A fost inaugurat la finalul anului trecut – ideea (excelentă) a fost pusă în practică de Clotilde Armand, primărița de la sectorul 1.
Ar fi putut să o facă și alții? Chiar alți primari? Teoretic, da; practic, NU au făcut-o. Ceea ce se traduce, foarte simplu, și în acest fel: nu ”toți sunt la fel”.
Parcul Elisabeta Rizea e pe Bulevardul Poligrafiei, lângă Piața Presei. E micuț, curat, luminos. Și e foarte bine că – deși atât de târziu – el există!
Ca o ironie, tot în zonă ar fi trebuit să fie o statuie a Elisabetei Rizea – însă netrebnicia autohtonă, plus faptul că la această cauză (cu o presă semnificativă, la vremea sa) s-au ”lipit” înși dubioși, anticomuniști part-time și mai ales ”brelocuri” mediatice ale unor moguli cu faimă urâtă, această combinată așadar a zădărnicit un gest public firesc, demn, drept.
Și, la fel cum e drept că există acest parc, ar fi fost drept ca Elisabeta Rizea să aibă și un momentu, într-un loc semnificativ.
Pentru că numele pe care alegem să le oferim străzilor, parcurilor, bulevardelor, scuarurilor din orașele noastre indică tipul de memorie pe care vrem să îl întreținem.
Iar numele Elisabetei Rizea – cum nu foarte multe, în comunismul de la noi – e egal cu demnitate, curaj, verticalitate, măreție.
