Din volumul în lucru „Tot felul de povești”
Pentru o pisică găsită în pădure, unde și-ar fi putut sfârși fragedele zile sfâșiată de râși, vulpi, lupi, sau alte pisici mai viguroase și mai experimentate (avea două luni când soarta ne-a scos-o în cale mie și lui V.), Jurubița este uimitor de pretențioasă. NU la mâncare, nu la condițiile de confort, și mai ales, nu în ce privește anduranța. La capitolul ăsta e de-a dreptul bravă. Poate sta în gentuța ei de nici cincizeci de centimetri cubi și șapte ore, dacă șapte ore nu facem popas (dar facem), poate să nu scoată un sunet, dacă trebuie să ne luăm tălpășita dintr-un loc, fără să facem prea mult zgomot (și s-a întâmplat).
E pretențioasă în accepția în care doar o pisică de origine nobilă și cu maniere lenevoase, princiare poate fi. Suferă anume de suferința care l-a încercat pe Baudelaire, l’ennui. Plictisul, Urâtul, cum s-a tradus inspirat în română, iar convingerea mea este că poetul însuși a contractat maladia de la pisici și nu invers.
Jurubița nu e neapărat stăpânită de acel monstre délicat (qui) ferait volontiers de la terre un débris/Et dans un bâillement avalerait le monde.Ea pur și simplu pierde repede interesul pentru orice fel de joc și orice fel de jucărie: undiță, ghemotoc din hârtie de aluminiu mingi, gheme, scule, șireturi de pantofi, cordoane de halat, șoricei cu cheiță, clopoței, crenguțe din pădure pe care le târăști în alergare, dintr-o încăpere în alta, etc.
Nu eram în cea mai bună formă în ziua aceea. Iar asta ar fi o a doua problemă a noastră. Aud că alte animale de companie îți șterg lacrimile, ți se așază pe locul dureros, torc până uiți de orice supărare etc. Jurubița e altfel. Ei nu-i place să te vadă supărat, punct. Pesemne știe că supărat omul împrăștie în jur energie negativă, așa că mă mușcă.
Deci tot ce pot să fac e să previn trăgându-mi pe mine un trening gros.
În aceste condiții m-a sunat un prieten și m-am plâns: un ragăm de ziarist care numai de viața mea nu se luase, sau mă rog, nu o mai făcuse de multă vreme, a cășunat pe invitata mea la un eveniment, o persoană pe care o stimez mult, stârnind, cum se întâmplă la noi, revărsări de ură și de calomnii la adresa ei și amenințând în plus că îmi va sabota evenimentul.
Toată lumea știe ce efect are asupra psihicului propriu să intri în polemică cu un mizerabil. Prietenul mi-a recomandat:
-Fă un păpușoi din cârpe, și dă-i-l Jurubiței să-l smotocească.
Să faci un lucru de mână, o cusătură, un tricot, un desen, o broderie etc. sau chiar să cârpești un ciorap rupt, știam de la răposata mea mamă, poate fi nu numai relaxant, ci de-a dreptul terapeutic. Îți exersezi răbdarea, care este cea mai prețioasă virtute creștină.
Așa s-a născut primul prieten al Jurubiței, Victor. Rareori se desparte de el și când nu-l smotocește, îl târăște după ea prin casă, să-l aibă la îndemână în permanență, iar uneori mi-l aduce în pat și doarme cu labele din față pe el, la nici zece centimetri de mine.
La mai puțin de o lună după intrarea lui Victor în viața noastră, o altă cunoștință a venit să-mi ceară una din cărțile mele, după care intenționa de mult să facă un film documentar. Nu mai aveam decât exemplarul meu, de lucru, efectiv, cu note pe margine și corecturi, pentru o eventuală a doua ediție, fiindcă lucrarea respectivă nu se mai găsește chiar pe nicăieri.
-O xeroxez, mi-a spus amicul, și într-o săptămână ți-o aduc înapoi. Am așteptat două săptămâni, după care i-am telefonat. Luni vin și ți-o aduc, a zis. Era joi. L-am sunat din nou, la o săptămână după acea zi de luni. Apoi i-am scris un mail. Apoi i-am mai scris unul, destul de neprincipial, fără să recurg totuși la cuvinte contondente. Apoi l-am blocat pe facebook. Nimic. M-am resemnat să recurg la soluția jenantă de a cere înapoi cartea de la prieteni cărora le-o dăruisem, cu dedicație. La vreo jumătate de an după ultima mea tentativă de a-mi recupera bunul propriu, dau nas în nas cu ipochimenul în ușă la Cărturești. Amândoi purtam mască, eram deja în pandemie, el oricum, ca vedetă, doar se lasă văzut, nu vede lumea ci, ca să nu fie asaltat, iar eu, mi-am coborât suplimentar, pe ochi, masca ochelarilor de soare, ca să nu mă recunoască.
…De parcă eu i-aș fi făcut lui o porcărie, nu invers. Am ajuns acasă așa de umilită de propria mea lașitate, încât emanam valuri-valuri de energie negativă. Jurubița le-a simțit și m-a taxat prompt. În acea seară (și dispoziție!) l-am conceput și … făcut (era să zic născut!), pe Marius. Și cum Jurubita se cam plictisise de Victor, care și el se plictisise singur, i-am pus față-n față pe cei doi și i-am întrebat solemn, imitând-o pe Gabriela Firea: De bunăvoie și nesilit de nimeni, îl iei… etc. Apoi i-am anunțat: În numele legii (sau poporului?) vă declar căsătoriți și le-am strâns la amândoi mâna dreaptă, făcută din degetele unei mănuși.
În mai puțin de o săptămână, după un articol în care nu spuneam decât generalități de principiu, s-a reactivat un fost preopinent, uitat de mult. Tipul mă amenințase cândva cu un proces, pentru că-l calomniasem într-o carte pe taică-su, fost bătăuș într-un post de miliție prin satele care refuzau să se colectivizase și, în plus, îi ajutau pe partizani. Nu mai avusese demult, decât răbufniri sporadice, cauzate de prostia, incompetența, lipsa mea de calificare pentru temele de care mă ocupam ( despre părinții torționari, doar odraslele au voie să scrie; așa am aflat ce bunic tandru era Pantelimon Bodnarenko, ce spiritual și cult era Leonte Răutu, ce model uman a fost Matei Rafila etc..)
Dar m-am îndepărtat de subiect. Voiam să spun că așa s-a născut a treilea prieten al Jurubiței, Bogdan. Și fiindcă nici el nu putea fi lăsat singur, i-am făcut și lui foarte repede o consoartă, în persoana lui Anton, care demult mă irită de-a binelea, ciupind din cărțile unuia și altuia, inclusiv ale mele, fără să citeze pe nimeni și încropindu-și o carieră, nu doar de autor, dar cred că și de conferențiar. Și cum o polemică pe tema asta pe meleagurile noastre ar fi o picătură în ocean, care m-ar costa mulți nervi și multe mușcături din partea Jurubiței, am preferat soluția asta benefică. Și inofensivă. Inofensivă pentru el, pentru Anton, că n-o știe, și benefică pentru mine, că mă relaxez, în loc să răspândesc în jur energie negativă. Și tot benefică pentru Bogdan, că nu mai e singur, și pentru Jurubița, că i-am adus un prieten nou.
Ps. Cândva, cu ani în urmă, cred că era 2000, când România liberă avea un supliment, Aldine, iar eu pregăteam Lexiconul negru, din care unii citează, ca din Miorița, fără să spună cine a trudit la el, regretatul Mihai Creangă mi-a cerut niște pagini în avanpremieră. Crezând că asupra acelui torționar nu încape nicio polemică, era deja în proces cu AFDPR-ul, i-am dat paginile despre Gheorghe Crăciun, directorul de la AIUD.
Am primit la scurt timp, eu și dl. Creangă, o scrisoare comună, lungă, în care un discipol (pupil) al Colonelului, Mihai Blăjiuț, pe vremuri locotenent, acum colonel și el, cred, făcea portretul numai în ditirambi, al personajului nostru, iar nouă, redactorului, că-mi găzduise blasfemia, și mie, că o scrisesem, ne promitea câte un glonț, păstrat așa, pentru vremuri grele.
Un an mai târziu, regăsindu-se și el în cartea tipărită, MB s-a înfățișat în persoană la editura unde încă lucram, cu un exemplar din ea, și cu două cărămizi negre, propria lui carte de memorii, cu ample detalii despre șeful lui divinizat. Voia să facem schimb de autografe.
Să arătăm amândoi copiilor și nepoților noștri că ne-am reconciliat.
Atunci însă n-o aveam pe Jurubița și din cauza asta mi-a ieșit pe gură un herpes enorm.
