnalistei Lia Lucia Epure ii spunea „Sunshine”.

Dar când era vesel? Ce făcea?

De obicei Bebe era în largul lui când era înconjurat de lume, de prieteni, de familie…Îi plăcea să adune lume în jurul lui; se cânta, inclusiv la muzicuță sau la funduri de oale, se spuneau bancuri, se dansa. Ieșea astfel din lumea gri a comunismului. Țin minte că odată, înainte de 1989, a găsit o familie de polaci (polonezi), turiști în Timițoara și i-a adus la noi acasă. Au fost discuții fascinante despre Solidarność, dar până la urmă s-a lăsat cu un chef de pomină.

Altădată își găsea liniștea și fericirea în lectură. Și citea zile în șir.

După Revoluție a fost foarte activ în cadrul societății civile. Asta i-a adus foarte multe satisfacții dar și multe greutăți și lovituri. L-am văzut mai rar pe acasă după 1989. Lucra la mai multe proiecte deodată și la ziarul Timișoara. Adeseori ne vedeam la mitingurile pe care le organiza în Timișoara. Eu în piață, el la balcon.

Ce făceați în Piață?

La începutul anilor 1990, imediat după Revoluție eu eram tot pe străzi, la mitinguri, marșuri și demonstrații sau greve studențești. Ca majoritatea timișorenilor de atunci, nu îmi plăcea încotro se îndrepta România după Revoluție. Noi voiam o schimbare totală, nu de fațadă și țineam la Proclamația de la Timișoara și la Punctul 8. Apoi a fost golaniada și „Piața Universității” în București. Îmi amintesc că în Timisoara, în perioada aceea, se ținea în fiecare seara „de veghe” pe treptele Catedralei, în spirit de solidaritate cu „golanii” din București și împotriva comunismului cu faţǎ umanǎ. Zile minunate în care spiritul civic era foarte puternic și oamenii erau plini de speranțe.

În ziua în care mama a aflat că am intrat la facultate eu nu eram acasă. A plecat să mă caute în Piața Operei, unde știa ca mă găsește cu siguranță, să îmi dea vestea cea bună.

Ce făcea Bebe Costinaș la balcon? Întreb aceasta și pentru cei foarte tineri sau pentru cei care, așa cum se spune, ”au deschis televizoarele mai târziu”…

Bebe Costinaș a fost extrem de implicat în organizarea unor mitinguri importante în perioada aceea în Timișoara, cu diverse ocazii (proteste anti-FSN și anti-Iliescu, pregătirea lansării Proclamației, aniversarea Revoluției, mitingul CADA, și multe altele). „Tragea tare” – cum a zis chiar el – „în securiști și neocomuniști”. Se ocupa efectiv de organizare, logistică, de siguranța și ordinea manifestațiilor și deseori lua cuvântul. Bebe, împreună cu Societatea Timișoara sau Alianța Civică aduna pe atunci mii și mii de timișoreni la fiecare eveniment. Atmosfera era extraordinară.

Îl priveați pe furiș când scria? În general – când lucra?

Când lucra, Bebe voia să nu fie „larmă” în jur. Așa ca de cele mai multe ori eu mă jucam pe afară sau, mai târziu, dispăream cu prietenii din vremea aceea. Ce pot să spun e că m-a fascinat întotdeauna mașina lui de scris. Și reportofonul. A scris multe piese de teatru și schite care nu ar fi avut nici o șansa să fie publicate pe vremea aceea. Unele dintre ele au fost citite în cadrul cenaclului literar al Revistei Orizont și al Asociatiei Scriitorilor din Timișoara. Cu informatorii Securității de față. Altele au fost de sertar și atât. Cred că doar una sau două piese ale sale au fost jucate, trecând de cenzura vremii. A scris și proză, cărți, a făcut interviu, chiar poezie, a realizat numeroase filme de scurt metraj.

Ce mașină de scris folosea?

Din câte îmi amintesc, era o mașină de scris fabricată în Republica Democrată Germană și o avea cu mult înainte de ‘89. De o calitate excelentă. Pe ea mi-am „bătut” și eu lucrarea de diplomă de la facultate, în 1995-1996. Țin minte că Bebe folosea uneori și indigou când scria, pentru a „produce” două exemplare dintr-o lovitură.

Cum arăta reportofonul său favorit?

Reportofonul l-a procurat mai tarziu, imediat după Revolutie și la vremea aceea mi s-a părut deosebit de mic și de modern, era gri metalizat. După standardele de azi ar fi imens și greoi. Ascultam pe ascuns casete cu muzică, împrumutate de la prieteni și chiar mi-am înregistrat vocea să văd cum se aude, de curioasă. Dar trebuia să fiu extrem de atentă să nu șterg din greșeală ceva înregistrat de Bebe sau să îl stric.

Îi spuneați și dumneavoastră ”Bebe”? De unde venea de fapt, acest apelativ?

Eu nu îi spuneam Bebe, ci doar „taică-miu” când vorbeam despre el. Multă lume din oraș nici nu îi știa numele adevărat, Iosif. „Bebe” i-a rămas porecla de când a fost mic, cred. Așa îi spuneau mama și mătușa lui. A avut prieteni din copilărie pe care i-a păstrat aproape și la maturitate. Așa s-a transmis aceasta porecla și mai târziu.

Dar el dumneavoastră?

Tatăl meu și toți prietenii lui îmi spuneau „Judy”. Așa m-a poreclit chiar el. Așa mă și prezenta. Până astăzi mi-a rămas  numele asta printre cunoscuții lui și prietenii vechi de familie. Judy a fost o maimuțică de jucărie de care nu mă desparțeam niciodată când eram copil. În plus, semănam mult de tot cu ea!

Ce a rămas (acasă, cu dumneavoastră sau poate altundeva) – documente, poate filme  – de la tatăl dvs, cu relevanță pentru istoria noastră recentă și încă nefolosit, neprelucrat?

Am reușit, cu ajutorul mamei și al unui prieten, să recuperez o bună parte din fotografiile, schițele, piesele de teatru bătute la mașină, câteva din filmele de cineclub, pe 16 mm și cărțile publicate de tatăl meu. De asemenea, am și câteva dintre agendele lui cu date importante, dar notate foarte criptic, doar de el înțelese.

Unul dintre cele mai bune filme de cineclub ale lui Bebe, “Nuca și aluna”, realizat în 1970, de doar 3 minute are o semnificație extraordinară mai ales în ziua de azi. Un bărbat e obligat să împingă pe asfalt o nucă cu nasul. Istovitoare îndeletnicire. Până când un pantof lustruit sparge nuca și în locul ei pune o alună. Bărbatul trebuie să o ia de la capăt.

Piesele lui (de sertar) aveau, deseori, o notă mai subtilă sau mai directă de umor și ironie la adresa regimului. Spre exemplu, schița dramatizată “Un general surmenat” (mai-iunie 1981) descrie umilințele unor etnici germani din orașul “T.” veniți cu inima strânsă si cu dosarul de emigrare în RFG, la “General”, care avea putere totală de decizie. Piesa “A treia zi în Paradis” este despre un dictator, generalisim al unui arhipelag îndepărtat, undeva în Pacific. Foarte departe de România Socialistă. Schița “Primăvara unui reacționar” descrie viața discretă și resemnată a unui fost proprietar de papetarie, ajuns prin schimbarea vremurilor “persoană fără ocupație”. Crezând că e doar o anomalie vremelnică ceea ce i se întâmpla, “reacționarul” asculta noapte de noapte “Vocea Americii” ascuns într-un dulap mare, căptușit cu postav.

A scris și o schiță inspirată din evenimentele de la Brașov din 1987, “Martori oculari”. A început să o scrie, pe baza relatărilor unui martor ocular, în 1988. Dar nu a terminat-o “de frică”- cum a zis el, și a ascuns manuscrisul până după ‘89.

De ce detesta comunismul?

A început, cred, gradual și a fost în mare parte legat de Ceaușescu (căruia îi zicea “Faraonul”). După vizita acestuia în China și Coreea de Nord în 1971, unde a învățat că se poate și mai rău, a venit cu idei “proaspete” și totul s-a schimbat în România. Șurubul a început să se strângă tot mai tare. Treptat, în anii 1980 totul a devenit, după cum știm, de nesuportat. Ai mei au lucrat amândoi în “Cultură” la un moment dat, deci cam slabe șanse să ne “descurcăm”, cum se zicea pe atunci. Am avut zile crâncene, de penurie, cu toate că locuiam în centrul Timișoarei, un fel de “privilegiu” local. Stăteam “în comun”, apa rece nu urca până la etajul 3. Duceamapa cu galeata la WC. Apã caldă nu era din principiu. Scoteam din caloriferele dezmorțite ceva apă călduță (aveam un robinet în hol, folosit pentru a “aerisi” țevile) și o foloseam la treburile casei. Dădeam apã caldă și la alți vecini, nu la fel de norocoși cu robinetul special în apartament. Banii erau întotdeauna foarte puțini. Cu “produsele agro-alimentare” ne-am “scos” în perioada aceea doar pentru că am avut bunici la țară. Ne ajutau din greu cu tot ce se putea. Cu toate acestea, nu lipsurile materiale l-au determinat pe Bebe să deteste comunismul, ci umilința la care eram supuși zilnic, cenzura tot mai accentuată și imposibilitatea de a publica, ipocrizia ștabilor și a activiștilor de partid și în primul rând prostia și incultura Ceaușeștilor. Neputința de a spune liber ce gândea, neputința de a se exprima prin scris sau prin film, hãituiala continuă din partea autorităților asupra oamenilor simpli, neîncrederea și suspiciunea tuturor față de toți, nedreptățile și dezamăgirile, cred că toate au făcut ca Bebe să deteste comunismul. Mi-a spus odată, când eram copil – țin minte foarte bine – “comunismul e o utopie!”. Ceva ce nu se poate realiza niciodată, mi-a explicat pe înțelesul meu, dar unii tot încearcă.

Pe de alta parte, l-a interesat foarte mult ce se întâmplă în celelalte țări socialiste, cum ar fi Polonia cu a sa mișcare Solidarność și chiar glasnostul din URSS.

De ce ”comunismul e o utopie”?

Când eram copil puneam multe întrebări de tot felul. Taică-meu avea o vorbă, și ironică, dar și adevărată, pentru adulții din jur: “Lăsați copilul să întrebe, că așa învață!” L-am chestionat odată în legatură cu numele oficial al României de atunci: de ce nu se chema țara noastră Republica Comunistă România, că vedeam și auzeam peste tot numai despre asta. Atunci el m-a făcut să înțeleg că degeaba se “lăudau” toți cu această “realizare”, comunismul nu a existat și nu va exista niciodată. Socialism, da. Dar o societate în care absolut toți să fie egali nu se va putea realiza niciodată. Iar faptul că “oamenii muncii” vor deveni proprietarii “mijloacelor de producție” a fost o altă mare aberație. M-a făcut atunci să vad aceste lucruri și mi-au rămas în minte.

Bebe a scris într-un articol că în copilărie, sub influența tatălui său (care era un “statornic anticomunist”) a fost un înfocat “reacționar”. Apoi, în tinerețe s-a considerat un om de stânga. El a intrat pe la mijlocul anilor 1950 în “producție”. A fost muncitor la Electromotor și la Centrul de linii telefonice. Apoi a lucrat ca impegat de mișcare la CFR. Abia în 1966 a intrat la Facultatea de Filologie din Timișoara și a absolvit-o în 1971. A avut întotdeauna un interes deosebit față de mișcările muncitorești împotriva regimului și a lui Ceaușescu (Valea Jiului 1977, Brașov 1987, rolul muncitorilor din fabricile timișorene la Revoluție). A sperat că va exista și la noi o mișcare ca în Polonia. În ianuarie 1990 a luat mărturii mai multor muncitori de la U.M.T. care au încercat organizarea unor mișcări chiar din noiembrie 1989 și apoi s-au implicat în evenimentele din decembrie.

Cu atât mai mult cu cât e o utopie, cum spuneți, de ce, în Vest, și nu doar acolo – dar în Vest în mod aparte, prin mijlocirea corectitudinii politice – se încearcă o refondare și o reinstaurare a comunismului?

Cred că vine încet și sigur și în Est, sub umbrela globalizării și a noii și măreței “resetari”. Forumul Economic Mondial lucrează la asta.

În Statele Unite, am convingerea ca s-a ajuns în situația politică și socială de azi din “neatenția” părinților. Și a americanilor de rând, în general, dar a parinților cu siguranță. De ce zic asta? Pentru că transformarea a început cu cei tineri, în colegii și universități. Sunt câteva generații deja. Și continuă. Mediul universitar și profesorii de aici, activiști ai unor cauze de extremă stânga, au avut o mare influență în crearea “omului nou”, fără dileme, tot timpul nemulțumit de “sistem”, tot timpul “nedreptățit”, “oprimat” de capitalism (dar folosind ultimul “răcnet” de IPhone), care nu știe să bată un cui, dar vrea să dărâme tot trecutul. “Lupta de clasa” s-a metamorfozat în lupta între rasa albă și toate celelalte, între genuri (“gender identity”) și preferințe sexuale (LGBTQA+), între feminism și masculinitatea “toxică”. În momentul de față, sub noul regim “democratic”, se încearcă în mod agresiv impunerea acestor idei de “social justice” și în școlile primare și licee. De acum încolo, părinții trebuie să fie foarte atenți la ce materii li se impun copiiilor în școli și universități și la ce fel de propagandă sunt supuși de mici. Totul a început cu îndoctrinarea celor tineri.

Până de curând nici pe mine nu ma interesa politica USA în mod special. Am fost ferm convinsă că sunt la adăpost de ideologia comunistă în această țară. Din păcate, se pare că s-a lucrat la această ideologie de câteva zeci de ani, dar cu precădere în ultimii zece ani, de prin 2011. De exemplu, la mine pe stradă, într-o suburbie majoritar albă, de lângă Chicago, părinții au steag cu Trump în curte, iar copiii lor, în jur de 20-25 de ani merg la demonstrații “Black Lives Matter”. Toți albi, clasă de mijloc, toți fără prea mari greutăți în viață, fără familie și guri de hrănit, dar îndoctrinați bine cu idei “progresiste”. Acestor tineri debusolați li se pare că tot sistemul capitalist e greșit, fără a avea nici măcar cea mai mică idee ce înseamnă un regim comunist, nu învățat la seminar, ci trăit pe viu. Bizar este faptul că marile corporații, monopolurile din industria IT, Wall Street-ul, mass-media, Hollywood-ul, mamuții bancari le țin isonul și îi mângâie părintește pe creștet atunci când dau foc orașelor, ba chiar își arată pe față adeziunea și susținerea. Unele corporații își obligă angajații să participe la colocvii de reeducare despre “cum să fii mai puțin alb”.

Toate astea sunt în opinia mea diversiuni pentru a dezbina oamenii și pentru a-i face să nu vadă “elefantul albastru din cameră”: politicieni în vârstă, de peste 80 de ani, care conduc America de vreo 4 – 5 decenii și o minoritate de miliardari care devin tot mai bogați, în ciuda crizelor financiare, pandemiilor virale și ale drogurilor, revoltelor violente, șomajului.

Cert e ca pare să fie prima “revoluție” pornită de sus în jos, de la elite înspre masa de manevră. Când spun “elite” nu mă refer la oamenii de cultură sau știință din America, ci la clanul celor mai bogați și influenți oameni de aici.

Care să fie explicația de profunzime pentru care comunismului i se dau, în continuare, în ciuda faptelor, atât de multe șanse, atât de multe cecuri în alb?

Bine, nu recunoaște nimeni (încă) că e comunism ceea ce vor să instaureze în State. E ambalat ca “progresism”, mult mai apetisant și nevinovat. Iar majoritatea americanilor născuți și crescuți aici habar nu au ce e aia. Poate doar emigranții cubanezi, venezueleni si din Europa de Est își amintesc ororile trăite la ei în țară. Dar anul trecut și, în continuare, în 2021 au început să se trezească americanii și să înțeleagă realitatea. Mulți au avut un șoc. Când ești eliminat de pe retelele de socializare pentru o caricatură, când există entități care dețin adevărul absolut și orice abatere e taxată, când se interzic cărți pentru copii, se elimină filme și seriale la televizor, se dărâmă statui, când ești concediat pentru că ai idei prea conservatoare, miroase foarte urât a marxism. Și lumea își dă seama acum.

