Trezirea

Din când în când, o problemă ne frământă stăruitor gândurile: mai are loc etica în politică şi, în general, în dezvoltarea societății? Întrebarea e veche şi o regăsim, de-a lungul timpului, în diverse forme. Înainte ca Max Weber să scrie Etica protestantă și spiritul capitalismului şi să ţină prelegerea despre politică şi vocaţie, John Stuart Mill îl elogia (în Despre libertate) pe împăratul roman Marcus Aurelius pentru fibra sa etică. Nu am suficient spaţiu să dau şi alte exemple. Mă mulţumesc să afirm că preocuparea pentru locul eticii în zona politică şi în viaţa (literară a) României nu a dispărut odată cu Monica Lovinescu.

Interesul Ruxandrei Cesereanu pentru verticalitatea morală şi relaţia ei cu societatea transpare din parcursul ei ştiinţific: cercetări despre memorialistica de detenţie şi despre tortura politică în secolul XX, un studiu mentalitar esenţial despre imaginarul violent al românilor, investigări ale evadărillor din închisori şi lagăre, lucrări despre revolta de la Braşov (din 1987) şi despre  decembrie 1989. Cu Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară (2018), Ruxandra Cesereanu pătrundea pe teritoriul poeziei politice şi sfredelea potenţialul exorcizării. Dacă în proza americană John Updike şi Richard Ford deplâng o naţiune care şi-a pierdut mirajul, în poezia românească scriitoarea clujeană denunţă toxicitatea unui timp brăzdat de orizontala dezastrelor. E de înţeles că acest interval nefast a fost nu doar decantat poetic, ci şi reflectat în notaţii diaristice. De la Golania la #rezist, Jurnal civic, 2017-2019 (Iaşi, Editura Polirom, 2020) e o meditaţie asupra mentalităţilor, a lumii în (ne)schimbare şi a locului pe care îl are cetăţeanul în cetatea lui. Punctul origo a fost, în cazul Ruxandrei Cesereanu, unica luare de contact nemijlocit cu manifestaţiile din 1990, din Piaţa Universităţii, când „ceva s-a trezit definitiv în mine” – conştiinţa morală.

La prima vedere, Jurnalul civic străbate turbionul politic şi social prin care a trecut România în ultimii ani. Este, neîndoielnic, palierul cel mai consistent al cărţii. Însă notaţiile Ruxandrei Cesereanu transformă jurnalul în mai mult decât sugerează titlul: sunt pagini multidimensionale despre morală şi memorie, despre persistenţa vocaţiei intelectuale şi rezistenţa în faţa anomaliilor care invadează ţesutul social, despre gestaţia şi naşterea unui poem „care să conţină toată România de acum. Un ţipăt care reverberează.” (p. 61) Dar, totodată, jurnalul sugerează modul în care personalitatea celei care scrie s-a modelat între marile narațiuni (ne)scrise care sunt mama, cei doi bunici preoţi şi amintirea cardinalului Iuliu Hossu, cu cei 22 de ani de detenţie şi de domiciliu obligatoriu. Pentru Vasile Cesereanu, preot greco-catolic care a suportat şase ani de puşcărie pentru că nu a vrut să renunţe la credinţa sa, Iuliu Hossu (cu rezistenţa lui prin christomorfoză) a fost un model stabil. Exemplu etic i-a devenit cardinalul şi Ruxandrei, „un al doilea bunic patern, de fapt.” (p. 44)

Jurnalul înregistrează, aşadar, aventura analitică şi traseul de actant civic, convertit într-o îmbrăţişare întremătoare: „Mereu ne mişcăm (individual şi colectiv) între anti-utopie şi utopie, asta este România! Adopţi o ţară când ea a devenit prea fragilă şi bolnavă din pricina liderilor ei politici stupizi ori cupizi care au slăbănogit-o. Atunci ţara devine un copil pe care ai vrea să-l creşti şi să-l formezi, ca să-l vindeci de malformaţiile şi handicapurile care i-au fost impuse de autorităţi.” (p. 123) Efortul personal de înţelegere şi autodepăşire, amplificat de legăturile dintre metastazele ţării şi boala fatală a mamei (care suprapun „depresia de ţară” depresiei personale), împleteşte deconstrucţia comprehensivă, aspră şi în acelaşi timp caldă, cu firul de tensiune al recompunerii. Individuale şi colective. Devastată de furtul unei naţiuni (cu o formulă preluată de la Tom Gallagher), Ruxandra Cesereanu crede că salvarea poate veni din întărirea celulei morale în generaţia tânără. De fapt, în ansamblul său, jurnalul e o pledoarie pentru amplasament moral şi perseverenţă. Pentru încrederea în sensul corect al libertăţii – neamanetate unui idol şi nici confundate cu iresponsabilitatea. Atâtea câte sunt, notaţiile despre proteste nu tind spre prozelititism politic. Revolta autoarei îşi are rădăcina în nevoia de adevăr (cu un rapel la povestirea lui Vasile Voiculescu, Lobocoagularea prefrontală) şi este expresia-limită a nevoii de soluţie, care obligă la un tip de jertfă (prin coborârea în şubrezenia cetăţii) şi la căutarea unei miraculoase reparaţii etice. „Nu s-a schimbat nimic din ceea ce am scris […], totuşi sunt mai încrezătoare în ţara mea (a noastră) şi în ce ar putea fi ea decât acum patru-cinci ani ori mai mulţi. […] Mă antrenez să nădăjduiesc. Chirurgul de ţară din mine nu a pierit încă, dar a obosit şi a îmbătrânit.” (p. 226)

Îmi amintesc că Zinoviez vorbea despre faţa terifiantă a normalităţii. Chipul acesta monstruos continuă să împrăştie conformism şi să întindă cangrena ticăloşiei şi slugărniciei. E rostul gândirii libere să i se opună de pe versantul moralităţii – oricât de solicitantă şi riscantă ar fi această poziţionare.

(text apărut în „Orizont”, XXI, 2020, nr. 6, p. 13)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *