Ana Blandiana. Libertatea și călătoriile către sine

Ana Blandiana revine, pe finalul anului 2020, cu o carte – un volum despre care mă grăbesc să spun, cu multă plăcere, că este (acesta e și unul dintre unghiurile de lectură pe care îmi îngădui să le privilegiez) una dintre cele mai frumoase cărți de călătorie interioară pe care le putem citi de ani buni încoace.  Într-una din intervențiile publice care au însoțit cartea aceasta în primele săptămâni ale existenței sale ”de libărărie”, scriitoarea povestea că, deși pentru mai toate călătoriile pe care le-a făcut în afara țării (Ana Blandiana e și o călătoare cu un palmares extraordinar) ține cu regularitate jurnal, nu a simțit nevoia să amestece materia consemnată și conservată în propriile ”jurnale de călătorii” pentru a obține unghiule și sound-ul pe care le căuta pentru această carte. Al cărei titlu, a propos, este ”Soră lume” (trimiterea la faimosul cântec al Mariei Tănase fiind cât se poate de transparentă).  Am spus la început – și îmi face plăcere să (mă) repet – că ”Soră lume” e una dintre cele mai frumoase cărți de călătorie interioară și, în aceeași linie admirativă, plusez, adăugând că acest volum e beneficiar și al unei neobișnuite și extraordinar de pregnante prime coperte: o fotografie (al cărei autor e Romulus Rusan) din anii 1970, cu Ana Blandiana pe turnul din Pisa, sub un imens clopot. 

Mi se pare că, pentru a marca o dată în plus acest registru, al frumuseții înalte, pe care ni-l oferă cu generozitate cea mai recentă carte a doamnei Blandiana, e neapărat de mers și mai departe: și anume, la textul care relatează Prima călătorie.  ”Soră lume” este, fundamental, (și) cartea unui ”sentiment al străinătății” (o străinătate deopotrivă: apropiată și apropriată), însă ”Prima călătorie” nu e relatarea unei asemenea călătorii, în afara granițelor țării. În economia textelor care compun acest volum, confesiunea aceasta – despre prima călătorie – e, de altfel, singura a cărui referință geografică centrală e la noi, în România. Când avea 4 sau poate 5 ani, Otilia Valeria Coman (încă nu Ana Blandiana – pe numele său de poetă – așa cum o cunoaște o lume întreagă) merge – împreună cu Mama și cu Tata (ambii termeni sunt cu majusculă scriși în carte)- la Manastirea Izbuc și e martoră directă, privilegiată (așa cum avea să constante câteva decenii mai târziu ) a unui fenomen căruia i s-au dat și căruia îi cunoaște mai apoi atât explicații de ordin științific, cât și de ordinul miraculosului-religios. Micuța Otilia Valeria e într-un grup de oameni care priveau către ceva anume, ca și cum s-ar fi rătăcit acolo: ”încercam să descopăr ce încercau să vadă și nu reușeam să identific  pe direcția atenției lor decât un epicentru al aglomerării unde se afla un fel de cerc gol, ca o gaură neagră în mozaicul de capete sau ca o groapă pe marginea căreia rândurile din față se opriseră rspectuoase sau înspăimântate. Și tocmai când privirea mea întârzia curioasă asupra golului misterios, deodată – într-un fel pe care nici cuvântul miraculos nu l-ar fi putut acoperi în întregime – din locul acela a țâșnit, s-a înlățat ar fi poate mai bine spus, un turn înalt de apă care, după câteva clipe, s-a dărâmat revărsându-se peste oameni. Iar oamenii, în loc să se ferească, se înghesuiau cuprinși de frenezie ca să fie acoperiți de apă…”. Prima călătorie nu, așadar, o simplă călătorie – e un pelerinaj într-un loc unde există un izbuc, un loc în care ”un fenomen carstic” e investit cu virtuțile unui miracol, la și lângă o mănăstire; un ”fenomen carstic” care se arătase, de altfel, de puțină vreme în acea zonă și căruia i se conferiseră și proprietăți vindecătoare. Prima călătorie are și o parte a doua, iar relatarea punctului culminant al acesteia are ceva (adânc) dintr-un scenariu inițiatic. Iată: ” Când Tata și Mama m-au găsit, m-au dus spre epicentrul minunii, trecând prin mulțimea care se despica făcându-i loc Tatei să înainteze. (Această imagine a cărării, deschizându-se singură în fața noastră și închizându-se în urmă ca un fermoar după ce treceam, mi-o amintesc eu însămi, nu este o amintire mediată de memoria părinților. Mai mult, mi-am amintit-o ca pe o fulgerare din altă lume, când, în Piața Universității, am fost chemată în balcon și s-a tăiat deodată prin mulțime o cărare care îmi arăta drumul.) Am ajuns astfel chiar pe buza izvorului, putând să privesc fețele străluminate de așteptare ale celor din jur și, înainte de a avea timp să mă sperii, am fost acoperită de valul care a trecut peste mine ciudat de neașteptat, apoi m-a lăsat să respir în voie de câteva ori, înainte de a se întoarce, la fel de neprevăzut, ca să mă acopere din nou. Îmi amintesc de-a lungul copilăriei, în povestirile mamei, mirarea în fața senzației de surpriză violentă care însoțea fiecare izbuc- nire a apei, deși toată lumea știa că avea să se producă și la dus, și la întors. Iar mama sublinia de fiecare dată această ciudățenie, ca și cum ar fi făcut parte din miracol”. Și povestea despre prima călătorie nu e încă terminată. Fiindcă, peste (mult) timp, peste trei sau poate chiar patru decenii, Otilia Valeria (acum și Ana Blandiana) se întoarce în acea regiune în care ar fi vrut să revadă Mănăstirea Izbuc. Nu află cu mare ușurință locul în care cunoscuse, copilă fiind, un soi de minune; când, într-un final, ajunge acolo, găsește totul uscat, murdar, plin de cutii de conserve, de pungi de plastic, de sticle de bere. Încă mai e apă – dar una care curge meschin, dintr-o țeavă: ”deasupra țevii era fixată, cu un piron bătut în ciotul fostului brad, o ramă cu sticlă, în care fuseseră așezate o mică icoană litografiată a Maicii Domnului și o jumătate de pagină A4 scrisă la mașină, în care se spunea povestea izbucului și a mănăstirii”.  

Ana Blandiana nu a vrut, de la bun început, să pună pe coperta cărții fotografia despre care am vorbit ceva mai sus și care dă, eu nu am nici o îndoială, una dintre cele mai puternice ilustrații de copertă de carte de la noi; domnia sa povestește că, după mai multe negocieri, dubiile în legătură cu o asemenea decizie i-au fost îmblânzite de editor, de domnul Gabriel Liiceanu. Nici relatarea ”primei călătorii” nu e o confesiunea care să meargă pe aceeași linie de referințe geografice cu restul mărturiilor din această carte. Dar e nu numai foarte bine, ci genială ca opțiune de deschidere, că o confesiunea de asemenea adâncime se regăsește aici, în volum – ”poate că în felul acesta aerul curat al acelei prime călătorii trece asupra noțiunii de călătorie, car este așezată astfel într-o ecuație nefirească (….) Sau poate dispația în timp a țintei acelei călătorii, care îi pune la îndoială și sensul, și misterul, poate fi extinsă asupra tuturor călătoriilor, întâmplărilor, ființelor, care în felul acesta devin, prin zădărnicie, mai misterioase și mai semnificante”. Sau poate că: ”amintirea aceasta reprezintă prototipul, pattern-ul unor nenumărate reveniri care mi-au dat peste cap primele înțelesuri, clonând stângacea rostogolire în mister de la începutul vieții în nenumărate variante sibilinice”. 

Într-o altă intervenție publică din imediata apropiere a lansării acestui volum, Ana Blandiana povestește că nu a scris ”Soră lume” dintr-o suflare; dimpotrivă – cartea (”un portret al lumii prin care am trecut”) s-a copt greu, a avut nevoie de mult timp de gestație și de creație. Și, mai spune doamna Blandiana, deși nu și-a propus în mod programatic să ne dea un document intim despre libertate, a fost ea însăși mirată (și bucuroasă, totodată) să observe, la lectura integrală a cărții – din perioada ”reglajelor fine” -, că, în chip organic, a construit (și) o carte-meditație asupra libertății, un elogiu adus libertății. O libertate care are trepte și care e, așa cum reiese din inventarul ipostazelor sale din această carte, deopotrivă ”materie de consum” și ”material de construcție”.

Nu e o întâmplare că, în cadrul acestui Focus, am insistat, în poate mai mult de două treimi din acest text, asupra acestor 3, poate chiar 4 ”markeri”: referința (din titlu) la piesa Mariei Tănase; coperta 1 – antologică, cu o fotografie de zile mari; confesiunea care deschide efectiv seria ”călătoriilor” revizitate (singura confesiune despre o călătorie românească); în fine, linia narativă care, abundent și seducător, argumentează ideea libertății. Dimpotrivă, e o opțiune asumată de a construi sau mai bine zis de a sugera construcției unei ”truse de interpretare” adecvate pentru acest document interior de mare distincție și de mare forță. Elementele selectate de mine – cred că borne importante care semnalizează (și livrează) o cale de acces importantă către miezul, un miez mai ales luminos, al acestei cărți – dintre, să fim bine înțeleși, mult mai multe, sunt semne ale unei viziuni, ale unui mod aparte de a privi lumea. Sunt pentru autoarea cărții, poate că astăzi mai mult decât ieri, descrieri ale ”ochiului meu (care) vede mai mult idei decât forme, mai mult istoria decât timpul”. 

”Soră lume” are – a spus-o chiar Ana Blandiana – o rudă foarte apropiată; un fel de soră, am putea spune. E vorba despre ”Fals tratat de manipulare”. Rudenia celor două e descrisă antologic de autoarea lor: ”Soră lume” e o carte de proză, în vreme ce ”Fals tratat de manipulare” era, în esența ei, una de poezie – ”dacă poezie înseamnă a vedea lumea mai frumoasă decât este, iar proza, a o privi fără milă”. Ș, continuă Ana Blandiana: ”nu sunt sigură însă că dihotomia este corectă, pentru că nici poezia nu înfrumusețează, ci este frumoasă, nici proza, oricât de crudă i-ar fi privirea, nu este fără milă. Dimpotrivă, dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea. Și cei bogați, și cei săraci, și cei norocoși, și cei fără noroc, și frumoșii, și urâții, și învingătorii, și învinșii, și inteligenții, și proștii, și șmecherii, și naivii, și înțelepții, și nebunii, toți au sfârșit prin a-mi trezi compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere”. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *