Regăsind ieri o veche prietenă, profesoară la Universitatea din Seattle, mi-am dus aminte, cu mare precizie, un moment pe care îl intitulez ca mai sus cu un oarecare tremur superstițios, fiindcă e o temă cu care nu se glumește. De câte ori am spus, ”sunt un șofer excelent”, ca Dustin Hoffman în „Rain Man”, lăudându-mă că de trei, sau cinci, sau zece ani, n-am avut „un eveniment” m-am trezit sistematic, la prima ieșire în trafic, măcar cu o zgârietură a mașinii nou-nouțe a cuiva, sau a mea, la parcare.
Deci, veneam la Constanța, la ai mei, mult mai numeroși pe atunci, la puțin timp după ce, ca să facă și el o treabă de interes public, primarul Mazăre pusese sensuri giratorii peste tot, inclusiv cu 20 de kilometri înainte de a intra în Constanța pe drumul (european, cred) București-Constanța pe care, de când îl știam, avusesem prioritate. Eu mă simțeam oricum cu prioritate, imediat ce mă apropiam de locurile copilăriei și tinereții mele. Eram constănțeancă, ce dacă aveam pe plăcuțe București. Cum să suport claxoanele furioase ale concetățenilor mei, fără să scot capul pe geam și să țip: măăăăi, sunt constănțeancă, măi, din tată-n fiu, fii și tu constănțean și poartă-te frumos cu musafirii!?
Ajung deci la intersecția drumului principal cu cel fără nicio prioritate care ieșea din satul Lumina, fostă Valea Neagră, pe care o știam cu ochii închiși și intru în ea, cu toată nerăbdarea și viteza, îndreptându-mă triumfal spre Acasă. Deși văd, ieșind din stânga, tot cu toată încrederea și viteza, în intersecție și venind spre mine, o mașină, care azi nu mai știu ce marcă era. Oricum, aveam amândoi aceeași viteză și dacă nu aș fi accelerat în ultima secundă, cred că botul mașinii omului, m-ar fi făcut chisăliță la volan, chiar dacă apăsase și el, în ultima secundă, pe frână, reușind să intre în portiera din spate. Am tras amândoi pe dreapta după ce-am eliberat sensul giratoriu, și am sărit, și eu, și soferul, de pe locurile noastre. Cu ce intenții, el, nu știu, eu însă nu îndrăznesc nici azi să mi le mărturisesc. Noroc cu bărbatul meu care, de lângă mine, ghicindu-le fără dificultate, mi-a strigat alarmat: Attention, chérie, c’est toi qui as tort ! Și m-a urmat, neliniștit, dorind să prevină scandalul. Victima mea nu avea niciun gând războinic, iar eu, înregistrând, fără să-i înțeleg sensul, șoapta lui B. , m-am interesat întâi pe un ton mai uman: Ați pățit ceva ? Nu, nu pățise, dar botul mașinii lui arăta la fel de rău ca portiera din spate a mașinii noastre. Eram amândoi amărâți. I-am spus că n-am făcut legătura între mormanul care semăna cu monumentul de la Adamclisi din mijlocul drumului și regulile de circulație etc.etc. Ne-am dus la poliție, de unde am telefonat, eu lui Fratello, că întârziem la masă, el probabil soției.
Când Fratello a ajuns lângă noi, protagoniștii, ne-a găsit prinși în cea mai cordială și animată conversație, din care nici el, nici polițiștii nu mai înțelegeau nimic. Făcând schimb de documente, victima mea mă identificase. Cu ani în urmă, eu fusesem redactor responsabil cu paginile de critică literară ale revistei „Tomis” din Constanța, iar dânsul era tatăl Ilenei Marin. Ah, Doina Jela ? Ah, Ileana Marin !!!
Nu știu ce-i povestise tânăra, frumoasă și deșteaptă mea colaboratoare, asistentă la nou-înființata Universitate Ovidius, care debutase în acele pagini, atât de memorabil și de pozitiv cât să transforme actul meu de identitate într-o carte de vizită respectabilă, că eu și tatăl ei ne-am despărțit ca niște prieteni buni.
Am crescut atunci în ochii alor mei la dimensiunile statuii lui Charles de Gaulle din parcul Herăstrău.
În acea zi n-am avut voie să spăl vasele… Doar să le șterg.
