De treizeci de ani, de când regimul comunist pur și dur a căzut și cârma țării a fost promt preluată de un „eșalon doi” mai tânăr, mai viguros și mai apt ca primul să perpetueze statu quo-ul, introducând în el ingredientele unui simulacru de democrație, o întrebare se repetă insistent în rândurile acelora care au așteptat, au sperat, chiar au luptat pentru cu totul altceva. Întrebarea sună mai mult sau mai puțin astfel : de ce copiii, supraviețuitori prin minune, ai victimelor regimului comunist, ai „beneficiarilor” unor ani grei de închisoare politică, sau ai celor morți în temnițe, nu intră în viața publică, universitară, politică, civică? Ea se face ecoul unei alte întrebări subînțelese: de ce în locul cuvenit lor, sfințit de victimele acelei violente schimbări de regim, nu doar de cei uciși de el de-a lungul anilor, s-au instalat împânzind scena odraslele călăilor și ale complicilor lor la nimicirea a tot ce a însemnat elită morală, politică, intelectuală, venită din interbelicul democratic? Am mai amintit lucrurile acestea știute de toată lumea, într-un articol recent publicat chiar aici, inspirat de recentul caz Rafila, tată și fiu. Pare clar că pe aceștia din urmă îi împinge instinctul, lecția temeinic însușită, că puterea e un bun pentru dobândirea și păstrarea căruia trebuie să lupți cu ghearele și cu dinți. Dar și că-i împinge, mai ales, nevoia de a dobândi în plus, în vremurile noi, de care tot ei se bucură, respectabilitate și onorabilitate în fața urmașilor și a alegătorilor. Fiindcă, nu-i așa, vremurile s-au schimbat, sunt democratice, cu alegeri libere.
De-a lungul anilor ni s-a impuns însă un răspuns mai nuanțat, la așa-zisa reticență de a se macula prin politic a descendenților elitelor politice și culturale de altădată. Fiindcă nimic nu e mai clar decât că fiica lui Mircea Vulcănescu, a lui Nichita Dumitru, a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, a lui Petre Pandrea, a lui Dinu Pillat, a lui Anton Golopenția, a lui Dinu Brătianu, a lui Nicolae Mărgineanu etc., s-au ținut deoparte de imunda și totuși inevitabila, necesara viață politică post-comunistă. Ca o paranteză, nu cred că e întâmplător că am găsit să enumăr aici doar nume de femei, despre care am scris, de asemenea, într-un articol publicat în Contributors, acum vreo cinci ani, și intitulat franc și limpede „Aceste Antigone ale culturii române și părinții lor de patrie uciși”.
Răspunsul general și oarecum abstract este că toți părinții acestor femei, prin suferința, sau chiar prin moartea lor, le-au lăsat o „avere” și o lecție, diferite de cele legate de viața materială. Cea care e știut că se chivernisește prioritar, aici, cu ghearele și cu dinții. Părinții lor le-au lăsat ca un legat testamentar un model de verticalitate, de curaj, demnitate și onoare. Un set de valori de transmis prin memorie, constând în implicare discretă, tăcută, dar temeinică, în viața civică și culturală, cu un un obiectiv tenace și pe termen mai lung : transmiterea și umperea golului lăsat de pârjolul de jumătate de secol, care a ars nu doar viețile părinților, ci și opera lor. Că propria lor viață și conduită fusese o operă, acest lucru e incontestabil. Și la fel faptul că acestea, viață și operă, trebuia scoase cu orice preț la lumină. De unde memoriile, conferințele, biografiile, alcătuite de urmașe fidele, din fericire pentru istoria sumbră și urât distorsionată a acelor ani. Dar un răspuns mai particular este că părinții celor mai mulți dintre aceste „Antigone” au creat la propriu, o operă, iar opera aceasta, furată, distrusă, deformată, răstălmăcită, trebuia restituită culturii române din care a fost smulsă cu troglodită inconștiență.
Nu vreau să minimalizez cu nimic efortul și devoțiunea celorlalte fiice știute, sau neștiute, ale atât de numeroșilor „părinți de patrie uciși”.
Dintre toate, însă, remarcabilă prin cei treizeci de ani de efort și prin volumul, anvergura, importanța operei scoase la lumină, a celor doi părinți ei ai, Ștefania Cristescu și Anton Golopenția (mort în anchetă la securitate, la o vârstă când era în plină forță creatoare) mi se pare Sanda Golopenția.
Opera părinților săi, cu care știința românească s-a îmbogățit azi, cu o întârziere de șaptezeci de ani, ocupă în rafturile bibliotecii mai mult spațiu decât propriile ei lucrări de savantă și profesoară de prestigiu într-o universitate americană de top. Iar această operă, a părinților, ea etnolog și monografist în deja cunoscuta Școală Gusti, iar el, sociologi, statistician, antropolog, politolog, eseist, prozator etc., a fost, aproape toată publicată. Iar asta printr-un efort de ani întregi în care, manuscrisele rătăcite prin beciuri de arhive, dosare mucegăite, nedeschise vreodată de cineva, ale strălucitului ei părinte, au fost găsite, reconstituite, transcrise, culese, corectate, adnotate, tipărite și repuse astfel în circuitul științific.
Titlurile lucrărilor sunt ușor de găsit azi, pe pagina de Wikipedia a savantului Anton Golopenția (n.12 mai 1909 – 9 sept. 1951), devenit membru post-mortem al Academiei Române. Sunt volume masive, varind între 500 și 1000 de pagini, fiecare într-un singur volum sau mai multe. Ultima carte, intitulată de Sanda Golopenția Marele proiect, rezumă, printr-un sumar pe cât de simplu, pe atât de ingenios alcătuit, întreaga imensă operă a tatălui, reproducând prefețele, notele asupra ediției, postfețelor și adnotărilor la fiecare dintre aceste lucrări, semnate toate de ea.
Îl voi rezuma, la rândul meu, în partea a doua a acestei scurte semnalări.
P.S. În ultimii ani, editorul Sandei Golopenția a devenit doamna Lavinia Spandonide, directoarea editurii Spandugino. Domnia sa ar merita aici o adâncă plecăciune și un omagiu recunoscător pentru generosul gest de transmitere a unui tezaur neștiut sau uitat. Grație ei, cultura română, în partea ei firavă altfel, a științelor sociale, este azi cu mult mai bogată.
