Când am plecat

Eram bãtrân, când am plecat pe mare
Într-o corabie albã de hârtie,
Pe care mi-am fãcut-o, singur, noaptea,
Când nu puteam dormi de bucurie.

“Unde te duci? Nu vezi cum creşte apa?”
Strigau înfricoşaţi cei de pe maluri,
Dar mie nu-mi pãsa. Mergeam spre Domnul,
Nãdãjduind cã ne vom întâlni pe creasta
Scânteietoarei frângeri spumegânde.
Însã n-a fost aşa. Nu erau valuri
Şi-n liniştea de nimeni tulburatã,
Adâncul m-a ţinut la suprafaţã.

Când m-am întors la ţãrm, dupã o vreme,
Corabia se schimbase parcã-n leagãn
Şi cineva m-a luat sã mã înfaşe.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *