Alice Voinescu şi ,,rostul dăscălicesc”

Cu siguranţă, Alice Voinescu este un ,,bun” de patrimoniu. Această constatare vine să mai îndulcească din consecinţele nefaste ale destinului neprieten de care această minte sclipitoare din România interbelică a avut parte, căsnicia convulsivă, cele 1000 de zile (contabilizate sec) de puşcărie politică făcută pe nedrept în regimul comunist, domiciliul forţat la Târgu Frumos ce i-a urmat şi lipsa de gratitudine a antumităţii (a se vedea condiţiile paupere în care şi-a trăit ultimii ani de viaţă într-o deprimantă stare de izolare) fiind fracturi existenţiale care, în ciuda uriaşului potenţial de traumă, nu au reuşit să îngenuncheze şi să destabilizeze un spirit pur, o fiinţă de lumină pentru care credinţa în Dumnezeu, iubirea de ţară şi dăruirea faţă de semeni au fost profesiunea de căpătâi: ,,Copii, ce ne lipseşte? Ne lipseşte o credinţă puternică în rostul vieţii.” (p.78)

Licenţiată în filosofie (prima femeie din România recunoscută oficial la acest nivel noocrat), cu o strălucită teză coordonată de Titu Maiorescu, cu un doctorat de răsunet la Sorbona şi cu studii aprofundate la Oxford, râvnită şi disputată de marile universităţi ale lumii, o prezenţă constantă în cercurile elitiste ale vremii (de notorietate rămân prieteniile cu foştii dascăli, Titu Maiorescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Mihail Jora, Victor Eftimiu, Miliţa Petraşcu, Tudor Arghezi, Rădulescu-Motru, Coco Demetrescu, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Eliade, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, dar şi cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Paul Desjardins, André Gide, Roger Martin du Gard, Francois Mauriac, André Malraux, Charles Du Bos, Jacques Rivière, Ernst Robert Curtius, Nicolai Hartmann ş.a.), Alice Voinescu a preferat totuşi rămânerea în patrie şi la catedra Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, unde a împărtăşit, cu un har pedagogic rar întâlnit (care a culminat cu punerea între paranteze a sinelui), generaţiilor de studenţi, din tainele istoriei literaturii, filosofiei şi esteticii. Cronicar dramatic (a se vedea regalul cultural oferit prin rubrica sa de teatru găzduită de ,,Revista Fundaţiilor Regale”), autor de volume (Montaigne, omul şi opera (1936), Aspecte din Teatrul Contemporan (1941), Eschil (monografie) (1946)) şi de emisiuni radiodifuzate cu un puternic impact asupra publicului, conferenţiar, neîntrecut orator, cu o cultură enciclopedică, personaj charismatic, Alice Voinescu şi-a pus întreaga viaţă în slujba omului, de unde şi vocaţia sa umanistă.

Scrisori către fiul şi fiica mea (ce acoperă intervalul 1950-1957) depăşeşte cu mult graniţele familialului, nefiind, aşa cum am fi tentaţi să credem la un contact superficial cu volumul, o formă de adresare către propriii copii (deja formaţi, la momentul actului scriiturii, apţi să devină, la rândul lor, ,,călăuze”-p.12), ci copiilor generici, de suflet, generaţiilor tinere pe care pune miză şi în a căror potenţial şi viitor crede cu tărie, toate în contextul istoric tulbure al anilor premergători celui De-al Doilea Război Mondial şi perioada imediat următoare (cu precădere durii ani ’50 –care au schimonosit definitiv faţa României). Aşadar, un mesaj universalizant şi totodată cu valoare testimonială, o dovadă palpabilă de încredere, dar şi de (auto)responsabilizare, rostit de fiecare dată pe un ton cald, protector, matern, de unde cunoaşterea în amănunt a rostului pedagogic/paideic şi a misiunii sale de formator (de conştiinţe), cu metode personale de învăţare originale, neegalate până azi, replică ,,feminină” dată în contemporaneitate Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

Mesagerul (văzut şi din perspectiva Bunei Vestiri) Alice Voinescu e capabilă de gestul voluntar, dezinteresat, altruist, Familia sa extinsă fiind tinerii care o înconjoară şi în care vede soluţia soteriologică, beneficiari direcţi ai imensului tezaur cultural de care dispune. Dincolo de înalta prestaţie intelectuală a lui Alice Voinescu, remarcăm caracterul public, deschis al scrisorilor, veritabile declaraţii de iubire creştină, de ataşament afectiv faţă de tineri şi de devotament neţărmurit: ,,[…] vă iau pe toţi în braţe şi vă iubesc şi cred în voi şi în viitorul ce-l pregătiţi.” (p.12); ,,Eu n-am altă intenţie, decât să vă fiu de folos în nedumeririle voastre practice.” (p.21)

Scrisori către fiul şi fiica mea, rod al purtării de grijă şi al acoladei drăgăstoase, e forma prin care Alice Voinescu, în cazul căreia scrisul funcţionează ca făgăduinţă onorată şi nonabandon, ca datorie morală împlinită, rezonează cu tinerii, pregătiţi nu doar la orele de curs, ci şi ex-catedra, pentru viaţă, viaţă în care, în ciuda tuturor opreliştilor pătimite în plan personal, crede cu tărie: ,,V-am făgăduit că vă voi scrie zilnic, ca o dovadă a grijii ce v-o port, în vremile tulburate prin care trece lumea şi a dragostei cu care se întovărăşeşte gândul meu cu viaţa. Uit uneori că ne despart patru decenii. Uit că oricât de caldă ar fi solicitudinea mea pentru viitorul vostru, nici puterile mele, poate nici chiar intensitatea aspiraţiilor mele nu mai ajung până acolo de unde voi şi generaţia voastră veţi avea de început din nou o lume nouă.” (p.13)

Dacă există un profil al pedagogului ideal, atunci, cu siguranţă, acesta e întruchipat de ,,Tante Alix” (p.12), alias Alice Voinescu-cea-cu-priză-la-tineri (de unde şi eficienţa actului formator, a relaţiei dintre emiţător şi receptor), cea care nu se propune pe sine model, cea care ştie să-şi adapteze cu folos discursul în funcţie de context, când erudit (fără a face vreodată paradă de intelect sau a se erija în apostol al neamului), când domestic-familial (adolescentul fiind considerat întodeauna mlădiţa, aproapele, prietenul, urmaşul), de unde şi apelativele calde ( ,,Dragul meu, draga mea” (p.13), ,,copiii mei”, ,,copiii mei scumpi” (p.15), ,,fiul meu” (p.26), ,,fiicei mele” (p.27), ,,copilul meu” (p.31), ,,Fiul meu şi fiica mea” (p.58): ,,Poate că nu sunt decât resturi banale ale unei vieţi modeste şi banale. Aşa ar fi, dacă dragostea şi nevoia de mine în clipele grele ale voastre – a multora- explozia de bucurie a celor ce mă regăsesc, nu ar dovedi contrariul. Niciodată nu am simţit direct valoarea mea, o deduc însă din reacţia celorlalţi. Dragostea, respectul şi mai ales încrederea lor în mine, aşa după cum am putut s-o trăiesc chiar la puşcărie, mă fac să cred că e în mine un har pe care l-am primit fără merit, dar pe care am meritul de a-l fi păstrat. […] nu eu sunt o valoare, ci reuşita vieţii mele.” (p.66)

Scrisori către fiul şi fiica mea, mărturisiri de credinţă, crez personal, scrisori-călăuză, dar şi scrisori de dragoste şi din dragoste, sinonime cu scrisul asumat, responsabil, păstrătoare a contactului direct cu tinerii (mâna întinsă copiilor pe care îi adoptă simbolic), se vor o punte peste falia ce desparte generaţia căreia îi aparţine Alice Voinescu şi generaţia tinerilor postrăzboi (semnificaţia gestului reconciliator). Mesajul conţinut de Scrisori… este unul optimist, încurajator, pozitiv prin excelenţă: ,,Simt astfel că mă integrez şi eu, cea trecătoare şi aproape de sfârşit, în realitatea neperitoare care curge în veşnica ei actualitate, dincolo de planul timpului.

Vă scriu, dar nu după un program cu veleităţi pedagogice pedante. Căci un program ar presupune cunoaşterea tipului uman ideal, spre care v-aş mâna. Vă mărturisesc că, după ce am crezut morţiş într-un chip anumit de om, azi mă îndoiesc că însuşirile lui ar mai fi viabile. Dar nici nu cred că tinerii trebuiesc lăsaţi să crească la voia întâmplării, căci nu cred că o viaţă de om poate fi lăsată pradă orbului determinism.” (p.13)

Alăturându-se generaţiei tinere (faţă de care îndeplineşte o chemare), Alice Voinescu devine una cu aceasta, se identifică cu aspiraţiile ei, de unde şi apartenenţa la o lume pe care şi-o doreşte primenită, orientată spre valorile care înnobilează spiritual, antidot la războiul devastator care a produs, între alte nenorociri, ,,un gol în evoluţia culturii.” (p.16). Nevoia de schimbare este una legitimă, la fel şi ruperea legăturilor cu ,,modelele” trecutului şi redescoperirea cont(r)actului cu Realitatea (ortografiată cu majusculă, oglindă a sinelui, ca prim-pas în sinuosul drum al descoperirii Realităţii înconjurătoare). Ceea ce încurajează Alice Voinescu în rândul copiilor ei de suflet este emanciparea (opusă libertinajului), libertatea (trăită de autoare ,,ca o <<înfiinţare>>”-p.79) pe multiplele ei planuri (,,Libertatea este de origine spirituală.”-p.71): libertatea ca scop al vieţii, libertatea de gândire, libertatea de expresie, libertatea de a-şi alege singuri drumul în viaţă, libertatea de a discerne binele de rău (grâul de neghină), libertatea de a fi tu însuţi (,,Ne e dor de noi înşine.”-p.30), libertatea de mişcare, libertatea de a crede. Legat de ultima, Mântuitorul Iisus Cristos este dat drept pildă supremă. Privit din acest unghi de vedere, mesajul lui Alice Voinescu este intens spiritualiza(n)t, detabuiza(n)t. Nu e supunere oarbă la normă, dogmă sau canon, nici abandon în faţa glasurilor de sirenă sau postulare de fade lozinci (,,<<Românul nu piere>>, lozincă răsuflată.”-p.29), ci încredere deplină în ,,Idee-principiu” (p.16), invitaţie la căutarea şi descoperirea Căii care conduce implicit către calea inimii, a omului restaurat, împlinit şi înveşnicit, încredere în forţele proprii. De ce tinerii? Pentru că ei sunt cei nepervertiţi, necorupţi, neerodaţi: ,,[…] acum este bine să ai un suflet proaspăt, să fii <<copil>>, să <<începi>>.” (p.30). A-L urma pe Iisus, în viziunea lui Alice Voinescu, e descoperire a luminii interioare, a unicităţii fiecăruia dintre noi. Este şi motivul pentru care, în stilul care a consacrat-o pe linia didacticii nuova, autoarea pledează în favoarea unei atitudini antimimetice, antihabotnice: ,,Nu cred că Mântuitorul ne-a cerut să ne conformăm unui model unic, ci ne-a cerut să ne descoperim fiecare chipul propriu, chipul nostru unic pe lume, căruia îi cere să se împlinească, pentru că El a murit pe cruce, pentru fiecare din noi în parte, nu pentru toţi ca o colectivitate uniformă.[…]

Înţelegeţi acum […] de ce nu mai cred în prescripţii morale imuabile? Şi totuşi cred în ADEVĂR şi în PERMANENŢE.” (p.15); ,,Cei care socot că sunt creştini, pentru că respectă cu stricteţe anumite ordonanţe şi prescripţii, fixe, şi care mor de frică să nu greşească o iotă, săracii, nu mă îndoiesc că îi va salva marea milă şi pe ei, dar bucuria învierii la viaţa adevărată o trăieşte chiar aci pe pământ numai acela care e mântuit de spaimă, cel care a gustat din libertate, răspunzând chemării lui de zi cu zi, clipă cu clipă. Acest răspuns e Dragoste şi Dumnezeu e Dragoste.” (idem). Şi, aş adăuga, invitaţia de a fi demni.

Eliberarea de vicii, de tenebre (prin eliberarea şuvoiului de lumină) şi de umori, de gândirea păguboasă şi de drumuri care nu duc nicăieri, deszăgăzuirea eului ziditor, apelul la nepărtinire şi la ,,libertatea conştiinţei” (p.16), întoarcerea la bune practici şi obiceiuri, întoarcerea ,,spre înăuntru” (p.31), spre realitatea sinelui, împlinirea umanului din om sunt doar câteva din liniile de forţă care stau la temelia ,,planului” (de ţară) pe care Alice Voinescu îl are pentru mai tinerii săi confraţi.

Alice Voinescu îşi imaginează Scrisorile… sub forma dialogului, şi nu a lecţiilor (parte din sterila curriculă sau normă didactică) predate dindărătul catedrei, accentul fiind pus pe coparticipare şi dinamism, pe proactivitate (,,Cred că numai din acţiune se poate deştepta conştiinţa răspunderii, pentru că numai din acţiune creşte şi conştiinţa de sine justă, autentică.”-p.45). Ea nu predă, ci , oferă din vastele sale cunoştiinţe, nu se distanţează, nu interpune bariere (de comunicare), nu adoptă stilul ,,neutru”, ci vorbeşte de pe poziţii de egalitate, seducătoarea Alice săvârşind astfel minuni prin puterea percutantă a cuvintelor sale. Alice Voinescu are ceea ce se cheamă tact pedagogic, vocaţie de Dascăl luminător: ea nu dojeneşte, nu face morală, nu arată cu degetul, nu anatemizează, ci îndeamnă la reflecţie şi la conştientizare.

Mare parte din mesajele lui Alice Voinescu (ce trimit către pilde) sunt de strictă actualitate, motiv pentru care s-ar cuveni să fie preluate şi puse-n practică neîntârziat, dincolo de orice interese meschine politice sau de grup. La fel ca şi în vremea în care a trăit Alice Voinescu, tinerii de azi experimentează o gravă criză a reperelor (morale) şi a valorilor: ,,Totul în lumea dragostei este depăşire, creştere, spor, adică creaţie. Chibzuiţi liniştit în voi şi veţi recunoaşte că dragostea e libertate prin aceea că e creaţie. Cine iubeşte un om îl naşte din nou. Cine iubeşte pe Dumnezeu a şi realizat, fie numai o clipă, divinul în sine, a scăpat de sclavia <<legii>>, e liber. Căci dragostea e prinos, e surplusul generos, adică generator, ce scapă din socoteala strictă a raportului dintre cauză şi efect.” (p.21)

În relaţie cu generaţia tânără, Alice Voinescu şi asumă rolul de ghid spiritual, însă o face la modul noninvaziv, discret, dând dovadă de diplomaţie (procedează ,,democratic”, lăsând tânărului libertatea de a se dezice de vechiul om şi de a-l înlocui cu noul om –a nu se confunda cu proiectul ratat de om nou prefigurat de perfida ideologie comunistă). Paralela cu epoca şi generaţia din care provine Alice Voinescu (o generaţie a războiului, cu iluzii spulberate, văduvită de prezenţa îndrumătorilor providenţiali) o face pentru a impulsiona, pentru a nu perpetua greşeli şi pentru a reuşi acolo unde s-a eşuat.

Preocupată de cultivarea virtuţiilor, a excelenţei şi a raportării la Absolut, a sănătăţii intelectuale şi morale a tinerilor, de ce lasă  moştenire, de soarta (ce cuvânt cu largi implicaţii personale!), educată în spiritul şi în litera valorilor perene (între care cele morale sunt la loc de cinste –de unde şi profundul eticism al învăţăturilor lui Alice Voinescu), pedagog de şcoală veche, dar cu deschidere spre noul care se legitimează şi fundamentează teoretic şi practic (înspre lărgirea orizontului spiritual şi al cunoaşterii), vizionar (pentru care cheia reuşitei în viaţă o reprezintă educaţia de foarte bună calitate –de aici şi impactul social: tineri educaţi şi vii în cuget şi în spirit, înseamnă o societate prosperă, informată, puternică), spirit european prin formaţie, dar şi preocupată de menţinerea nealterată şi de punerea în valoare a specificului naţional, lucid (a fi european nu  înseamnă renunţarea la origini şi la identitatea personală extinsă), Alice Voinescu, pentru care valorile spirituale sunt mult mai valoroase decât valorile materiale, are acces la sensurile profunde ale existenţei, fiind capabilă de jertfă şi de dăruire (nimic pentru ea, totul pentru semeni): ,,Ca să rodim spiritual trebuie să trăim integral.” (p.26)

Scrisori către fiul şi fiica mea se vor şi sunt o reacţie antiblazare, antiignoranţă, antiirosire: ,,În loc de conştiinţa clară, de intenţia limpede, de hotărârea liberă, viaţa noastră intimă este un câmp deschis tuturor aventurilor, o vraişte cotropită de bălării şi bătută de toate vânturile. Dacă este un domeniu <<nedirijat>>, atunci acesta e viaţa noastră intimă. Singura noastră proprietate ne-expropriabilă. Dar lipsa de direcţie nu e libertate, ci anarhie.” (p.22-23)

Învăţăturile cerebralei Alice Voinescu (,,Ştiu că nu se poate continua să se trăiască patriarhal – că trebuie schimbat stilul de viaţă, de vreme ce intrăm în raporturi cu lumea întreagă- de vreme ce trebuie să se formeze marea Pan-Europă – ba chiar societatea naţiunilor peste tot globul.”-p.48) sunt tot atâtea lecţii de bune practici/maniere necesare, în primul rând, sănătăţii morale: ,,De ce se pierde bunul gust firesc neamului nostru? Se pierde împreună cu cultura etnică şi sub influenţa mărfurilor  străine ieftine de târg? Desigur. Dar pierderea simţământului pentru armonie, pentru frumos e o primejdie imensă de dezumanizare.” (p.28). Orăşenilor (victime ale citadinului şi progresului, ce e perceput, uneori, ca formă de regres) nu prea le acordă mari şanse de reabilitare într-un timp foarte scurt. În schimb, Alice Voinescu dă credit în alb ţărănimii, pătură socială nepervertită, conservatoare de tradiţie şi de specific naţional autentic, de la care tinerii sunt chemaţi să înveţe lecţia demnităţii: ,,Singurii, în care sper că se păstrează sănătatea şi vitalitatea noastră, sunt ţăranii.” (p.29); ,,Ţăranul român nu confundă creatura cu Creatorul. Are sensul absolutului de aceea îl are şi pe cel al relativităţii celor pământeşti.” (p.35).

Reperele pe care omul luminat Alice Voinescu le propune generaţiei tinere sunt clare, imbatabile: educaţie, credinţă, moralitate, patriotism. Legat de patriotism (a fi român=a fi proeuropean), autoarea nu-l confundă cu naţionalismul derapant, cu lucrul desuet sau cu o boală venerică ruşinoasă, ci, dimpotrivă, pledează pentru găsirea locului nostru în Europa extinsă, anticipând astfel principiile după care se ghidează actuala Uniune Europeană: ,,Demnitatea popoarelor şi deci drepturile lor se vor întemeia pe puterea lor de umanitate. Ştiu că mulţi vor surâde şi mă vor numi cu dispreţ naivă. Dar aceia ce nu cred în mai bine nu vor contribui niciodată la clădirea unei lumi mai umane. Eu ascult glasurile din lume şi dau să desluşesc sensul gesturilor mondiale. Văd cum se înfiripează statele unite ale Europei şi cum se strânge ţesătura societăţii umane. De ce vă temeţi că neamurile ar putea să-şi piardă specificul într-o asemenea realizare politică? Ar trebui cercetată de aproape conştiinţa naţională. Aci se hotărăşte soarta viitorului nostru popor de cultură. Iată de ce nevoia urgentă de a ne întoarce înspre noi. Nu ca să ne opunem altora, ca să ne deosebim cu tot dinadinsul, ci pentru a fi cu adevărat oameni şi prin specificul nostru trăit pozitiv, să împlinim tot mai real chipul Umanului.” (p.33).

Departe de a idealiza specificul românesc, Alice Voinescu, în spiritul dreptăţii şi adevărului care o caracterizează, nu ezită să aducă în discuţie păcatele (tarele) româneşti ancestrale, nu în virtutea unei gratuite anatemizări (,,[…] să nu ne descurajăm constatând defectele noastre […]”-p.42), ci spre conştientizare şi corijare. Pe unele le demontează (acolo unde informaţiile de care dispune străinătatea nu corespund cu realitatea), pe altele (,,Karma naţională”-p.34) le recunoaşte făţiş: ,,Care e defectul cel mai frapant naţional? Eu cred că e Uşurimea […]. Uşurimea, adică neseriozitatea în toate, care la urma urmelor e o desprindere de toate. Uşurimea noastră ne face să trăim viaţa mai puţin real ca alţii, să nu-i dăm greutatea ce i-o dau alţii. Ca frunza pe apă, ca floarea în vânt.” (p.35); ,,[…] să ne tămăduim de uşurime.” (p.40) În acelaşi timp, în virtutea echilibrului, autoarea scoate în evidenţă calităţi autohtone: ,,Da, cred că am pus mâna pe specificul nostru: neam de oameni lucizi. […] Ce ne-a salvat până acum a fost credinţa ortodoxă şi starea patriarhală.” (p.39)

Desele întrebări autoadresate şi răspunsurile conexe la ele conturează o carte vie, antrenantă, lipsită de monotonie sau de locuri comune. Dizertaţia lui Alice Voinescu despre Umanism şi Idelul umanist (aflat la originea omului modern) e nu doar o strălucită lecţie de cultură, ci şi un îndemn la (auto)descoperire.

Carte de tip moştenire spirituală sau ştafetă, Scrisori către fiul şi fiica mea (,,Veţi face ce veţi vroi cu cele ce urmează – eu îmi fac datoria de părinte iubitor, să vă las moştenire experienţa mea de cultură, pe care în parte am moştenit-o şi eu de la înaintaşi. M-am străduit să adaug la acest patrimoniu modestul meu aport de cugetare, pe care nu-l socot original decât în măsura în care coincide cu aspiraţiile şi cu silinţele generaţiei mele. […] Eu nu vă pot servi decât ca ghid şi nu vă pot semnala decât ce am desluşit eu însumi şi ce am altoit pe viaţa mea proprie. Voi veţi hotărî cât mai e viu şi înviorător pentru voi din această epocă.” (p.59)) e de strictă actualitate: ,,Catargul e interior – e perceperea sensului pe care şi viaţa ta e axată.” (p.84)

În ciuda dezamăgirilor, oboselii şi vârstei înaintate, Alice Voinescu are puterea de a se sustrage deznădejdii care încearcă să se insinueze perfid în viaţa ei. Decenţa de care dă dovadă până în ziua ultimă a existenţei sale zbuciumate se manifestă şi la nivelul imboldului pe care îl are pentru primenirea conştiinţelor: a nu trăi superficial, (ci în virtutea puterii creatoare), a nu da dovadă de absenteism existenţial, a fi dinamic (,,Fiţi vrednici.”-p.89), a părăsi zona de confort (,,Confortul […] nu stimulează creaţia.”-p.92).

Conferinţele radiofonice transgresează tema iniţială a Scrisorilor către fiul şi fiica mea, dezvăluind din vastele probleme cărora Alice Voinescu se dedică, o ,,voce” inconfundabilă şi de mare răsunet, din care reverberează acelaşi ton puternic eticist:. Impresii de la Primul congres de morală socială ţinut la Budapesta (15-18 octombrie 1934), Orientări în educaţia femeii, Din psihologia tineretului de azi, Spre ce ţel să creştem copiii de azi?, Din cauzele crizei sufleteşti de azi, Din psihologia femeii de azi (Femeia şi munca), Sentimentul pudoarei, Naţionalism şi cultură, Amintiri despre abaţia de la Pontigny. Addenda cuprinde referinţele unor personalităţi culturale ale momentului (tot atâtea dovezi de solidarizare), datate 1953, în favoarea eliberării lui Alice Voinescu din domiciliul impus de autorităţile comuniste la Târgu Frumos. Parte din Corespondenţa cu Paul Desjardinis, Roger Martin du Gard şi André Gide e ataşată la finele volumului.

A o privi pe Alice Voinescu, ambasator al Românităţii, cu indulgenţă sau, mai grav, cu indiferenţă, a rămâne imuni la cugetările şi îndemnurile sale valoroase (care ating patosul, arderea de tot şi sublimul), pe lângă semnele unei acute lipse de conştiinţă şi de responsabilitate (de care a încercat tot timpul să ne ferească autoarea), înseamnă a ne autodiscredita definitiv. De aceea, să ne folosim în scop nobil de moştenirea lăsată de Alice Voinescu, să creştem ca indivizi (,,[…] fiecare în faptele pentru care s-a pregătit.”-p.45) -în virtutea criteriilor competenţei- şi ca ţară, singura cu adevărat mare recompensă pe care o merită Dascălul eminent de la elevii săi. E ceea ce ne trebuie azi, acum: ,,Misiunea cea mai importantă a educatorilor acestui neam, este să ne aducă la credinţa viguroasă în legătura omului cu Divinul. Omul colaborator cu Dumnezeu […]” (p.46-47); ,,[…] două probleme esenţiale în viaţa viitoare a românismului: problema familiei şi problema şcolii. Expresiile sunt nepotrivite, sunt luate din Apus. La noi se traduc prin: problema părinţilor şi problema dascălului […] nimic nu se va schimba până nu vom avea dascăli adevăraţi, oameni de caracter şi modele de omenie.” (p.51-52); ,,Grija formatorului de oameni nu poate fi decât aceea de a scoate din adolescentul dezordonat un tânăr desăvârşit. Dar cum?

Plecând de la realităţi, nu de la principii şi formule teoretice, trebuie întâi să ne cunoaştem, iar când vrem să înaintăm, să ştim încotro.” (p.54) Direcţie pe care tot Alice Voinescu ne-o dezvăluie: ,,Încotro? Înspre libertate, înspre omul cu puteri creatoare, dar nu doar de creaţii intelectuale, dar şi morale şi estetice şi toate laolaltă, adică religioase. Puterile creatoare sunt şi vitale, pe acestea trebuie să le transfigureze omul în puteri de creaţie culturală.” (p.75)

 

Alice Voinescu,

Scrisori către fiul şi fiica mea,

Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, 189p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *