De Doina Jela mă leagă fire nebănuit de puternice, de la cărțile citite adnotate, fișate și citate în toate textele mele de novice și nu numai, către întâlnirea învăluitor-seducătoare redactor-autor (aici îi datorez enorm, mi-a șlefuit textul cu răbdare și pricepere), până la admirația și recunoștința unui discipol, mereu surprins, mereu fermecat.
Acum fix un an, mă pregăteam, onorată și emoționată, să particip la lansarea celei de-a treia ediții a Drumului Damascului. Spovedania unui fost torționar (ed. Corint, 2019), cartea sa unică în peisajul est-european, la Pitești, la Memorialul suferințelor celor mai atroce. Simbolistica locului, emoțiile aferente, prezența alături a lui Alin Mureșan, istoricul „Piteștiului” prin excelență, dar și a Mariei Axinte, directoarea memorialului, aveau, pentru mine, și gustul unei reveniri ACASĂ. Însă, pandemia a avut alte planuri, autoritățile au stopat manifestările cu public și eu am făcut cale întoarsă de la Gara de Nord.
Însă, unele lucruri trebuie spuse, iar și iar, clar, articulat, argumentat. Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar, cartea Doinei Jela apărută inițial în 1999, are meritul incontestabil de a ridica problema criminalității unui regim cu probe, cu mărturii din interior. Condamnarea oficială a comunismului din 2006 are puterea unui simbol, fără a produce și efectele necesare demantelării unui regim atât de longeviv. Util- simbolice mi se par și condamnările suferite de Alexandru Vișinescu și Ioan Ficior, chiar dacă prea puțin, prea târziu. Dar pentru dreptate, nu e niciodată prea târziu. Azi, când văd numele lor prin dosare, știu că ele sunt cunoscute și de alții și societatea a luat la cunoștință despre ticăloșia lor.
În cazul Țandără, în lipsa unui proces în justiție, în lipsa clarificării instituționale a acuzațiilor pe care el le aduce la adresa decidenților țării, culpabilitatea unuia stăruie asemenea petrolului în apă, cuprinde concentric tot ce-i cade în rază, astfel vinovăția individului se generalizează, iar consecințele ne sufocă azi pe toți, iată, deci, „covorul de oseminte pe care pășim” (Doina Jela), dar de care nu suntem pe deplin conștienți! Nu știm cine ne-a ucis bunicii, nu știm cine ne-a nenorocit părinții, nu știm cine ne-a împușcat tinerii. În nota generalizatoare, statul român.
Această idee, indusă în mod repetat, „toți am fost complici”, „toți am colaborat”, deci toți suntem vinovați, folosită chiar de curând de un ministru, mă revoltă maxim. Eu refuz să accept că ar fi vinovat străbunicul meu care-și privea plângând via pierdută, sau averea călcată în picioare, risipită de CAP-iștii comuniști, el care muncise de la 16 ani, de la 5 dimineața până la căderea întunericului. După cum nici bunica prietenului meu care a făcut ani de temniță grea doar pentru că și-a păstrat umanitatea, hrănind niște rude devenite fugare nu are cum să fie vinovată, să nu mai vorbesc de atâtea și atâtea nume celebre care au refuzat să se supună, plătind cu viața. Ei nu pot fi vinovați, chiar dacă au plătit un preț prea mare adesea. Dar pot fi, iată, maculați postum, într-o mâzgă generalizatoare. Pentru că vinovăția nu a fost tranșată, asumată, plătită ne revine nouă, azi. Dar, pentru că nu mă știu vinovată cu nimic, mă străduiesc, de 20 de ani, să indic adevărații responsabili. Cred cu tăria că justiția a eșuat în a-și face datoria în aceste probleme, dar încă nu e prea târziu ca istoria să-și aducă lumină, să documenteze faptele. Dar drumul este încă lung înaintea noastră….
La începutul cărții, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar, Franz Țandără se așează sub flamura unor versuri caracteristice celor asemenea lui: marginali, pierduți, neiubiți, frustrați: „Noi suntem nimica-n lume, luptăm ca TOTUL noi să fim!”. Cu brutalitate, cu violență, cu mijloace mafiote, comuniștii și instrumentele lor reașează societatea românească pe noi baze. Țandără este unul dintre instrumente, că de adeziune comunistă nu poate fi vorba, el însuși o recunoaște. Momentul trezirii sale este urmat de o căința îndelungată, dureroasă, atât de tulburătoare încât e aproape de neînțeles, „Țandără cel adevărat e real dar neverosimil”, după cum spune și autoarea în prefață.
Totuși, Țandără este un individ excepțional. Cu o educație minimală, cu lacune emoționale și de afecțiune uriașe, acest copil abandonat, devenit criminal din întâmplare, dezvoltă o complexitate interioară absolut surprinzătoare. Povestea unui torționar care se căiește profund, fierbinte, obsesiv, povestea transformării acestei căințe în traseu biografic ține de miracol. Iar meritul absolut al cărții Doinei Jela constă în posibilitatea Binelui. Binele devine palpabil, concret, Binele este ales, preferat, însă numai după rostirea adevărului. Schița are forța marilor povești ale omenirii, reale sau imaginare, deci povești etern valabile și, în aceeași măsură, emoționante.
Confesiunea lui Țandără e grea, tulburătoare, ea îți cere să participi, să discerni, sau, măcar, să asculți. Nevoia lui de căință cere auditoriu. Țandără este împins să devină călău, iar talentele sale sunt atent și consecvent cultivate. Accidentul biografic rupe zăgazul către avalanșa ororilor. Pașii înapoi spre lumină trebuie să fie, deci, pe măsura rostogolirii în întuneric. Rezistența la rutina răului este o chestiune extrem de complexă, dureroasă și greu de redat. Ce poate fi mai ușor decât să primești, să culegi, să iei când toate ușile îți sunt deschise. Să refuzi, să respingi, să fugi trebuie să fie foarte greu, supraomenește de greu.
Paradoxal, dar nu acest refuz al său de a se bucura de privilegii este cel care merită meditația noastră azi, ci tenacitatea neostenită de a mărturisi, a declara, a demonstra criminalitatea unui regim politic, acuzându-se pe sine, în primul rând. Adunându-și forțele, scormonindu-și memoria, Țandără aduce noi și noi nume, fapte, povești dintre cele risipite prin temnițele neștiute, prin lagărele mărginașe, prin clinicile secrete. Copleșitoare mi s-a părut ezitarea lui la întrebarea „Ați ucide din nou?”, căci aici pâlpâie adevărata lui umanitate regăsită, dar fragilă, evanescentă. Binele este delicat, firav, se poate spulbera la orice adiere, și numai cine a pășit prin tenebre și cunoaște puterea răului, înțelege și fragilitatea binelui.
Țandără caută audiență la deținuții politici pentru că ei au fost victimele sale, victime nevinovate, dar care i s-au impus prin noblețea cu care au suferit și au murit. Această lecție de viață devine substanță alchimică, modificându-i conștiința de sine. Comparându-i în mintea sa pe cei din spatele gratiilor cu cei care îi păzeau pe aceia, trăiește o revelație pe care nu o poate ignora, iar mărturia sa simte că ar putea fi „firul de ceapă” grație căruia ar putea fi salvat din focul Gheenei, asemenea Grușenkăi din Frații Karamazov.
Recitind povestea lui Țandără pentru lansarea de anul trecut, mi-am amintit de o observație pe care Alina Pavelescu o face pe coperta romanului său, Sindromul Stavroghin, care și el are la bază un fapt real, însă pe care autoarea simte nevoia să-l ficționalizeze pentru că realitatea era prea banală: gratitudinea, eroizarea facilă nu putea fi calea corectă, iar A. Pavelescu scrie: „dacă ai practicat răul până la un punct, întoarcerea la bine nu poate fi altceva decât parcurgerea în sens invers a aceluiași drum demonic. Nu te poți mântui pe căi lăturalnice… Dacă aș fi torționar pocăit în căutarea mântuirii, aș fugi mai ales din calea celor dispuși să mă ierte prea ușor și m-aș ascunde mai ales de aceia care mă aplaudă pentru curajul meu.”
Țandără simte nevoia irepresibilă a mărturisirii, dar nu pentru aplauze, pentru celebritate sau din exotism. Nici măcar pentru a fi iertat, căci el nu cere iertarea. El se căiește sincer și continuu pentru iadul pe care EL l-a declanșat, pentru răsturnarea lumii la care El a participat. El se simte cumplit de vinovat pentru strâmba așezare a lumii de azi.
Țandără este un om din interior care știe și, mai ales, simte că dreptatea nu se poate face decât după rostirea integrală adevărului. Oare nouă de ce ne este atât de greu să înțelegem că trăim bezmetic, haotic și fragmentat tocmai pentru că suntem vidați de prezența adevărului?! Perpetuăm traume colective răsfrânte din cele individuale, suntem pasiv-agresivi unii cu ceilalți pentru că nu am avut exemplul politeții și al bunătății, ne lăsăm amețiți de idei strâmbe și de false valori pentru că nu ne-am însușit scara ierarhică a meritului și realitatea faptei care dăinuie. Blândețea, toleranța, îngăduința față de celălalt sunt valori desuete, parcă. Dar cât de bine ne simțim când ele ni se întâmplă….
Un mare film… ratat
Povestea lui Franț Țandără din cartea Doinei Jela are impact și nu putea să nu suscite interesul. Un mare regizor, Lucian Pintilie a realizat un film, nominalizat la premii europene, plecând de la un sâmbure al cărții. Citind cartea, apoi văzând filmul îți dai seama că sunt două povești diferite, care se despart iremediabil, atât în evoluție, cât și în consecințe. După amiaza unui torționar, având în distribuție nume grele ale cinematografiei de la Gheorghe Dinică, la Coca Bloos sau Radu Beligan, chiar și mai tinerele Ana-Ioana Macaria sau Dorina Chiriac dispunând de registre emoționale complexe, filmul deci, din punctul meu de vedere, ratează tocmai esența cărții: căința. Pintilie preferă să redea imaginea unui Țandără măcinat de vinovăție, dar eșuat într-o memorie lubrico-nostalgică, fără a reda și imaginea celui cutremurat de răul făcut, așteptând să se înfățișeze lui Dumnezeu și judecății Sale.
Asemenea oricărui mare creator, Pintilie preferă să curbeze realitatea conform concepției sale, să redea imaginea sa asupra lumii și umanității. Faptul că Țandără credea într-un Dumnezeu care „nu va putea să-l ierte”, (fără ca aceasta să-l împiedice să-L caute, exact ca Saul pe drumul Damascului,) nu a produs nicio impresie asupra lui Pintilie. Pocăitul era doar „excepția care confirma regula” (Doina Jela) căci el era convins că răul triumfă și, mai mult, el rămâne nepedepsit.
În mod paradoxal, regizorul o sună pe autoarea cărții pentru a discuta pe marginea întrebării „Ați mai ucide din nou?” și a ezitării lui Țandără, ceea ce indică, întâi, un dubiu și, apoi, o alegere conștientă. Opțiunea sa deliberată alimentează marea mea întrebare, după ce am văzut filmul, cum a putut un regizor de talia lui Pintilie care avea în față un mare subiect și la dispoziție un mare actor, să vireze scenariul spre derizoriu?
Răspunsul ar fi acesta: Țandără din film trebuia să confirme concepția artistică a regizorului, aceea că omul este o „creatură pierdută, absurdă, rea. După Reconstituirea, cu o revenire în O Vară de neuitat, mizantropia lui Lucian Pintilie s-a așternut și i-a acoperit opera, înnegrind-o din ce în ce și făcând-o… tot mai modernă și mai contemporană: nu prea mai sunt motive să mai crezi în om după Gulag și Holocaust.” a răspuns Doina Jela nedumeririi mele, după ce, probabil, își răspunsese sieși.
În consecință, Pintilie a făcut un film care se întâlnește pe alocuri cu cartea Doinei Jela, dar care ilustrează viziunea sa asupra esenței imuabile a răului și asupra imposibilității căinței, realizând, în final, un film despre incapacitatea sa de a crede în iertare.
După difuzarea filmului, profesorul Fronea Bădulescu, deținutul politic generic, recuză viziunea cinematografică. Citind argumentele sale, am înțeles substratul reacției, care nu avea legătură cu rolul său (un profesor/Radu Beligan ușor ridicol, moțăind pe alocuri), ci cu deturnarea sensului profund al personajului Țandără. Creștin sublim, el, fostul deținut politic, se ridică în apărarea fostului său torționar pentru că avusese curajul să mărturisească, iar acum acesta era redat deformat, schematic. În codul său moral, aceasta ere de neacceptat. Pentru că Țandără prin căința sa demonstra învățămintele suferinței îndurate, salvând-i și pe ei înșiși prin rostirea adevărului.
Empatic, citind reacția profesorului Fronea Bădulescu am constatat și fractura totală dintre unele generații, comunicarea nu mai este posibilă, căci, deși trăiseră aceleași evenimente, ele aveau semnificații diferite, istoria le vorbea tuturor, dar le spunea lucruri diferite. Profesorul Bădulescu constată amar cum generația sa, cea a închisorilor politice, nu mai este înțeleasă de următoarea, mesajul său despre suferința izbăvitoare, dar și despre iertarea semenilor nu mai este receptat, sau nu mai contează.
În memoriile sale, Lucian Pintilie o numea pe Doina Jela „idilică”. Probabil că profesorul Fronea Bădulescu era „idilic”, chiar într-un grad mai mare.
Existența cărții dar și a filmului ne dă nouă, cititori sau spectatori, posibilitatea opțiunii. Putem alege care variantă este mai convingătoare, care merită să dăinuie în conștiința noastră. În final, cred că este despre noi înșine, despre ce anume alegem să prețuim, care dintre ele seamănă mai mult cu viziunea noastră asupra problemelor tratate.
„Țandără cel adevărat e real dar neverosimil, pe când cel al lui Pintilie este credibil dar nereal” scrie Doina Jela. Țandără al lui Pintilie rămâne în deșert, isteric și abrutizat, pe când Țandără cel adevărat se salvează pe sine, rostind adevărul. Eu aleg versiunea Doinei Jela, fiindu-i profund recunoscătoare că mi-a oferit această posibilitate.