Politicieni care au fost până nu demult de centru și destul de echilibrați au devenit radicali de stânga peste noapte.

Cred că sunt două motive pentru revenirea în forță a acestor idei extreme, marxiste: cei tineri, după cum am spus, îndoctrinați în facultăți și de către anumite organizații, nu au nici un fel de valori morale sau spirituale. Dumnezeul lor este guvernul, care va avea grija de ei și “le va da”. Vor o lume mai “justă”, în care toți să fie egali în rezultate și recompense, nu doar egali în oportunități, cum ar fi corect. Unii chiar mai “egali” decât ceilalți, în funcție de culoarea pielii și genul preferat pe moment. Ceilalți, elitele, cei 1%, multinaționalele, politicienii, Wall Street-ul se tem probabil că dacă nu sunt cu ei, cu “progresul”, vor ajunge la rândul lor vânați de acești “luptători ai justiției sociale”. Dar deja se vede că și aceasta, ca orice revoluție, e foarte greu de controlat și probabil că se vor devora între ei până la urmă.

Oricum, ceea ce se întâmplă acum e o rețetă “perfectă” pentru ca lumea să se radicalizeze și să devină cu adevărat de extrema dreaptă. America e împărțită exact în două și se duce o luptă puternică împotriva forțelor răului.

De ce Bebe Costinaș detesta Securitatea? Pentru ambele întrebări am în vedere, neapărat,  (și) resorturile personale, de adâncime…

Cu Securitatea nu cred că Bebe a avut confruntări directe înainte de 1989. Cel puțin eu nu știu să fi avut. Era, evident, conștient de puterea acesteia în suprimarea oricărei forme de disidență în România. Dar în anul 2016 când am obținut dosarul “de problemă” al tatălui meu, m-am îngrozit la cât de aproape a trecut pe lângă niște consecințe destul de grave, consecințe ce ne-ar fi putut afecta, firește, și pe noi, familia. Din cauza a ceea ce scria, a bancurilor pe care le spunea prietenilor și din cauza modului de viață neconform cu “valorile unui bun comunist”.

După cum am menționat mai devreme, tot ce se citea sau se prezenta în cadrul cenaclurilor literare ale Revistei Orizont, Casei Universitare, Asociației Scriitorilor din Timișoara, etc. avea rezumat la Securitate, cu comentariile aferente ale turnătorilor, nelipsiți la aceste manifestări culturale. De exemplu, una din aceste note – nesemnată nici măcar cu nume de cod – zice ca Iosif Costinaș, corector al revistei Orizont, are un “anturaj format din persoane parazitare”, cu care “poartă discuții cu caracter politic necorespunzător” și de aceea apar în revistă “erori cu caracter politic nesesizate”. O altă notă dată Securității de o colegă de la Revista Orizont din Timișoara explică: “Costinaș Iosif s-a manifestat nemulțumit de starea socială din țară și mai ales de aprovizionarea cetățenilor, fiind revoltat pentru ceea ce este obligat omul de rând să îndure”. Aproape deslușesc un soi de solidaritate timidă a turnătoarei cu ceea ce zicea Bebe.

Toate aceste “mici” rapoarte ale diversilor colaboratori ai Securității au dus, în iunie 1986, la “pornirea și luarea în lucru cu prioritate a dosarului de problemă nr. 1911”. “Problema” Iosif Costinaș era descrisă în felul următor: “Cunoscut că se preocupă de conceperea unor scrieri literare cu un conținut ostil. Exteriorizează conceptii politice negative la adresa politicii interne din țara noastră”. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu venea decembrie 1989. Cu Bebe și cu noi. Regret doar că el nu a apucat să vadă acest dosar, pe care l-a cerut de altfel în 1998 dar a fost refuzat.

Imediat după Revoluție a simțit că tot ce s-a câștigat cu un preț atât de scump e fragil, iar pe de altă parte multe lucruri erau prea neclare. Înțelegând repede cine a tras după 22 și dece, s-a luptat cu tenacitate, împreună cu o mână de prieteni și apropiați de încredere, pentru deschiderea dosarelor de la Securitate și publicarea listelor de informatori. A format, în cadrul Societății Timișoara, o entitate aparte, numită “Forumul Cetățenesc” și un grup de acțiune directă, care s-a ocupat în exclusivitate, concret, de problemele acestea. A simțit că, dacă nu se face ceva atunci când era momentul, Securitatea va profita de avantajele pe care le avea și va ajunge din nou la putere, sub o formă sau alta. Ceea ce s-a și întâmplat până la urmă.

A făcut investigații, a luat mărturii, a bătut pe la ușile Parchetului Militar, a scris zeci, poate sute de articole în cotidianul Timișoara. A organizat mitinguri și proteste, a adunat timișorenii în piață pentru idealurile Proclamației de la Timișoara și pentru Punctul 8 al acesteia. Ar fi foarte multe de spus despre subiectul Iosif Costinaș – securiști/Securitate. Mă opresc însă aici.

Cine au fost cei care l-au turnat la Securitate pe Bebe Costinaș? Îi cunoașteți?

Când am obținut dosarul lui Bebe de la CNSAS în 2016 nu am știut că pot cere informații suplimentare despre informatori. Iar mai târziu nici nu am mai vrut să știu. Unele note nu sunt semnate deloc, după cum am mai spus, altele sunt transcrieri din informații obținute cu “tehnica operativă”. Adică microfoane. Alte semnături sunt indescifrabile.

“Sursa” cea mai prolifică în cazul lui Bebe a fost “Xenia”. Aceasta a fost o colegă de redacție de la revista Orizont. Nu pot da nume, pentru că nu am dovada concretă, pe care să o pot prezenta, dar știu cine a fost. A dat informații și despre ceilalți redactori și scriitori, nu doar despre Bebe. Și ei știu cine a fost Xenia. Culmea e că am fost și “prietene” pe Facebook până în 2017, când a decedat. La momentul acela eu nu știam că ea a fost informatoarea revistei Orizont. Cred ca i-a fost destul de neplăcut sa citească notele de la Securitate despre Bebe, semnate chiar de ea, pe care le-am postat foarte frecvent pe pagina mea. Cel puțin sper ca i-a fost.

Unii dintre turnători au fost actori la Teatrul Național, care veneau la cenaclurile literare când se citeau piese de teatru. Într-un articol din România Liberădin 10.09.2008 regizorul timișorean Ioan Ieremia a făcut cunoscută o listă parțială a informatorilor Securității din teatru. “Sursa Pascu Iuliu”, care semnează o notă informativă în dosarul lui Bebe în decembrie 1978, putea fi:  Vladimir Jurascu, Viorel Iliescu, Doina Popa, Sandu Simionica, Gheorghe Leahu sau Ştefan Sasu. Toți actori timișoreni, pe listele CNSAS.

Ați vorbit, după ce ați consultat dosarul de la Securitate al tatălul dumneavoastră, cu vreunul dintre ei?

Nu. Și nici nu mi-am dorit. N-aș fi avut ce să le spun.

Care e cea mai luminoasă amintire pe care pe care o aveți cu tatăl dumneavoastră?

O amintire luminoasă, dinainte de 1989, e ziua când tatăl meu a adus acasă un câine, așa – pe neașteptate. Un pui simpatic, corcitură, primit de la o colegă. Bucuria mi-a fost de nedescris, a fost ceva incredibil pentru mine. Am putut să îl păstrez o săptămână sau două, apoi l-am dus la sat, la bunici.

Dacă închideți ochii și vă gândiți la Bebe Costinaș – ce vă apare, ce se întâmplă?

Îl văd într-o lume specială pe care a idealizat-o, în “Maramureşul primordial” – un al doilea loc mult iubit, după Timişoara sa cea dragă. Ȋl văd prinzȃnd peşti şi raci cu mȃna în rȃul Iza, îl văd la întors fȃnul cu Vasalie-a’ nost’, îl văd vorbind cu coconii din sat sau judecȃnd horinca oferită de gazde după margelele de pe marginea paharului.

L-ați visat? Îl visați des?

S-a întâmplat să îl visez de câteva ori, dar a avut un rol vag și nu îmi mai amintesc nimic din acele vise. Știu doar că a fost el. În schimb, când mă plimbam prin orașul Chicago câteodată, imediat după dispariția lui, aveam senzația stranie că am să-l întâlnesc, ca din întâmplare, pe stradă. Eram pregatită cumva să-l întâmpin și să îl întreb ce cauta aici, când toată Timișoara, și nu numai, îl căuta cu disperare…

Dar vorbele spuse de dânsul care v-au rămas foarte adânc întipărite în memorie? Care, poate – așa cum se spune – vă urmăresc…

Bebe era de o punctualitate proverbială. Nu suporta să nu te ții de cuvânt sau să întârzii, așa, la modul nonșalant, “balcanic”. Mi-a transmis și mie această dorință de a fi peste tot la timp și de a mă ține de cuvânt atunci când promit ceva. Un alt lucru important învățat de la tatăl meu e acela de a nu face compromisuri și de a fi corectă. Sunt multe vorbe spuse de el care m-au urmărit peste timp dar cred că una din expresiile lui e deosebit de relevantă în lumea în care trăim azi: “fapte, nu vorbe!”

SITE IOSIF COSTINAȘ

O să pun două întrebări foarte delicate – și dacă veți dori să le ocoliți, voi înțelege și subînțelege. Prima: cine a vrut ca Iosif Costinaș să nu mai fie în viață?

Iosif Costinaș a avut foarte multi amici și câțiva prieteni foarte buni de-a lungul timpului. A fost cunoscut în Timișoara și înainte, și după Revoluție. A avut încredere în oameni și a fost un idealist, crezând toată viața că binele va triumfa în cele din urmă. A sacrificat multe în viața personală pentru căutarea adevărului. Dar, prin faptul căspunea lucrurilor pe nume, tranșant, și mai ales prin articolele de investigație de după 1989, i-a vexat pe mulți. Să fi avut dușmani “de moarte”? Posibil. Nume nu pot să dau, în teorii nu mă lansez, pentru că nu am dovezi, din păcate. Dar știu că a primit amenințări cu moartea.

A doua: când ați simțit / știut că nu mai este în viață?

În iunie 2002 a venit mama în vizită la mine la Chicago și mi-a adus vestea cea grea, că Bebe a dispărut de zile bune. Nimeni nu mai știa nimic despre el. Nu s-a mai dus la spital la mama lui atunci când a promis că se va duce, nu l-au mai văzut prietenii, colegii. Ziarele locale și chiar cele naționale scriseseră deja despre asta. Pe atunci încă nu circulau veștile cu viteza de acum, nu exista “social media” și deci nu am știut nimic. Mama nu a vrut să îmi spună prin telefon sau email, din moment ce urma să ne vedem curând. Totul mi s-a părut ireal. Cum adică să dispară un om ca Iosif Costinaș? E o neînțelegere, o încurcătură, nu se poate. Am respins cu multă putere ideea că Bebe nu se va mai întoarce. Din acel moment am urmărit tot ce se putea urmări în legătură cu dispariția lui. După cum am zis, mă așteptam la orice pas să dau nas în nas cu el prin Chicago. Nu știu de ce. Dar eram pregatită să îl “cert”. Până când, în martie 2003, toată speranța s-a năruit complet. A fost găsit într-o pădure de lângă Timișoara.

Locuiți de mai bine de două decenii în Statele Unite. Ce aveți acolo cu dumneavoastră de la Bebe Costinaș? La propriu și la figurat…

Am în primul rând tot ce am învățat de la el de-alungul timpului. Lucruri care m-au ajutat să mă adaptez aici și în același timp să rămân eu însămi. Mai ales în ultimul timp mi-a folosit mult faptul că pot să deosebesc știrile false de cele adevărate, că trebuie să îmi fac propriile investigații despre orice subiect controversat, cum să caut surse credibile și caă trebuie să pun sub semnul întrebării orice vine din partea puterii “pentru binele tuturor”.

Am aici, cu mine, și o mare parte din manuscrisele lui, am toate cărțile publicate, câteva filme pe 16mm și pe DVD, o mulțime de fotografii, agendele. Mai sunt câteva lucruri de adus din România și cu asta mă ajută mama mea, când vine în vizită la noi.

I-ar fi plăcut lui Iosif Costinaș să vină în America? Să vină acolo – și să locuiască?

Mă gândesc de multe ori “Asta i-ar fi plăcut la taică-meu”. Sau: “Dacă vedea Bebe asta…” în diferite situații, aici în America. Știu că i-ar fi plăcut foarte mult să vină în Statele Unite. I-aș fi arătat Chicago și locurile minunate din acest oraș, arhitectura, lacul Michigan, zgârîe-norii, pub-urile și restaurantele. Oamenii, multiculturalitatea. Multe, multe. Și mai ales lucrările lui Brâncuși de la Institutul de Artă.

Cât despre a se muta aici, în nici un caz. El a spus tot timpul că din Timișoara nu pleacă, nu vrea să trăiască în nici un alt loc.

E o memorie publică bună, justă, dreaptă – aceasta, de care are parte acum Iosif Costinaș?

Nu am cum să judec obiectiv acest lucru, fiind vorba de tatăl meu. Dar cred că Iosif Costinaș a făcut parte, ca mulți alții, din “Spiritul Timișoarei”. Iar acest spirit minunat e pe cale de dispariție, din păcate. De asemenea a făcut parte, cu mult înainte de 1989 și din boema orașului, iar azi nu cred că mai există așa ceva.

Dar eu sunt recunoscătoare pentu câteva lucruri, poate mărunte la prima vedere, dar cu  imensă semnificație pentu mine: în 2002 doamna Lucia Hossu Longin și TVR Cinema au realizat documentarul “Iosif Costinaş – Un ziarist dispărut”, în 2003 a primit post-mortem diploma de Cetățean de Onoare al orașului Timișoara, tot în 2003 o parte din articolele sale de investigație au fost cuprinse în volumul “M-am intors”, în 2008 editura Eubeea i-a publicat un volum de teatru, în 2012 o mică stradă din Timișoara, zona Ronaţ, a primit numele său, filmele lui de cineclub sunt prezentate încă la diferite festivaluri analog, în albumul “Lumina” creat de Stepan Project există o piesă care-i este dedicată: “Dubele lu’ Bebe”. Unii prieteni apropiați au scris articole, l-au evocat în cărți și l-au amintit în interviuri televizate, alții au scris poeme. Multe dintre acestea se regăsesc pe pagina de internet pe care am realizat-o în memoria lui, www.iosifcostinas.com.

În octombrie 2015 mama mea împreună cu mine și câțiva prieteni de nădejde am organizat o comemorare “Om al cetății – Iosif Costinaș” cu lecturi inedite ”de sertar”, expoziție de fotografii și proiecție de film.

Cât despre viața personală, încerc să îi țin amintirea vie mereu povestindu-i fiului meu, pe care l-am botezat tot Iosif, și care e născut tot în luna februarie, despre bunicul lui din Timișoara.

La ce/în ce îi seamănă Iosif junior bunicului său Bebe Costinaș?

Îi povestesc fiului meu mult de tot despre bunicul lui, despre copilăria mea în Timișoara și despre Revoluție. L-am dus la mormântul lui Bebe în 2010 când am fost ultima oară în România.

Cred că de la bunicul său, Iosif junior a moștenit umorul și imaginația. Și deprinderea de a gândi în afara careului desemnat. De asemenea văd de pe acum că e foarte sociabil și se înțelege ușor cu alți copii, dar e absolut confortabil și în solitudine, când lucrează la câte un proiect foarte important pentru el.

Ce faceți atunci când vi se face dor de tatăl dumneavoastră?

Vorbesc cu familia despre el, lucrez câte ceva pe pagina dedicată lui, mă uit la fotografiile vechi sau ascult cântece moroșenești.

notă: o versiunea mai redusă a acestui interviu a fost publicată în revista 22. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *