Ca de la om la om

 

Cred că puţini sunt iubitorii de poezie care să nu fi citit măcar un poem al lui Petru Ilieşu. Poate versuri contestatare din anii ’70 sau măcar un fragment din România – O pastişă după Ginsberg. Ori confesiunea traumatică din care pleacă În căutarea lui Tank Man. De curând, scriitorul timişorean a publicat o carte neaşteptată, însă explicabilă. Neaşteptată, pentru că din partea unui poet şi autor de performance e greu de prevăzut o lucrare care să nu fie meticulos integrată în desenul sincretic al artelor. Explicabilă, deoarece Petru Ilieşu e (de câteva decenii încoace) omul care, din spatele Fundaţiei Timişoara ’89, oferă asistenţă acelora pe care până şi statisticile îi ignoră. Cu structura lui compozită, care grupează eseul cu interviurile şi analiza cu decupajele din presă sau cu concluziile unor documentare, Oameni care nu există* este un volum pe care l-am citit cu o senzaţie persistentă de sufocare. Ca după o lovitură primită direct în plex. E aspru prin temă, apăsător prin realismul expunerii şi greu de îndurat prin încărcătura lui emoţională. Verifică elasticitatea fibrelor eseistice şi rezistenţa celulelor umanităţii în pagini care străbat spaţii largi de discuţie – cu treceri de la reflecţiile lui Ferdinand Braudel şi Jacques Le Goff la inserţii din proza lui Matei Călinescu. Sau cu piruete de la Sf. Francisc şi Campanella până la  J. S Mill, Tzvetan Todorov, Michel Foucault, Edouard Saouma şi Amos Oz.

Imaginaţi-vă o fotografie făcută prin 1876 de John Thompson. Se vede o femeie care ţine în poală un copil, în timp ce stă pe treptele din faţa unei uşi. Pe chipul ei se disting, într-un amestec ofensiv, supărare, mânie, dispreţ. Fotografia e numită Târâtoarele. De aici porneşte totul: realitatea socială nu se arată numai sub forma unui ţesut obiectiv, ci şi în planul realităţii subiective. Adică al reprezentărilor despre celălalt – înstrăinat, asociat cu un sens ontologic decăzut şi, implicit, redus la o categorie a subumanului. În ochii lumii, oamenii care (dintr-o cauză sau alta) nu au un loc al lor se situează în afara perimetrului social. Iar ce e în afara lui nu există.

Aşadar, o carte despre oameni care nu există. Pe care îi vedem fără să îi privim şi îi auzim fără să îi ascultăm. Desigur, o carte nu transformă – printr-un act de magie intelectuală – o realitate ignorată într-o problemă rezolvată. Poate avea, în schimb, darul de a decupa adevărul.

Biografia lui Petru Ilieşu arată că a trecut el însuşi, în copilărie, prin experienţa marginalizării, fiindcă poliomelita este (şi ea) declanşatorul unor anateme. Vulnerabilizează, dar poate să şi întărească. Sensibilitatea cu care Petru Ilieşu rezonează în faţa oamenilor care nu există şi încăpăţânarea fortifiantă cu care îi sprijină are o rădăcină emoţională şi un compus etic – „pentru că e imoral să acceptăm imaginea oamenilor fără adăpost bântuind haotic pe străzi, să acceptăm ca o fiinţă umană să se degradeze progresiv sub ochii noştri, măcinată de boală ori vicii pe care societatea nu le poate stăpâni şi să nu acţionăm atunci când lipsa de discernământ duce la efecte împotriva lor şi a noastră”.

În cartea lui Petru Ilieşu se regăsesc evocări, analize sociologice şi observaţii sistemice, examinări şi tipologii (boschetarul cronic, copilul fugit de acasă, adolescenţii eliberaţi din orfelinate, zilierii, prostituatele, alcoolicii, depresivii, evacuaţii din „locul pierdut al celui fără loc” ş.a.). Oricât de inert şi ineficient se arată sistemul de asistenţă socială şi ansamblul medical în cazul oamenilor care nu există, paginile lui Petru Ilieşu nu sunt rezultatul lehamitei ori al izbucnirilor de furie. Cu atât mai puţin, epilogul unor alunecări egolatre. Sunt, în primul rând, o încercare de a lămuri modul în care slăbiciunea, inconstanţa şi incompetenţa din instituţii îi afectează (până la anulare) pe oamenii cei mai vulnerabili. Câţiva zeci de ani de înfruntare a birocraţiei şi a indiferenţei societăţii i-au cizelat lui Petru Ilieşu cunoştinţele (legislative ori administrative), iar studierea comparatistă a temei i-a limpezit perspectiva. Totuşi, refuză monopolul adevărului. Drămuieşte dilemele şi măsoară argumentele coapte. Că scrie despre un recurs la utopie sau pătrunde în culise şi pe scenă, nu se fereşte să expună jocul nuanţelor şi libertatea cugetării.

„Am fost întotdeauna fascinat de utopii şi poate că din acest motiv am avut curiozitatea mai îngăduitoare faţă de cei ale căror utopii au luat-o razna încăpând pe mâinile unora care le-au preluat fără să le înţeleagă îndeajuns ori chiar le-au răstălmăcit şi le-au coborât în infernul pe care doar oamenii au fost în stare să-l aducă pe pământ. […] Zeci şi sute de ore  […] de vorbă cu oameni care au apărut şi au dispărut apoi, ca şi cum ar fi existat vreodată doar în memoria mea năpădită de îndoieli, perplexităţi, strădanii de înţelegere şi fragmentări ale uitării. […] De multe ori a  trebuit să rup cursul, să-mi întrerup propoziţia şi să las să se continue fragmentele de răspunsuri, aşa cum vor veni ele. Dificil fiindcă nu a fost un schimb de mesaje scrise, ci confruntarea directă cu starea emoţională a celuilalt, cu tonul unei voci copleşite de slăbiciune şi îngândurare”. Sunt multe voci care se aud în Oameni care nu există. Carmen are 10-11 ani, nu ştie exact. A fugit de mamă, care o bătea crunt şi o trimitea la cerşit. La cei 14 sau 15 ani ai ei, Florentina vede casa de copii ca un spaţiu salvator. A scăpat de agresiunea sexuală din partea tatălui. Claudiu a venit din Moldova, după ce a îndurat bătăi înfiorătoare. Cerşeşte în Timişoara şi visează să fie „brecăr”. (Era, pe-atunci, vremea înfloritoare a breakdance-ului). Bianca, la 11 ani, are o mamă plecată în Italia şi un tată violent. Ar vrea să meargă la şcoală – atât. După ce a ieşit din orfelinat, Daniel se trezeşte din nou lăsat de izbelişte. Râvneşte doar un lucru: „Vreau foarte mult să-mi iau carnetul de şofer… asta-mi doresc cel mai mult. Altă dorinţă nu mai am…” Karcsi e un adolescent plin de tăieturi. Alcoolic. Dacă ar avea bani, ar construi o casă pentru copiii din boscheţi. Întrebat ce visează, răspunde: „Nu, n-am visat niciodată. Nu visez.” Viorica a ajuns depresivă după moartea copilului ei. Are 23 de ani. Ziua stă prin cimitir, iar noaptea caută adăpost la un azil. Nicolae, la cei 31 de ani, coboară în canale. Caută „un wonderland întors pe dos”. Prin droguri. E rrom crescut la casa de copii. Întrebarea e dacă viciul determină mizeria sau sărăcia şi suferinţa condiţionează viciul. În această privinţă, teoria lui Petru Ilieşu o răstoarnă pe cea a lui T. R. Malthus. Cum? Vă las să descoperiţi.

Sunt mulţi ca Bianca, Florentina, Karcsi sau Nicolae – în subteranele oraşelor şi în subsolurile societăţii. Dar subterane sunt şi în organele gândirii. Boala nu e doar o devianţă a sistemului, ci şi a individului. Printre oamenii care nu există, sunt şi dintre cei care au o capacitate redusă de adaptare, dintr-un deficit de raţiune. De discernământ.  Sunt cei „cu mintea total dezorganizată, trăind haotic, cu o scară a valorilor minimală, fără noţiunea priorităţilor şi a consecinţelor, slabi de înger, nevrotici, blazaţi, sceptici, mizantropi, urându-se pe sine şi pe ceilalţi, trăind de azi pe mâine”. Mulţi sunt ucişi. Sau se sinucid. Alţii pleacă şi li se pierde urma. Subterana lor le provoacă disiparea. Aşa s-a întâmplat cu Mihai – deşi discernământul lui nu putea fi pus la îndoială. Din om al străzii, ajunsese om de încredere la Fundaţie. Nu avea nici şcoală, nici pensie. A găsit un plic cu bani și bijuterii în casa mamei lui Petru Ilieșu și l-a înmânat „cu simplitate şi o intimitate copleşitoare.”

Alternanţa dintre evocare, eseu şi interviu (pe care e construit masivul volum al lui Petru Ilieşu) reflectă, la nivel formal, potenţialul flexibil al unei posturi şi atitudini. Reducerea la categoria subumanului nu e definitivă. Târâtoarele (ca acelea din fotografia lui John Thompson) se pot ridica, dar numai dacă sunt privite ca de la om la om. Numai dacă „libertatea lor în libertatea noastră” se întremează prin implicarea decentă în viaţa celuilalt.

Mărturiseam mai sus că lumea expusă de Oameni care nu există e greu de suportat. Două sunt motivele cele mai însemnate: pentru că face cunoscută o faţă a realităţii pe care obişnuim să o nesocotim şi pentru că sugerează cât de înşelătoare e (inclusiv din perspectivă etică) limita dintre umanitate şi dezumanizare. E o probă de trecere. Obligatorie, aş îndrăzni să spun.

 

* Petru Ilieşu,Oameni care nu există (despre cei fără adăpost şi nu doar despre ei), Timişoara, Editura Planetarium, 2020.

(text apărut în „Orizont”, XXI, 2020, nr. 9, p. 9)

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *