Bunicul lui Radu

”Te-am căutat pe Facebook, am văzut că scrii, mi-a spus Radu în timp ce ne ajuta să transportăm bagajele din mașina noastră în mașina lui, 4×4 , capabilă să urce drumul anevoios până la căsuța de la poalele munților pe care el și Raluca o renovaseră din temelii, păstrând fidel sufletul locului.

” Bunicul meu a fost scriitor”, a continuat cu mândrie și m-am gândit că putem aprecia un om și  prin prisma relației sale cu bunicii.

După ce am ajuns în căsuța de poveste care avea să ne fie adăpost trei zile, am vizitat împrejurimile și ne-am întors plini de zăpadă, înghesuindu-ne în fața sobei cu lemne din cameră. Am aruncat, bineînțeles un ochi la toate cărțile aflate pe pervazul ferestrelor și pe rafturile de lemn. Printre ele, ”Prizonierul îndrăgostit”, cartea bunicului lui Radu, Nicolae Alexandrescu pe care am răsfoit-o rapid, gândindu-mă că voi avea timp să o citesc în acest sejur de exorcizare a demonilor cotidieni, citadini.

Ne-am hotărât să invităm gazdele la un vin fiert, în speranța că îl voi îmbia pe Radu să-mi povestească mai multe. Bunicul lui a fost pilot în cel de-al doilea război mondial, trimis la specializare în Germania unde îl găsește 23 august când este considerat prizonier și la vârsta de 21 de ani trece prin mai multe lagăre, ajungând și în țările scandinave; scenele din viața de prizonier sunt zugrăvite în ”Prizonierul îndrăgostit”, iar poveștile sunt adevărate, chiar dacă par incredibile, după cum m-a asigurat Radu.

Bunicul lui s-a întors din război, recunoscător și fericit că a supraviețuit ororilor și cruzimii acestuia. În anii de după război, când mulți români încercau să fugă din țară, el s-a întors pe pământul românesc, renunțând la toate avantajele din străinătate. A luat viața ca pe cel mai frumos dar, a respectat-o și a iubit-o ca pe cea mai caldă femeie; de meserie contabil, părea atipic prin firea lui sprințară și pișicheră. Era un om care aprecia un vin bun și o vorbă din suflet.  A prețuit eleganța, fiind mereu la patru ace, cu pantofii lustruiți impecabil. Așa îl ține minte Radu care mi-a spus că acesta locuia împreună cu bunica lui, la fel de cochetă și elegantă într-un apartament cu două camere, frumos amenajat, al cărui balcon dădea într-o grădină splendidă care parcă l-a îndemnat să scrie. S-a apucat de scris chiar în anul când s-a născut Radu, cu respect pentru autenticitatea scriiturii.

La vârsta de 90 de ani, la fel de bonom, avea un baston frumos sculptat care îi ajuta mersul.  Încă mai povestea despre raidurile nocturne, dar și despre întâmplările cu tâlc petrecute în acele vremuri.  De pildă, în apropierea Paștelui anului 1942, elevii de la Școala Militară au fost anunțați de sergenți că toată compania va lua prânzul de sfintele sărbători în sala de mese, alături de nemții vecini și de toți ofițerii lor. Vânzoleala a început: s-au făcut repetiții cu intratul în sală și așezatul la mese    într-o ordine riguros stabilită: la mesele din față trebuiau să stea ofițerii germani și români, la mesele din mijloc, soldații germani, iar la mesele din spatele sălii, elevii militari. După trei zile întregi de repetiții a venit și ziua cea mare. Primul a intrat colonelul german, urmat de ofițerii români, apoi   de ofițerii și  subofițerii germani. Colonelul german a fost invitat să ia loc la masa de onoare din fața sălii. Mulțumind, acesta a făcut un semn discret ofițerilor și soldaților care s-au împrăștiat alături de soldații și elevii militari români, bulversând întreaga organizare, așa încât mulți elevi militari au ajuns pe scaunele de la masa de onoare. Ospățul a început cu veselie forțată, dar s-a terminat cu bine.

Evocările au continuat până târziu și amintirile parcă au prins viață, imaginea unui pilot de avion prefigurându-se, parcă, în noaptea înzăpezită de afară.

 

 

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *