Dialogul inter-religios este fără îndoială o temă acută, contemporană, însă cu puternice rădăcini istorice și, de ce nu, cu exemple menite a ne învăța că, da, este posibil dialogul cu „Celălalt”, comunicarea și toleranța reciprocă. Transmiterea pe mai departe a experienței istorice este o necesitate iar religia, ca parte a propriei culturi, nu reprezintă un bagaj personal ci o pondere importantă a ceea ce numim civilizație. Olivier Roy a scris despre „sfânta ignoranță” și, având ca fundament istoria comună, nu se poate vorbi atât de “șocul civilizațiilor” ci, mai cu seamă, de “șocul ignoranței.” În fond nu religiile dialoghează între ele ci credincioșii. Dinamica actuală a lumii, răspândirea conceptelor democratice, informatizarea, comunicarea, drepturile omului, libertățile personale, toate acestea ne duc la concluzia logică a imposibilității existenței unei lumi cu o religie singulară. În acest fel dialogul inter-religios este menit a favoriza cunoașterea și nu convertirea sau preeminența adevărului uneia sau alteia dintre credințe. Alphonse de Lamartine spunea odinioară că „Dumnezeu este cuvântul visat pentru a explica lumea.”
M-a preocupat exemplul istoric prin reliefarea în puține cuvinte a două personalități, Charles Foucauld și Abd el-Kader, pentru a încerca să găsesc un just echilibru inter-religios (creștin și islamic deopotrivă) și să pun în valoare virtuțile toleranței, dialogului și, de ce nu, ale adevărului, sugestiv denumit “satyagraha” („forța adevărului”), mai târziu, de Mahatma Gandhi. Același adevăr, atât de mișcător descris în ciclica papală a lui Ioan Paul al-II-lea „Veritatis Splendor”…
Istoria este presărată de conflicte, de drame, dar în egală măsură și de exemple luminoase, ce pot dărui speranță pentru viitor. Acesta este rolul “învățătoarei vieții” până la urmă, de a desprinde învățăminte din trecut și de a privi spre viitor. Problema este ceea ce Benjamin Stora numea „le trop plein mémoriel”, cantonarea permanentă într-un trecut idealizat și războinic cel mai adesea, generator al trăirii și retrăirii unui resentiment perpetuu. Memoria devine în acest caz una tiranică, punctată de afirmarea unei religiozități intolerante, angrenând replierea unei civilizații în ea însăși și marcând o intrare inevitabilă în declin. Măreția unei civilizații se măsoară și în deschiderea față de „Celălalt.” Parafrazându-l pe Arnold J. Toynbee, „civilizațiile nu sunt asasinate. Ele se sinucid.”
Dialogul inter-religios nu este un concept neapărat inovator, unul al timpurilor noastre. Cunoașterea „Celuilalt” poate fi incompletă, insuficientă, însă, în același timp, nu poate și nu trebuie a fi confundată cu dezinteresul. Secolele XVII-XVIII, bunăoară, au cunoscut „orientalismul.” Mă gândesc la arheologul francez Antoine Galland ce a tradus „O mie și una de nopți”, la compozițiile lui Jean Baptiste Lully, la Jean-François Champollion și valențele originale, nu numai militare, ale campaniei napoleoniene din Egipt („Vom muri aici sau ne vom întoarce mai mari ca anticii”), la „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu sau la opera „Răpirea din Serai” a lui Mozart. În egală măsură au însemnat contacte strânse ale Franței regale cu Imperiul Otoman, simbolizate atât de alianța dintre Francisc I și Soliman Magnificul (Kanuni) în secolul XVI cât și de proclamarea la 1673 a lui Ludovic al-XIV-lea drept “protector unic al catolicilor din Imperiul Otoman.”
Charles Eugène de Foucauld de Pontbriand (1858-1916), ofițer francez, geograf, catolic practicant, lingvist, s-a stabilit la un moment dat la Tamanrasset, în Algeria profundă, deșertică (nu cea litorală) și a intrat în contact cu populația tuaregă, acest neam misterios al caravanelor, de sorginte berberă, semi-nomadă. Charles Foucauld a stat 12 ani lângă tuaregi și a creat primul dicționar. (franco-tuareg) „Nu sunt aici pentru a converti tuaregii ci pentru a încerca să-i înțeleg și să le îmbunătățesc viața. Sunt sigur că Bunul Dumnezeu va primi în Cer pe cei care au fost buni și onești, fără a fi neapărat catolici.” Acestea au fost cuvintele lui Charles Foucauld, cel care a fost în măsură să dialogheze, să comunice și să regăsească umanitatea în mijlocul unei populații necunoscute, într-un mediu ambiant saharian, foarte puțin primitor. Charles Foucauld este cel care a inaugurat vecinătatea, proximitatea cu musulmanii și care a afirmat că „religia naturală este iubirea lui Dumnezeu.” De altfel Charles Foucauld a construit la Tamanrasset, pentru creștini și musulmani deopotrivă, o „Capelă a Iubirii”. Închei această scurtă prezentare a lui Charles Foucauld prin cuvintele sale, purtătoare peste timp a necesității progresului, singurul menit a apropia oamenii, dincolo de orice prejudecăți: „Sunt convins că ceea ce trebuie să căutăm în relația cu indigenii din coloniile noastre nu este nici asimilarea, nici asocierea și nici uniunea sinceră cu noi, ci progresul, unul inegal dar care va trebui identificat prin mijloace adesea foarte diferite; progresul intelectual, moral și material.” Nu ne rămâne decât să medităm la cuvintele lui Khalil Gibran: „Primul gând al lui Dumnezeu a fost un înger. Primul cuvânt al lui Dumnezeu a fost un om.”
Abd el -Kader a fost o personalitate fascinantă, greu de descris în câteva propoziții. Emir al triburilor arabe din Algeria, a luptat împotriva armatelor franceze în ceea ce a însemnat ocuparea militară a acestui teritoriu, anii 1830-1847, între debarcarea de la Sidi-Ferruch (1830), tratatul de la Tafna (1837) și încetarea rezistenței. (1847) Abd el-Kader s-a predat și, poate din acest moment, a început o lungă poveste fermecătoare a unei captivități la Pau respectiv Amboise, urmate de eliberarea decisă de împăratul Napoleon III și lungul periplu la Bursa și Damasc a celui care a fost numit de istoriografia franceză drept „ilustrul prizonier.” Abd el-Kader devine un simbol al apropierii dintre Orient și Occident, un promotor al dialogului cu „Celălalt”, un apropiat al lui Ferdinand de Lesseps și partizan al construcției canalului de Suez la a cărui inaugurare a și participat (1869) alături de împărăteasa Eugénie (soția lui Napoleon III). Spicuiesc din lucrarea sa „Lettre aux Français”, un document edificator al dialogului inter-religios. De asemenea citez mărturia lui Olympe Audouard (conform lui Ahmed Bouyerdène), romancieră, jurnalistă, reprezentantă a feminismului francez al secolului XIX. În final mă voi referi la strânsa prietenie a emirului cu fostul episcop de Alger, Antoine-Adolphe Dupuch.
Cuvintele lui Abd el-Kader, pe care Ahmed Bouyerdène l-a descris atât de sugestiv drept “le meilleur ennemi de la France”, sunt menite a ne îndemna să reflectăm la semnificația dialogului inter-religios: „Asupra fundamentelor religiei și a principiilor Profeții de la Adam la Mahomet nu se contrazic deloc. Toți venerează Creația și proclamă unicitatea lui Dumnezeu, crezând cu tărie că orice lucru din lume este opera Sa și că El, Prea Înaltul, este cauza unică a existenței a toți și toate..”.. „Cele trei religii alcătuiesc împreună doar Una…..Putem sa le comparăm cu copiii aceluiași Tată născuți din mame diferite..”
Olympe Audouard (1832-1890) a întreprins o călătorie în Egipt în anul 1864. Împreună cu Abd el-Kader, au vizitat șantierul canalului de Suez. În anul 1865, aceasta a publicat cartea „Misterele dezvăluite ale Egiptului”, în care portretul lui Abd el-Kader ocupă un loc important. „Emirul Abd el-Kader este cu adevărat un om superior; foarte inteligent, cu o minte justă, vie și strălucitoare; are caracter și o aură de demnitate și bunăvoință care impresionează….Este în orice caz un om remarcabil, admiră progresul și ar vrea să vadă elementele de civilizație introduse printre ai săi. Pare atașat Franței și lui Napoleon III…..emirul a fost pentru mine de o politețe rafinată și de o galanterie cavalerească. Când am sosit într-un sat arab și când un arab, conform cutumelor orientale, l-a servit pe el mai întâi, repede emirul mi-a oferit ceașca sa făcând un semn conform căruia eu trebuia să fiu servită prima, ceea ce, în paranteză fie spus, i-a uimit foarte mult pe acești arabi de altfel foarte binevoitori.”
Scena eliberării lui Abd el-Kader este emoționantă și personal consider că dialogul între acesta și monseniorul Antoine-Adolphe Dupuch este tot ceea ce relația între oameni cu religii diferite poate crea mai înălțător:
– „De mult voiam să te văd și să mă bucur alături de tine de libertatea ta: M-am rugat mult pentru ca să-ți fie redată și binecuvântez mâna care a pus capăt captivității tale.”
– „Tu ești primul francez care m-a înțeles, singurul care m-a înțeles mereu; rugăciunea ta a ajuns la Dumnezeu; El este cel care a limpezit spiritul și a atins inima marelui prinț care m-a vizitat și mi-a redat libertatea.”
Închei acest articol prin, cred, unele din cele mai frumoase cuvinte spuse de un musulman unui creștin, menite a sublinia sentimentele profunde de umanitate ce depășesc orice bariere și prejudecăți, cu atât mai mult cu cât acestea vin de la un luptător de religie islamică precum Abd el-Kader și se adresează unui creștin, preot catolic: “Mi se pare că sufletul meu se îndepărtează de propriul corp atunci când tu te îndepărtezi de mine.”
Dialogul inter-religios astfel își găsește desăvârșirea, fie și pentru o clipă iar cuvintele lui Paolo Coelho se aștern în fața noastră și ne fac să credem că istoria ne oferă și miracole: „Chiar și Dumnezeu are un infern al său: Iubirea Sa pentru umanitate.”
