Despre deficitul cronic de admirație, entuziasm și indignare

De 24 de ore curg  peste noi știri stupefiante din Rusia lui Putin,  niciuna mai stupefiantă pentru mine decât  indiferența cu care sunt ele primite la noi.

Opozantul rus, Alexei Navalnîi, otrăvit în urmă cu câteva luni, salvat in extremis de medici din Germania unde s-a zbătut mult timp între viață și moarte, a fost arestat  ieri când a revenit în țară, imediat ce s-a simțit  restabilit. Acuzația demnă de cele mai cinice și grosolane înscenări a fost că nu s-a prezentat la poliție din două în două săptămâni, ca orice cetățean condamnat  cu suspendare.  Respectiva condamnare, convertită acum în una cu executare, o primise în urmă cu câțiva ani, într-o înscenare judiciară, care  la fel era astfel întocmită, ca să nu înșele pe nimeni. Toate astea se știu.

Somat de cancelarii occidentale, Consiliul Europei,  state democratice și personalități publice să pună capăt abuzului, Țarul de la Moscova, prin Serghei Lavrov, executantul lui  de la Externe,  anunță în comunicatul de presă că „ei nu-s domnișoare de pension care se pregătesc pentru primul bal”. Rar  mai limpede declarație că ei sunt și vor rămâne niște asasini care nu se sperie de nicio lege și nicio sancțiune și că vor face mereu la vedere exact ce au de făcut: omorând la nevoie pe oricine le stă în cale. Și traducând orice omor în limbajul orwellian cunoscut, în interesul suveran al Rusiei, mereu amenințată.

La noi oroarea petrecută în țara care ne va fi în veci în coastă, când nu ne este chiar în curte și-n case, nu e percepută de opinia publică nici măcar cu interesul cu care percepi faptul divers al divorțului lui Pepe, sau al alarmantei clătinări pe soclu a lui Fuego.

Cum este posibil ca practici de care nu s-a mai   auzit de pe vremea troicilor  din cei mai sângeroși ani leninisto-staliniști, ai  Marii Terori din anii 30, să fie primite în România, aflată sub cizmă comunisto-bolșevică până mai ieri, cu atâta placidă nepăsare ? Asta desigur dacă ignorăm unele „luări de poziție” în care distingi  chiar întrebarea iritată : La urma urmelor de ce s-a întors ? În subtextul căreia se  subînțelege o meschină satsfacție : Dacă râvnește la tronul lui Putin, atunci să-l plătească. 

  Are dreptate Armand Goșu, un fel de Casandră care vorbește în pustiu despre Transnistria, Ucraina,  singurătatea Maiei Sandu, disidenții lui Putin reduși rând pe rând cu cinism și precizie matematică, la tăcere : „Această întrebare: de ce n-a rămas în străinătate? – este foarte populară în România, o întâlniți mai puțin în alte țări, atât în presă cât și în dezbaterea publică.”  Presupunerea lui Goșu cu privire la întrebarea recurentă merită reprodusă :

„Ține de memoria istorică; se explică prin faptul că majoritatea covârșitoare a disidenților români primea pașaport și plecau în Occident. În mintea românilor, obiectivul era plecarea în Occident și e unul personal, individual, iar actul de disidență era mijlocul de obținere a pașaportului pentru a putea pleca. La ruși, obiectivul era schimbarea regimului, prin reforme, dar pentru asta trebuia ca opozantul să rămână în țară, nu să plece.”

Tot interviul din 18 ianuarie  al lui Armand Goșu, de pe Hotnews și Contributors, merită citit și discutat, chiar dacă se înghite cu noduri.

Pe mine nu întrebarea, care e mai mult un răspuns, mă miră  la noi, românii. Ceea ce mă izbește de fiecare dată când se ivește prilejul, este absența admirației și a corolarului său – entuziasmul  emulativ. Iar în cazul unor injustiții  de proporțiile celor care se petrec aici, în țara vecină și neprietenă, absența celuilalt corolar al admirației, indignarea, grija pentru  victima nedreptății. Cum să ai în față un personaj  de statura lui Aleksei Navalnîi  și să nu-l admiri, să nu-i recunoști cu entuziasm forța  morală, să nu simți nevoia, dacă nu te poți ridica la înălțimea lui, măcar să-i „ții pumnii” ? Cum să nu te indignezi, să ne te îngrozești că va fi și el, ca alți compatrioți, anihilat, în protestele oricât de energice ale Occidentului și ale sutelor de mii de compatrioți contaminați de exemplul lui, insiprați de carisma lui ? Cum să  nu vezi că de curajul  și  forța lor morală  oameni ca  Mandelștam, Soljenițîn, Saharov, Bukovski,  Nemțov, Politkovskaia, Navalnîi,  chiar stă agățată această nefericită Rusie, ținându-se, prin miracol tragic, deasupra ? Iar asta în ciuda troicilor, diviziilor, NKVD-ului, KGB-ului, și FSB-ului lui Lenin,  Stalin, Brejnev și Putin care o trag la fund ? 

De unde vine oare la noi acest scepticism, torpoare, carierism, bășcălie plictisită și atotștiutoare, grație căreia de când este ea,  cu rare momente de trezvie benefică, România băltește, nici deasupra  cu totul, nici dedesubt definitiv, nu prin miracol, ci prin baftă ? Asta mi se pare mie întrebarea, și nu de ce s-a întors Navalnîi în Rusia. 

Am citit cândva undeva, fără să fi reținut din păcate autorul acestei reflecții, că românii au văzut atâtea că ne se mai miră, nu se mai indignează, nu mai admiră  nimic. Sunt gata să admit, dar sincer, nu știu ce-au văzut românii mai mult și mai rău decât ungurii, polonezii, cehii,  finlandezii, rușii înșiși, pentru a-și pierde reflexe ca admirația, entuziasmul și indignarea, atât de vital necesare  funcționării bietului nostru suflet, individual și colectiv.