Prin cenușa jurnalului-imperiu

Pentru cineva care percepe existența terestră ca pe o povară, a nota în caietul de însemnări zilnice înseamnă, dacă nu corvoadă, atunci sublimare, ardere de tot, încercare de a concilia eul ,,contondent” cu sinele problematic. Chiar și așa, dincolo de toată truda, apariția unui astfel de jurnal are un caracter revelator. Eugen Dorcescu se face ,,vinovat”, dar și vrednic de propriul său jurnal. Pentru domnia sa, anul 2020 se vrea unul prolific, fie și numai din perspectiva publicării a aproape 1100 de pagini de mărturii care pun pe gânduri. Dacă în vară vedea lumina tiparului Îngerul adâncului. Pagini de jurnal. 1991-1998, spre sfârșitul toamnei, iată, apare Adam. Pagini de jurnal. 2000-2010 (structurat pe trei paliere textuale, ABBA, PATER; GENITRIX și ADAM), o probă de măiestrie confesivă, pagini tulburătoare, abisale (,,Încet și definitiv, mă absoarbe abisul.” –p.365), de o frumusețe stranie, în care, făuritorul de poezie mistică, se crucifică în spiritul Adevărului care i-a călăuzit întreaga-i existență și l-a structurat ființial: ,,O mărturie – acestea sunt, cred, cărțile mele și scrierile mele, în general. O mărturie sinceră, nepărtinitoare, îndurerată adesea. O mărturie cinstită.” (p.14)

Eugen Dorcescu procedează onest și cu propria persoană, indiferent de text sau de context. Același ton sumbru pe care-l semnalam în Îngerul adâncului, aceeași melancolie, mizantropie, vorbire pe șleau și inapetența pentru a face compromisuri (,,N-am fost, și nu sunt, prea răsfățat de comentatori. N-am cultivat pe nimeni, n-am făcut ceată cu nimeni, am rămas credincios scrisului meu, obsesiilor mele. Nu m-am închinat nimănui, niciunui om, fiindcă eu am un Stăpân, pe Dumnezeul nevăzut și atotputernic.” –p.160) și a nu menaja atunci când derapajele de la conduită îi încalcă grav principiile și sistemul de valori continuă și în Adam (jurnalul ca piatră de autotemeluire, jurnalul ca punere în lucrare a darului), unde întâlnim un Eugen Dorcescu-Adam poate prea sătul de țărână, dar năzuitor spre Absolut, măcinat de lupta intestină care se dă în interiorul său între ,,carne și duh” (p.125), între trăirea lumească și în trupul univers concentraționar (pe care și-l detestă, laolaltă cu senectutea) și lumea întru spirit la care aspiră. Deși e un subtil observator al realității înconjurătoare, paradoxal, Eugen Dorcescu nu are priză la realitate, dat fiind ,,simțământul zădărniciei” (p.13) care-l învăluie: ,,[…] mă simt inaderent la realitate […]” (idem); ,,Eu nu sunt […] un individ colocvial, confesiv. Limbajul meu, conversația mea e poezia (e literatura).” (p.488).

,,Mutarea”, locuirea lui Eugen Dorcescu în jurnal (,,Isla afortunada”-p.513) se produce pe fondul unei triple certitudini: luciditatea-tăiș de sabie de heruvim care-l caracterizează, existența lui Dumnezeu (căruia i se dedică în totalitate) și anticiparea sfârșitului, pe care și-l vede ca iminent în acest veac trei. Apropierea lui Eugen Dorcescu de Scriptură și de Psalmi (cu care e familiarizat în detaliu) face din el un liturghisitor, după cum jurnalul îi conferă calitatea de mărturisitor, nu atât în fața lui Yahveh-Elohim, cât în fața semenilor, în fața căror (con)semnează și se consemnează, din ,,nevoia vreunei părtășii” (p.15). Actul său de legitimare, Cartea sa de identitate, ortodoxia: ,,Eu sunt creștin. Așa nevrednic cum sunt, aparțin poporului lui Dumnezeu.” (p.295). Ca și în volumul de poeme În Piața Centrală ce-i poartă semnătura, și în Adam, Eugen Dorcescu iese în ,,agora”, în plin centru, căutând cu ardoare Centrul, desăvârșirea. Cetățean cu drepturi depline ,,într-o republică, pe cât de fictivă, pe atât de reală, a poeziei, a literaturii.” (p.510), ,,consulul” Eugen Dorcescu e centrat exclusiv pe valoare, el însuși creator de valori filologice. Eugen Dorcescu există, în principal, înprin și pentru scris: ,,Trebuie să scriu. Altfel, alunec în nevroză.” (p.283); ,,Scrisul meu a fost și este o chemare a Numelui.” (p.405); ,,[…] încă mă mai obsedează literatura? Literaturolatrie?” (p.481). Prin scris se mobilizează, își mai acordă o șansă. Între scris și persoana sa există o legătură organică: ,,Existența mea e mult, mult diminuată atunci când nu scriu.” (p.162). Prin scris își definește jurnalul drept ,,monografia cenușii” (p.16). Pentru el are valoare cuvântul sacru și cel îmbibat de artisticitate. Nu e trăire plină de elan vital, nu e împlinire sau îndestulare sufletească, nu e trăirism, paroxism sau dor de viață, ci vâlvătaie, combustie internă, rod al neliniștii funciare: ,,nu mă mai simt în largul meu niciunde.” (idem).

Fără tăgadă, Eugen Dorcescu e un bun creștin, dăruit de Dumnezeu cu talantul scrisului: ,,Am trăit și trăiesc, de când mă știu, în marea literatură și pentru marea literatură.” (p.229); ,,Iar eu nu (mai) sunt doar un literat, ci și un mistic.” (p.352). Componenta umană îl pune însă adeseori în dificultate, întrucât nu întotdeauna preceptele biblice și iubirea aproapelui postulate de scrierile sfinte îi sunt ,,frâne” eficiente și mijloc de autocontrol. Spirit justițiar, iubitor de adevăr, Eugen Dorcescu se implică activ în problemele polis-ului, luând atitudine acolo unde lucrurile ies din matca lor firească, din făgaș. Greața existențială îl transformă într-un veritabil personaj camusian: ,,Melancolia face parte din însuși sângele meu.” (p.20). Tocmai implicarea în chestiuni aparent triviale (citește profane) îl deturnează adeseori de la Cale și îi șicanează ajungerea la ,,Civitas Dei” (p.481), Cetatea lui Dumnezeu: ,,În Dumnezeu  e singurul sprijin.” (idem). Spre pildă, democrația românească postdecembristă, plină de toane și de ifose de primadonă, de improvizații și de parveniți, nu-i priește (,,tembelismul politic în care ne-am scufundat.”-p.18), cultura făcută din rațiuni consumerisite nici pe atât (,,Nu poți discuta literatură la Mc Donald’s, în acea lipsă de elevație și de intimitate, unde totul se desfășoară în grabă și în hărmălaie.” (idem).

Abaterea sa de la dogmă are loc atunci când, vizualizându-și desprinderea definitivă de această lume urâtă, pe care nu pune mare preț, în locul redării trupului său pământului care l-a plămădit (la ora obștescului sfârșit), el preferă și chiar lasă cu limbă de moarte să fie incinerat, să fie redat focului purificator, lucru care explică, într-un anume fel, obsesia cenușii (revanșă în fața trupului neprieten, ,,trădător”, neputincios de la o anumită vârstă și depozitar de suferință) din jurnal și a Omului de cenușă (titlul care îi încondeiază și un volum de poeme). Între trăirea în regim de avarie (sub aspectul entuziasmului și a poftei de a viețui) și moarte nu vede nicio deosebire: ,,Ori trăim, ori murim – e cam același lucru. Nu există nici viață, nici moarte, ci o taină, care le cuprinde pe amândouă și pe care o intuiesc, din când în când.” (p.19). Revelatoare e distincția pe care o face între ,,oameni de pământ” și ,,oameni de cenușă“ (p.276).

Adam nu e o carte făcută să placă, nefiind pe gustul cititorului care are așteptări în zona lecturilor superficiale și frivole (la modă), lucru care ar contraveni principiilor estetice ale lui Eugen Dorcescu, scriitor de nișă, care mizează întotdeauna pe lucrurile profunde. Legat de profunzime, în jurnal întâlnim numeroase pasaje ce se disting printr-o mare forță poetică, de unde și intimismul literaturizat: ,,Sufletul meu e un vaier. Sufletul meu e aidoma vântului ce bântuie, gemând, în jurul casei, pe cărările nevăzute ale văzduhului.” (idem); ,,Crudă, existența trece ca o placă de oțel peste sufletul nostru.” (p.48); ,,Nu-mi place nici să trăiesc, nici să mor la voia întâmplării.” (p.269).

Inadaptat într-o Românie abulică în eternă tranziție spre o destinație îndoielnică, precară și discutabilă, suspusă abjecției și condusă de nulități, ultrapermisivă la lucrurile făcute pe sponci, nostalgic după Vlad Țepeș, Eugen Dorcescu, virulent politic (,,Parlamentar a ajuns un cuvânt de rușine.” –p.29), e veșnic în căutarea și în definirea rostului său și a propriei identități: ,,Cine sunt eu? Ce sunt? Un suflet solitar, în singurătatea infinită. Nu mai am pe nimeni. Câteodată mi se pare că m-am desprins și de mine însumi.” (p.23). E o desprindere temporară, parțială, incompletă (de altfel, definitorie pentru scriitor e sciziunea, starea de interval), fiindcă poetul nu e singur, ci însoțit de Dumnezeu, la fel și de soția Oli, ființă de lumină. Pe de altă parte, e adevărat, familia îi este dezbinată, relația cu fratele Dinu și cu consoarta acestuia (de care-l despart concepții fundamental opuse despre lume și viață) una conflictuală, comunicarea cu fiicele Dana și Alina defectuoasă, iar tirania mamei nonagenare (personaj care ocupă un loc central în jurnalul dorcesian: ,,mama e un teribil dictator” –p.152) omniprezentă (în ciuda pretinsei distanțări de complexul oedipian, Eugen Dorcescu e mai dependent de propria mama decât ar putea crede). Din cauza personajelor din urmă, Stroieștiul natal -cândva spațiu paradisiac-  devine o sursă majoră de spleen, un ,,acasă” care încetează să mai fie acasă. De aici și până la tentația abandonului/Abbadonului, căderea în mrejele deznădejdii, deșertăciunii și neputinței nu mai e decât un pas: ,,Să plec, să uit, să nu mai văd calicia străzii, să nu mai aud zbierete și înjurături, să nu mai citesc porcării care-și zic literatură. Dar, se pare că alta ne e soarta și că trebuie să ne împăcăm cu ea. Mă tem că niciodată nu va fi la noi altfel decât acum, că –în esență- nu se va schimba niciodată nimic.” (p.26)

Eugen Dorcescu e un atlet al lui Hristos-Dumnezeu, un om care duce mai departe, prin puterea cuvântului cu care a fost învestit, ștafeta Cuvântului divin. În ciuda acestui privilegiu    care-l face vrednic de ,,olimpism”, are momente când, contrar învățăturii creștine, învinge carnea și nu duhul, când răbufnește ,,animalul” din el (v. ,,oameni animalici și oameni spiritualicești”, ,,homo animalis și homo spiritualis” –p.399), când ridică piatra împotriva semenului păcătos, cu intenția de a-l corija. Intențiile sale repetate de a se sustrage acestei lumi se dovedesc însă un eșec (fapt care-i sporeșete angoasa), întrucât e parte din acest conglomerat uman pestriț ce are o existență corozivă: ,,[…] mă mulțumesc să alchimizez totul în adâncile retorte ale eului.” (p.44). În plus, se știe un ins incomod, nedispus la jumătăți de măsură sau la a oferi cecuri în alb. Faptul că nu face exces de sentimentalisme, că e apolinic, că e mai tot timpul înstrăinat, distant și rece (cei care-l cunosc bine știu însă că atitudinea sa rezervată e rod al înțelepciunii, al trăirii în duh, al unei viziuni superioare prin care conștientizează deșertăciunea tuturor lucrurilor) e semn de autoconservare prin care evită să se ,,împovăreze”-atașeze de ,,celălalt”: ,,Cine vrea să fie în relații bune cu mine nu trebuie să insiste a-mi veni prea aproape.” (p.173). Nu e egoism, răutate, micime sufletească sau de caracter ori autosuficiență, nu e sfidare sau aroganță, ci reflexul omului-insulă (care identifică fragmente de Paradis terestru – preambul la Paradisul ceresc -, Tenerife fiind un exemplu în acest sens): ,,Felul meu de a fi nu place, cu unele excepții, celor apropiați și – de ce oare? –deseori trezește, o simt, și antipatia (bine mascată) a unor confrați.” (p.46); ,,Scrierile mele sunt amare și <<realiste>>, sunt crude, necruțătoare, dar (cel puțin așa cred) adevărate. Arhitema lor: întrezărirea Apocalipsei. Anecdotica: abjecția, agonia, suferința, exasperarea, SINGURĂTATEA.” (p.47); ,,Eu nu învinovățesc pe nimeni de nimic. Mă întreb doar și mă frământ.” (p.132). Reflecții care nu conturează un scop care să-i scuze mijloacele.

Dese sunt cugetările despre jurnal, Eugen Dorcescu fiind și un strălucit teoretician al intimismului (anii petrecuți la Academie, în colectivul de Lingvistică, își spun cuvântul): ,,[…] un fel de interlocutor nezgomotos, un prieten din cuvinte și hârtie, care (scris de mine fiind) mă ascultă, răbdător, ori de câte ori am ceva să-i comunic.” (p.49); ..[…] acest jurnal (pe cât de sincer, pe cât de realist, pe atât de autoelaborat).” (p.75); ,,Jurnalul? Psihoterapie solitară.” (p.112);    ,,[…] adevăratul meu Jurnal se poate extrage din poezia mea, din prozele mele.” (p.112); ,,Jurnalul – cronică a singurătății.” (p.133); ,,Revin, cu o inexplicabilă nerăbdare, la Jurnal. El dă un sens în plus drumului de-a lungul unei zile. Și satisface o înnăscută nevoie de a spune ceva celorlalți, de a lăsa ceva după…, probabil și de a vorbi despre sine. Satisface și nevoia, nu mai puțin imperioasă, de a vorbi cu propriul eu profund, de a cunoaște ce se petrece, totuși, în acel abis. Și de a contura perimetrul propriei ființe, sub ochiul lui Dumnezeu.”(p.157); ,,Orice jurnal e un fel de testament. Orice jurnal încearcă să prelungească biografia în postbiografie.” (p.200); ,,Jurnalul meu? Tot literatură este.” (p.368); ,,Revin la Jurnalul meu inutil.” (p.526).

La fel ca în chestiunea rostului existențial, și în cazul jurnalului, autorul își pune adesea întrebarea asupra utilității acestuia, raportând totul la perisabilitatea vieții, care recomandă detașarea completă. Glasurile de sirenă ale absiului îl ispitesc, îl hăituiesc-hărțuiesc în permanență: ,,Uneori, un dor adânc mă tulbură până la nimicire. Atunci, simt abisul teribil din mine însumi, precum și abisul ce mă cuprinde, de undeva, de peste tot, de niciunde. E o disperare egală cu fericirea (o fericire covârșitoare), e confluența vieții și a morții, a efemerității și a veșniciei. O clipă. Rămâne însă, în urma acestor stihii, o grea amprentă, ce-și trimite tentaculele în gesturi, pe chip, în scris.” (p.59). Faptul că nu e consecvent, că nu-și abandonează definitiv jurnalul, e un mare câștig și o binecuvântare pentru istoria literaturii române.

Stările de spirit ale lui caballero Eugen Dorcescu sunt oscilante (în funcție de deplasarea plăcilor tectonice sufletești –p.510), focul interior, nestins, solitudinea, suportabilă: ,,Ce ne-am face fără Dumnezeu?” (p.60). Teoretic, din punct de vedere profesional, e un om realizat, împlinit. Ca scriitor (și fost editor de succes la Facla), are în palmares un lung șir de volume de poezie mistică ce-l recomandă drept un stihuitor originar și original. În lumea cărții se mișcă cu dezinvoltură, scrie la fel de bine precum vorbește (oratoria sa e proverbială). Și totuși, lipsește acel ,,ceva” care să-l împlinească, care să-l ajute să-și înfrângă demonii. Și lucrul acesta nu este luciditatea, cerebralitatea: ,,[…] înfrunt un al treilea hiperpuseu de luciditate […]” (p.81). La această senzație de ruptură, din păcate, contribuie și familia sa, de care se simte și nu se simte afectiv legat, peste ale cărei neajunsuri majore încearcă să treacă și să le înțeleagă, dar, mai de fiecare dată, intransigența din el răbufnește. Nu dintr-un purism prost înțeles, nu din autoritarism, ci, paradoxal, din eșecul de a-i face pe cei apropiați (lipsiți de preocupări duhovnicești) să conștientizeze că viața adevărată trebuie căutată în altă parte. Sub raport social, societatea îl dezamăgește profund, colegii de breaslă (cu mici excepții), așijderea. În România aculturală (pe care o iubește enorm: ,,[…] ca scriitor, niciunde nu pot fi eu, întreg, deplin, decât în România.” –p.262) se simte un ,,auslander”: ,,Marea dramă a unui scriitor aceasta este: simte că are în el o opera fundamentală, dar n-o poate scrie. […]

Cum să-mi alung mâhnirea rece, tăcută, din suflet? Îmi dau seama că scrierile mele au ecou, că răscolesc unele măcar dintre conștiințele celor ce le citesc. Percep, odată cu ecoul, și informația subliminală a primejdiei: sunt sigur că unora (multora?) nu le convin tăieturile necruțătoare ale frazării, precizia loviturii, obiectivitatea ideii (și a atitudinii).” (p.56)

Pe cât de necruțător este Eugen Dorcescu cu neprietenii, pe atât de sensibil în fața efemerului. Dacă în relație cu cei care îi greșesc fundamental găsește repede soluții (izolarea, dublată de glacialitate, totul derulându-se cu tact), în privința zbaterilor interioare ezită, rămâne în urmă și în pană de idei, fapt care-i inflamează îndepărtarea de lume. Contrar pornirii de a-i fi etichetate reacțiile drept un lamento extins, Eugen Dorcescu își aduce sieși reproșuri, întrucât, în relațiile interumane, nu e la fel de eficient/inspirat ca și în scris (din punct de vedere profesional, eficiența sa este una maniacal-funcționărească, a da randament maxim reprezentând o neabdicare de la un mod de viață asumat): ,,Ești singur, părăsit și fără nădejde, doar dacă – prin proprie voință (și neputință) – te îndepărtezi de Dumnezeu. Astfel apare spaima. Eu am cunoscut și cunosc spaima. Nu-i clamoroasă, desigur, fiindcă mă pot controla și fiindcă spaima însăși e, pe de o parte, decentă, pe de alta, contrabalansată de argumentul, nu neapărat rațional, al încrederii. Spaima mea, când apare, e, într-adevăr, decentă.” (p.62).

Nevoia de repaos e cerută de senzația irosirii, de prea mult consum ființial. Nu osteneala duhovnicească ori parcursul spre mântuire îl aneantizează pe Eugen Dorcescu, ci faptul că majoritatea semenilor săi sunt dezinteresați de Metanoia.  

De contrabalans în relațiile cu semenii e vorba și atunci când, în preajma sa, sălășluiesc oamenii providențiali, reperele morale și intelectuale indiscutabile, care mai atenuează din noianul de platitudine. Între ei, Părintele Ioan Negruțiu, Părintele Bartolomeu Anania (cu care face schimb de cărți și de idei, corespondează abundent și căruia îi corectează Biblia, ediția jubiliară), Profesorul G..I.Tohăneanu, poeții Petre Stoica și Anghel Dumbrăveanu, scriitorii Ion Marin Almăjan, Ioan Jurca-Rovina, Viorel Marineasa, Ștefan Bănulescu, Marin Preda, Mircea Pora, A.D.Rachieru, Ion Arieșanu, Cristian Tudor Popescu, sculptorul Aurel Gheorghe Ardeleanu, criticii Deliu Petroiu și Al.Philippide, medicii Poenaru și Lucian P. Petrescu, Peter și Sorina Jecza, Virgil Nemoianu, scriitorul de limbă spaniolă Coriolano González Montaṅez ș.a.

Luat în sensul vârtejului sufletesc predominant, jurnalul-catharsis a lui Eugen Dorcescu poate fi interpretat ca o veritabilă l’histoire d’une névrose. Din punct de vedere ontologic, cea care primează în cazul Dorcescu e starea de fractură, însoțită de ,,senzația de irealitate” (p.80). Lor li se subsumează icaricele ,,[…] manifestări ale desprinderii […]” (p.73), tribut pe care scriitorul îl plătește pentru tentativa de a fi ,,altfel”.

În ciuda retractilității sale, Eugen Dorcesu-Adam e pământ însuflețit, pământ (animal) îndumnezeit, umanitatea care se degajă din zbaterile sale fiind rodul încrederii în existența ,,unei Permanențe.” (p.113). Dacă pentru majoritatea întrebărilor legate de existența cotidiană are răspuns (politichia de tarabă, lehamitea generală, sfârșitul iluziilor, trădarea intelectualilor, ignoranța, nonparticiparea, deruta familială (,,Familia noastră nu are unitate, nu are coerență, e labilă, animată de porniri centrifuge.” –p.111), condiția ingrată a scriitorului, ,,Disoluția socială, dezbinarea, rispirea […]”-p.97 etc.), când aduce în discuție reperele esențiale rămâne total dezarmat: ,,Scriem – de ce? Citim – de ce? Trăim – de ce?” (p.81).

Dacă Hermann Broch numea ,,apocalipsa veselă” starea de incertitudine vieneză ,,k.u.k.”, Eugen Dorcescu e nevoit să trăiască într-o destabilizantă ,,Apocalipsă de periferie” (p.79) (parte din ,,mucegăita și fumegoasa noastră periferie a Europei.” –p.122), lipsită de amuzament, fapt care-l determină la constatări contrariant-terifiante pentru cei care iau în calcul trăirea întru Hristos: ,,Mare pedeapsă este viața!” (p.82); ,,E-ngrozitoare viața. E o pedeapsă. Și un exil.” (p.140); ,,Mă simt nedemn și nefericit în această lume […]” (p.149).

Multe dintre cugetările lui Eugen Dorcescu au valoare de aforisme: ,,Timpul nu-i altceva decât banda rulantă a morții.” (p.81); ,,[…] viața e pe sfârșite încă din clipa în care a început […]” (idem); ,,Aceasta este viața: o moarte înceată […]” (p.99); ,,[…] lumea […] e o proiecție a eului.“ (p.116); ,,Fascinația e un amestec subtil între atracție și oroare.” (p.125); ,,Singurătatea e soră bună cu libertatea.” (p.148); ,,Suntem neînchipuit de tragici. Vii, dar sortiți morții.” (p.159);                ,,[…] teribila prezență a absenței definitive […].” (p.332); ,,Sociabilul dependent de palavre vorbește doar pentru sine.” (p.420) etc.

Eugen Dorcescu nu se tânguiește la jurnalul-zid al plângerii. Atitudinea sa care se vrea mai degrabă mobilizatoare sfârșește asemenea predicilor în pustie. De aici și revolta sa, îndreptată nu atât împotriva semenilor, cât împotriva ineficienței metodelor sale de a-i determina pe aceștia la trezire. În ciuda senzației de irealitate (incredibila povară a limitării umane), Eugen Dorcescu are conștiința propriei valori: ,,Mă gândesc, fără niciun dram de trufie, că, în lumea literară divizată a târgului, eu am reprezentat și reprezint un element de echilibru și de înnoire a discursului critic. Echilibru – fiindcă sunt cel puțin la fel de instruit și de bun vorbitor ca protagoniștii […] taberei cosmopolite, pe de o parte; pe de alta, nu sunt rupt de formațiunea autohtonistă. Dar – trebuie precizat – nu mă înregimentez niciunde.” (p.87); ,,[…] eu nu sunt epigonul nimănui.”  (p.414).

Deși are toate premisele de a fi un om liber (,,[…] dezamăgirea înseamnă libertate!”-p.121), totuși, Eugen Dorcescu e Omul din oglindă, cu care se gâlcevește necontenit. Nu de dragul conflictului, autoreproșurilor sau al situațiilor tensionate, ci dintr-o ruptură de profan, din năzuința de a-l abandona pe ,,vechiul” Adam și de a accede la ,,noul” Adam. Postura ingrată de mijloc, starea de între și între, sciziunea (în definitiv, Eugen Dorcescu nu aparține în întregime niciuneia dintre lumi, în ciuda propensiunii spre Absolut), îl determină pe scriitor să fie Veghetor, mereu la pândă, mereu în alertă: ,,Asta sunt eu: ființă, în continuă și dureroasă autocunoaștere și exprimare.” (p.433), ,,Eu însumi  sunt ființă întru mântuire, mai degrabă (și mai presus) decât ființă întru moarte.” (p.451);,,,Poezia mea […]  este înscrisă, ca mentalitate, ca viziune, ca stil, în universalitate.” (p.510).

Eugen Dorcescu e atent la propria-i antumitate, dar și la propria-i postumitate. Cât e încă un drumeț în viața aceasta, încearcă să se mențină demn, vertical, cu o conduită morală ireproșabilă, și să lase în urmă o Operă durabilă. E interesat și de ce spune în jurnal, dar, mai ales, de felul cum o spune, fiindcă, la o adică, cuvintele se pot întoarce împotriva sa. Responsabilitatea față de ,,celălalt” deschide drumul autochestionărilor: ,,Mă întreb câteodată (dar nu prea insistent) ce impresie vor face cândva șirurile adunate în aceste pagini de jurnal. Cine le va citi? Le va citi, oare, cineva? Sunt sincer? Cât de sincer? Scriu pentru mine (așa cum îmi închipui) sau (și) pentru acel ins din viitor?” (p.111). Pentru viața de apoi își pregătește din timp mormântul (împreună cu soția Oli) în cimitirul din Calea Șagului, orișicât de macabru ar părea gestul, lăsând prin testament să fie incinerat. Pentru această hotărâre de nestrămutat, are o solidă motivație: ,,Mama înseamnă pământ, înseamnă mormânt teluric. Focul e cu totul altceva și alegerea lui probează refuzul destrămării lente, organice, în amnezia maternă a Terrei. Acesta mi se pare a fi mesajul subliminal al deciziei mele de a-mi încredința focului rămășițele pământești.” (p.488). Sculptorului Aurel Gheorghe Ardeleanu îi comandă un bust în bronz (ce ilustrează coperta întâi a jurnalului), pe     care-l contemplă hamletian în momentele sale de reverie ca și cum ar fi ,,un Altul”. Nu e infatuare sau cult al personalității, ci dorința de a lăsa în urmă ordine (o ordine în abis), de a nu se ști dator nimănui.

Analizabil din punct de vedere psihanalitic, Eugen Dorcescu, cel ,,sleit sufletește” (p.115), cel bolnav de ,,<<mal de vivre>>” (p.130), se confruntă cu un deficit major de pasiune (a se vedea rezerva sa în fața manifestărilor tandre – reflex al lipsei de afecțiune maternă la vremea copilăriei) și de așteptări, nu din partea sinelui (pe care și-l cunoaște, domolește și ia în posesie), ci din partea ,,celuilalt”, imun la stimuli. Cum existența terestră se fundamentează pe dihotomii, ,,Iubirea de sine și ura de sine. Coexistă.” (p.100). Nu e masochism bine temperat din partea scriitorului, ci Eugen Dorcescu se simte relativ bine, oximoronic vorbind, urându-se, urându-și trupul fragil și imprevizibil, urându-și vârstele (pe care nu și le explică), detestând suferința, neacomodându-se cu bătrânețea, cu viciul și cu timpul care-i dau târcoale, revoltându-se împotriva cărnii care blochează avansarea întru spirit și se opune duhului netezitor de Cale, declarând sec, imperturbabil și fără păreri de rău: ,,Nu iubesc viața.” (p.112).

Eugen Dorcescu, măcinat de ,,dorul inexprimabil după Cel Ascuns.” (p.102) e, în același timp, inimos și isihast, dar și terorizat de Cronos (,,Am avut vreodată 17-18 ani?” –p.469), cenușa fiind, paradoxal, unica salvare. Neîntâmplător, cenușa, ,,reziduu” al arderii integrale, simbol al purificării și al disoluției materiei, apare deseori invocată în jurnal: ,,cea mai pură substanță – cenușa.” (p.94); ,,[…] alter-ego-ul acesta, cel care îmbătrânește, trece și va deveni cenușă […].” (p.169); ,,Întreabă urna, întreabă cenușa, întreabă țărâna dacă mai există ceva după moarte […]” (p.246); ,,Încotro? În urmă, numai amărăciuni și regrete. Înainte? Cenușa.” (p.281). Din cenușă, asemenea Păsării Phoenix, se vede înviat, primenit în duh, reconfigurat.

Pentru rigurosul Eugen Dorcescu, învecinarea e o reală problemă. Începând cu conviețuirea la bloc (vecini absurzi, certați cu bunele maniere, inși calpi, lipsiți de aspirații și de metafizică), continuând cu ,,harababura tragică din ‘89” (p.103) sau cu ,,lovitură de stat organizată anapoda […]” (p.138), așa cum numește domnia sa schimbarea de regim politic din România postdecembristă, și sfârșind cu acapararea puterii de către oligarhi, scriitorul nu scapă nicio ocazie de a se autoplasa în afara cadrului social. Nu e sociofobie, cât reacție de protest la adresa celor care au confiscat idealurile naționale și ideea de mai bine, a homunculilor, haimanalelor, intrușilor și a celor lipsiți de talant, a falsificatorilor de istorie și a impostorilor din mediul universitar-academic, a ipocriților cu ștaif și a semidocților care pângăresc poezia spirtitualizată, limba română și valorile naționale, a întemeietorilor de colhozuri literare și a perpetuatorilor mentalităților retrograde. Nici membrii familiei nu sunt scutiți de oprobriu, de vreme ce au contribuit decisiv la pângărirea imaginii idilice a Stoieștiului natal. Pentru ieșirea din Labirint, Eugen Dorcescu propune soluții riguros argumentate, rămase însă în stadiu de proiect: ,,întemeierea unei Societăți a Scriitorilor Creștini […]” (p.27), ,,de-veselarizarea societății.” (p.104).

,,Dosăditul” Eugen Dorcescu, cel înzestrat cu ,,harul hermeneutic” (p.243), uzează din plin de ,,[…] libertatea de expresie și de mărturisire.” (p.109). În virtutea acesteia, există momente în jurnal când Eugen Dorcescu ,,se predă” integral, lăsând să curgă mărturisiri nude, alimentând ,,simțământul nonsensului” (p.106). Una dintre ele, condiția pauperă în care se află împreună cu buna și inimoasa Oli (consecință a societății ingrate care-și terfelește valorile), fapt ce-i obligă să mănânce zilnic la cantină (sumbra listă a celor cincisprezece) din banii Uniunii Scriitorilor (un degradant spectacol al foamei și al nepăsării generalizate): ,,E ceva halucinant în toată povestea aceasta. Pensii mici, bani trimiși la cantine, oameni, care au muncit, au avut funcții, sunt scriitori cunoscuți etc., bântuie orașul de la un capăt la altul, ca să primească un prânz. Nu se știe dacă Uniunea trimite banii la timp. Totul e incert, totul dezvăluie irealitatea a ceea ce numim realitate (de fapt, nu-i realitate, ci o nălucire).” (p.105).

Constatările ce-i privesc pe noocrați sunt îngrijorător-amare. Dacă ,,elita” nu conștientizează care îi este menirea, atunci ce pretenții poate să aibă Eugen Dorcescu de la vulg?: ,,Azi nu mai sunt intelectuali. Sau, oricum, sunt rari și risipiți. S-au înnămolit, mulți, în politică și s-au făcut de râs. S-au compromis.[…]

Politica, în imbecilitatea ei, a distrus țara și oamenii acesteia.” (p.107).

Prin Jurnal, o ,,suportabilă clarificare lăuntrică” (p.126), Eugen Dorcescu, cel ce experimentează ,,stenahoria” (p.126), își supraviețuiește sieși, rămâne ancorat de propria-i ființă tranzitorie, pe care, paradoxal, și-o înfierează fără încetare: ,,[…] detestatul și detestabilul trup […]” (p.125); ,,Îmi privesc trupul cu oroare și milă.” (p.157); ,,Trupul […] este epic, eventual dramatic; sufletul […] este liric; iar spiritul […] este extatic.” (p.338). Animat când de ,,un gând lumesc (trupesc)”, când de ,,un gând duhovnicesc” (p.124), Eugen Dorcescu trăiește ,,cu împrumut, ,,în rate”, nepermițîndu-și ,,luxul de a fi vitalist-dionisiac. Cavaler al Adevărului, profund antimimetic, Eugen Dorcescu nu poate fi suspectat că ,,joacă” tare, că își confecționează o aură de victimă (sau de călău) sau că se autoficționalizează în scopul obținerii de capital de imagine. De altfel, autoplasarea în zona discutabilului, i-ar atrage sancțiuni dure din partea detractorilor, care l-ar suspecta și acuza de pseudocredință sau de ,,crima” de Lezmajestate (în sensul nietscheanului ,,Dumnezeu a murit. Cerul e gol.”). Să fie Harmaghedon ultima frontieră, ultima soluție pentru dobândirea mântuirii? Salvarea sălășluiește, într-adevăr, doar ,,în spirit” (p.135)?

Asemenea părinților săi ,,blocați” într-un timp oprit (consecință a alegerilor neinspirate), pentru care nu există dispensă, și Eugen Dorcescu e captiv ,,în pragul aceleiași porți” (p.126). Individual sau colectiv, experimentează ,,un timp retrograd, cu direcție inversă, dinspre viitor spre trecut.” (idem).

Legat de experiment în poezie, scriitorul se recomandă drept ,,un tradiționalist inovator”, ,,solitar împotriva curentului, în poezia de azi.” (p.129). De cealată parte, a prozei, Adam. Pagini de jurnal se vrea un text doritor de a fi, ce vine ca o confirmare a textelor vii la care face apel vibrant Eugen Dorcescu: ,,Ca să scrii, cu convingere, texte vii, trebuie să se întâmple ceva în lăuntrul ființei tale, trebuie ca textele să se impună, să-și impună propria voință, să năvălească în existență, triumfătoare, doritoare de a fi.” (p.136).

În cazul lui Eugen Dorcescu, distanțarea operează pe toate palierele: de lume, de ,,celălalt”, de sine: ,,mă simt infinit de departe de mine însumi.” (p.154). Prin Jurnal, Eugen Dorcescu se îndepărtează de viața terestră. Propriul Jurnal îi este propria râvnă. Singura apropiere care contează în cazul său e de Dumnezeu. Indiferent că e vorba de Îngerul adâncului sau de Adam, în jurnalul dorcesian detectăm două tipuri de abis: abisul ,,bun” (reprezentat, de pildă, de locurile feerice pe care le vizitează și de al căror specific se umple, profunzimea abisală a unor adevărate mărturii de înduhovnicire sau dragostea abisală, poezia ce se ,,sprijină pe abisale idei trăite […]”-p.470) și abisul ,,rău” (echivalent al spațiilor blestemate blecheriene). Interconectate, între ele există dialog.

,,Întomnat” (p.422) ca vârstă, dar împrimăvărat ca spirit, Eugen Dorcescu, ,,un temperament mai degrabă artistic decât sentimental […]” (p.214), promotor al ideilor-ființă (p.216), e omul-întrebare, omul-strigăt, omul-deznădăjduit, omul-abisal, omul-încredințat,  stăpânit de ,,o sete cumplită de duh […]” (p.485). Poezia mistică, ,,Poezia spiritualizată (idem), singura în stare să trimită către ,,un Paradis ce poate fi câștigat.” (p.265), nu-i este mijloc de subzistență (fiindcă în România, din nefericire, e imposibil să se trăiască decent din scris), ci amvon. Ea rămâne resort sufletesc, ea e cu adevărat consolatoare și ,,chimval răsunător” (asemenea iubirii), ea e capabilă să surprindă și să se conecteze la mister. Cu ajutorul ei, poetul scrie adânc, brăzdând pagina: ,,Are și Jurnalul meritele și importanța lui documentară. Dar, oricât aș dori, nu pot atinge sinceritatea adâncă, ultimă, esențială. Aceea numai poezia o conține. Jurnalul vorbește despre împrejurările materiale în care evoluează ființa scriitorului. El are o însemnătate circumstanțială. Sforțarea, drumul spre secretul eului, numai poezia le exprimă. Numai poezia surprinde ceva din substanța inefabilă a ființei. Jurnalul – discursiv, descriptiv, constatativ fiind – evocă, mai ales, datele concrete ale vieții și manifestarea exterioară a insului. În subsidiar, desigur, el conține și drama acestei strădanii de autocunoaștere și autoevocare, dramă accentuată de senzația (și conștiința) neputinței de a fi sincer până la capăt.” (p.182).

Între descinderi de tip ad inferos și ad spiritum, din Jurnalul lui Eugen Dorcescu irumpe ,,forța teribilă a verbului.” (p.218). Eugen Dorcescu își este sieși pricină. Pacea cu sinele. Lucrul esențial care îi lipsește poetului.

Războiul din Irak, portretizarea Bucureștiului (,,[…] o provincie stricată, depravată, infectă”. –p.219), întâlnirea cu Műnchen-ul, Nűrnberg-ul, Schliersee, Veneția, Gărâna, Băile Herculane (colocviile ,,Reflex”) sau cu insula Tenerife, sărbătorile pascale petrecute la Stroieștiul-Axis, dezamăgirea iscată de exodul masiv al românilor din țara-mamă și de despiritualizarea galopantă, misoginia (împotriva căreia ia atitudine), desele vise-coșmaruri povestite, emoțiile generate de operațiile chirurgicale la care e supusă blajina Oli, rechizitoriul făcut Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, participarea la diverse evenimente culturale și în diverse comisii de grad și de doctorat (unde constată slaba pregătire intelectuală a pretinșilor dascăli), gripa aviară și interesele oculte, interesul acordat învățării limbii lui Cervantes, petrecerea din viață a unor mari cărturari (G.I.Tohăneanu) ș.a. sunt subiecte conexe asupra cărora zăbovește Eugen Dorcescu.

,,To the happy few” (p.473), motto-ul atașat poeziei Adam, ar merita să devină ,,To the happy more”, destinatari fără număr ai jurnalului Adam. Dacă Jurnalul dorcesian începe nu ,,Niciodată” (p.13), el se încheie inspirat cu ,,zi” (p.541), dovada ieșirii la Lumină a, de astă dată ,,diurnului” Eugen Dorcescu.

,,eu nu pot vorbi decât despre profunzimi.” (p.488). Un ,,handicap” pe care, s-o recunoaștem, am vrea cu toții să-l avem.

 

Eugen Dorcescu, Adam. Pagini de jurnal. 2000-2010

Timișoara, Editura Mirton, 2020, 549p.

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *