Copiii stăpânilor noștri…

Un clișeu pios  se pune în circulație pe rețele  de socializare  ori de câte ori matrapazlâcurile  unui personaj public incită  jurnaliștii sau  pe oamenii obișnuiți să  sape la rădăcina relelor năravuri ale aceluia.

De cele mai multe ori, ca un făcut, aproape sistematic, bieții oameni de rând ca noi  descoperă acolo  confirmarea unui și mai vechi clișeu, cel cu șoarecii  mâncați de pisică  din veac în veac.

Aș zice chiar că sistematic: dacă sapi, la propriu pământul  pe care a bântuit  molima drăcească a comunismului, riști să-l găsești  împletit  cu schelete.  Iar dacă sapi în biografiile parlamentarilor, prefecților,  avocaților, diplomaților, șefilor  noștri  de instituții importante, riști  să găsești  rețeaua celor care i-au „slujit” pe primii. 

Clișeul de care vorbesc   „X nu e vinovat de ce a fost și a făcut tatăl lui”,   e lansat de regulă în apărarea   împricinatului, de către un Y care, întocmai ca el, nu a rezistat,  în vremurile noastre tulburi,  imboldului de a sluji poporul pe  cheltuiala clientului.

Acum se vorbește  despre reprezentantul României la OMS, proaspătul/vechi pesedist Alexandru Rafila,  care la ceas de răstriște nu și-a văzut de apostolica lui meserie  de medic, ci s-a înfipt într-o slujbă de responsabilitate publică.  Care nu este doar politică, ci și morală azi,  când credibilitatea celor care ne conduc  prin  deșertul  pandemiei ar trebui să fie maximă. Să ne amintim că până și Moise, cât a fost el de  curat, a avut parte de cârteli. 

Despre ce a făcut tatăl lui Alexandru Rafila, în deceniul cinci al secolului trecut, eu una ar fi trebuit să știu de mult, de când am  scris rezumând la maximum,  într-o carte initulată Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, doar aceste trei rânduri:

„Rafila  Matei, maior, șeful Securității din Arad, în 1948, când a avut loc confruntarea între  partizanii din munții Zarandului și ai Codrului și trupele Securității. A ucis partizani, a schingiuit familii nevinovate să spună unde se ascund aceștia, a dat foc locurilor unde se adăposteau, arzându-i de vii.” ( loc. cit. p.241 -2001)  

Tot atunci  am consemnat și mărturia  unuia  dintre criminalii mărunți, unelte, aproape la propriu, ale regimului asasin, Franț  Țandără, în cartea recent reeditată la Corint Drumul Damascului.

Acesta din urmă pare însă unic, și totuși, nu  este chiar atât de  unic : sub alte forme, imboldul acesta, al căinței, al spovedaniei, sau măcar al retragerii tăcute,  i-a animat pe mulți fii și nepoți care aflând ce au făcut părinții sau bunicii sau unchii, au ales, unii să se călugărească  (nu dau nume, alegerea lor tăcută  obligă la tăcere), alții să se sinucidă, sau să se adâncească în depresii și oroare de sine (ca nepotul din Căința lui Abduladze),  alții să scrie răscolitoare cărți, ca  Péter Esterházy, când a descoperit, cu oroare, trecutul real al părintelui divinizat, sau ca Franț Țandără  însuși, când și-a dat seama de prăpastia în care a căzut. 

Ce îi deosebește pe descendenții aceștia de nepotul lui Nicolae Doicaru, de fiul lui Valter Roman, de  ginerele lui Ion  Dincă, etc.etc. etc. care au ales, pe urmele tatălui,  să-și pună  viața, liniștea și sufletul în slujba poporului pe banii clientului ? Ce miros infailibil l-a purtat prin hățișurile junglăi pe fiul  lui Matei Rafila, până a ajuns sub pulpana ocrotitoare a  etiopianului comunist, Tedros Adhanom Ghebreyesus, admirator al Chinei? 

Desigur, cum se spune chiar în întrebare, la unii  funcționează puternic instinctul prădător și la alții  conștiința. Cum aceasta din urmă e reflexivă, tăcută, retrasă, s-a îndeplinit sub ochii noștri o sumbră previziune din anii 90,  mai sumbră decât cea a lui Brucan : copiii stăpânilor noștri vor  deveni stăpânii copiilor noștri. 

Nu ne rămâne să sperăm decât că instinctul de apărare al copiilor noștri va fi mai puternic decât instinctul  de acaparare al copiilor „lor”. Fiindcă de funcționat  acesta din urmă va funcțiuna pâna la extincția finală.