,,Acest Canaan ce-i zicem Banatul”

Între Cora Irineu (1888-1924) şi Anişoara Odeanu (1912-1972) există tulburătoare asemănări de destin: scriitoare de talent, ce-şi ascund adevăratul nume îndărătul pseudonimelor (Friedman D. Elena, respectiv Doina Stella Graţiana Peteanu), cu temeinice studii de filosofie (lucru inedit pentru vremurile respective), militantiste pe frontul emancipării femeii, împătimite după Banat, recunoscute şi apreciate în mediile elitiste, cu o intensă activitate intelectuală şi publicistică (,,Revista Fundaţiilor Regale” le găzduieşte pe amândouă) ce rezistă timpului, cu vocaţie de călător.

,,Scrisorile au fost adresate lui Constantin Beldie, secretar de redacţie la Ideea europeană, unde apăruseră înainte ca ele să fie strânse în volum.” (p.6), notează Petre Pascu în Cuvântul înainte la ediţia din 1975 a cărţii publicată la Editura Facla. În număr de zece, Scrisorile (păstrate în original la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti –instituţie intens frecventată de Cora Irineu şi Anişoara Odeanu) apar postum. Dacă ar fi doar acestea, volumul în cauză ar fi, inevitabil, incomplet, văduvit de esenţă, la fel şi viziunea de ansamblu asupra personalităţii Corei Irineu, scriitoare care, la vârsta de 34 de ani, decide să-şi încheie definitiv socotelile cu viaţa. Iată de ce, iniţiativa Editurii Facla de a publica, între paginile aceleiaşi cărţi, reflecţii de călătorie şi în afara spaţiului geografic al Banatului (călătorii cu un vădit rol extins şi deopotrivă întregitor), articole din publicistica scriitoarei şi, mai ales, fragmente din Jurnalul său intim, este una lăudabilă. Jurnalul Corei Irineu face lumină în privinţa existenţei sale zbuciumate, atât de bine mascată în Scrisori, unde jovialitatea, bucuria trăitului, exuberanţa, entuziasmul, elanul vital, tendinţa de a cuprinde totul vin în contradicţie flagrantă cu dramaticul său sfârşit.  

Scrisori bănăţene, concepute, iată, cu aproape o sută de ani în urmă, debutează, cum e şi firesc, cu Timişoara, metropolă pe care bucureşteanca Cora Irineu (găzduită    pe-atunci la internatul Liceului Piarist) o descoperă cu încântare, la fel ca şi întreg arealul Banatului istoric. E o dragoste la prima vedere, o uriaşă experienţă de viaţă consemnată în detaliu de adolescenta Cora, decisă să cutreiere singură ţara în lung şi în lat şi să-şi consemneze impresiile de călătorie. Se conturează dintru început profilul unui om liber (călătorul, nomadul, persoana care nu stă locului şi care nu e dispusă să prindă rădăcini, în permanent contact cu noul), neîncorsetat de norme, legi sau dogme sterile, însetat de cunoaştere şi de ,,ucenicii” succesive. Cora Irineu face un imens serviciu Banatului, de care e puternic ataşată. Relatările de călătorie ale Corei Irineu au caracter revelator, veritabile documente de epocă: ,,Oraşul e cu adevărat frumos; mai ales în partea Cetăţii, unde se află şcoala mea, e încântător. Sunt de partea asta numai palate şi cazărmi măreţe zidite pe vechile întărituri, încă de pe vremea Mariei Tereza.” (p.21) 

În cazul Corei Irineu, singurătatea, un modus vivendi, expresie a propriei personalităţi rătăcitoare, e creatoare. Ea nu pleacă la drum oricum, ci înarmată/înzestrată cu un bagaj intelectual impresionant (documentată în amănunt) pe care şi-l sporeşte la faţa locului, pe măsură ce vede, trăieşte, scrie: ,,Tăcerea şi părăsirea asta îmi mulţumesc visul meu de sihăstrie şi de surghiun voluntar.” (p21); ,,Aşa doream odată când eram copil, să fiu uitată, într-o şcoală mare, departe.” (p.22). Şi tocmai departe de judeţul Covurlui de baştină decide Cora Irineu să plece, departe, dar atât de aproape de sinele problematizant, călătoriile sale având, pe lângă un rol terapeutic, şi unul cognitiv, o încercare de împăcare a contrariilor care-şi dispută întâietatea în fiinţa sa aparent fragilă. Departe de a idealiza (deşi mare parte din ceea ce descoperă o entuziasmează), Cora Irineu are un simţ critic ascuţit, nemenajînd acolo unde e cazul: ,,[…] la biserica românească slujba e ruşinos de proastă; nici cor, un popă fonf şi nătâng, iar lăuntrul văruit, poleit, zugrăvit, ca de Doamne ajută.” (p.22) 

Scrisori bănăţene sunt cartografii afective extinse, loc al întâlnirii fericite dintre istorie, geografie, aventură, lirism şi intimism. După Timişoara (căreia îi dedică pagini minunate, fascinată fiind şi de promenada de pe malurile Begheiului), urmează Caransebeşul, ,,Oraş de meseriaşi şi de ţărani […]” (idem), vizate fiind, pe lângă centrul civic palpitând de viaţă, periferiile, Liceul ,,Traian Doda”, breslele, unde predispoziţia Corei Irineu de a socializa în plin burg tradiţional depozitar de zestre culturală nepreţuită este imensă (sunt desele cazuri când însetata de nou îşi provoacă interlocutorul, căutând să obţină de la acesta cât mai mult din specificul locului, legendele, snoavele, zicătorile împletindu-se organic cu limba literară): ,,Stau de vorbă cu ţărani, ţigani, meseriaşi. Sunt tare deştepţi oamenii pe aci.” (p.23) 

Din tonul evocator al Corei Irineu, cea interesată de rural, citadin şi de toposurile nepervertite de civilizaţie (ajunge până la stânele ascunse pe piscuri semeţe, de unde se impregnează de obiceiuri, tradiţii, limbaj dialectal, existenţă mioritică de tip ancestral) se degajă admiraţia nedisimulată, emoţia inerentă trăirii momentului la cote incandescente: ,,E pitoresc de-mi fericeşte ochii mei încântaţi.” (idem); ,,Mi-s ochii obosiţi, mi-e sufletul copleşit de emoţii.” (p.62).

Cora Irineu ,,are ochi” pentru tot ceea ce o înconjoară, beneficiind, în acelaşi timp, de un extrarordinar simţ al limbii literare care o ajută să (trans)pună în act cele văzute şi experimentate, transmise astfel, sub formă de testament (act de responsabilizare), generaţiilor următoare: ,, […] dar a cui e vina dacă sunt vinuri bune în Banat?

Spre răsărit se urzesc sub ceaţă munţii Varului; după Zărveşti, Turnul şi Rueni; mai departe munţii Lugojului; în susul Timişului munţii Orşovei. Acolo, în depărtări, între culmile care se întrec şi se pierd unele în altele într-un vast amfiteatru e şi muntele Mare şi muntele Mic şi Varagos şi plecând spre miazăzi se înalţă masivul Ţarcului către Godeanul, către Regatul Bătrân.” (p.27)

Toate opririle, popasurile şi destinaţiile Corei Irineu au valoare de simbol. Ca şi Anişoara Odeanu, Cora Irineu duce mai departe vestea Banatului, a acelui Banat de poveste distins, între altele, prin ,,agerimea bănăţeanului” învestit cu ,,însuşiri de occidental” (idem). Impresiile de călătorie ale Corei Irineu sunt declanşatoare de expresie artistică. Pentru ea, Banatul nu e o întâmplare, întâlnirea cu spaţiul geografic fiind una providenţială. Scrisorile bănăţene ale Corei Irineu sunt impregnate de autenticitate, de date, informaţii şi amănunte oricând verificabile în arhive. De pildă, rigoarea proverbială a funcţionărimii din arealul bănăţeano-ardelenesc, consecinţă a stilului de viaţă ridicat impus de Imperiul Austro-Ungar: ,,Ei sunt deţinătorii registrului de avere al satului, în care se trece orice <<contract>> şi <<lăsământ>> privind bunurile ţăranului, şi cancelaria lui e adevărat oficiu de advocat […]

Îţi spun toate acestea, pentrucă se pune acum cu drept cuvânt lucrul la ordinea discuţiilor, şi-mi pare că sistemul de aci este pentru multe cuvinte o bună realizare a descentralizării.” (p.28)

Relatatările de călătorie ale Corei Irineu sunt o combinaţie de obiectivitate şi subiectivism, de relatare profesionistă, ,,neutră” şi de declaraţii de dragoste faţă de oameni şi locuri. Fie că e vorba de pustă sau de Banatul de munte, Cora Irineu se identifică cu locul, de unde şi valoarea literară, documentară, antropologică, entografică, istorică, geografică a Scrisorilor bănăţene.

În ciuda solitudinii în care alege să cutreiere România, fie că e vorba de Banat sau de Ardeal (zone predilecte), Cora Irineu trăieşte plenar întâlnirile cu Povestea, lucru prins în declaraţiile sale de conformitate (contrariante pentru finalul existenţial brutal al scriitoarei): ,,[…] eram fericită. Toată tăcerea, tot farmecul pădurilor, toate minunile asfinţitului, erau pentru mine, doamna locurilor în clipa aceea. La cârmă, în vântul care mă biciuia, mă fericea primejdia. Era o nebunie, era frumos de moarte. Am ciocnit cu borlovenii la cârciumă şi craiul nou sta pe vârf de deal ca într-un pastel demodat.” (p.28-29). În zonele rurale (Ohaba-Bistra, Măr), Cora Irineu e fascinată de portul popular, de obiceiuri, de animaţia târgurilor, de ritualul transhumanţei. Nu puţine sunt momentele de adrenalină pură: ,,[…] m-am suit pe catâr, m-am ţinut ţeapăn de coamă şi hi! Pe spinarea lui Muli până sus în stână.” (p.29) Aşadar, o tinereţe frumoasă, vie, zgomotoasă, bogată în eveniment, trăită la paroxism, care nu prevestea nimic din groaznica sinucidere a scriitoarei.

Cora Irineu nu are nicicând senzaţia că ar fi un intrus acolo unde merge, ba dimpotrivă, sentimentul apartenenţei la meleag o însoţeşte tot timpul. Calitatea de martor pe care o are, sţiinţa punerii în operă a detaliului, aplecarea spre calofilie îi dau ghes să nu nedreptăţească nicio o zonă geografică parcursă, ruralul şi deopotrivă urbanul fiind prezentate echilibrat. De pildă, Lugojul (cu al său valoros fiu Victor Vlad Delamarina), imortalizat la adevărata-i valoare: ,,În depărtare, Lugojul îşi joacă luminile. Văd aievea Timişul şi podul vesel, ticsit de gloată, brişte, cocii cu marfă. Văd târgul şi gheretele măcelarilor cu buturi de carne trandafirie şi muierile cu poame care trec, îmbietoare ca zânele belşugului.” (p.36-37)

Cora Irineu trăieşte Banatul şi se lasă trăită de Banat, topos particularizant portretizat la intersecţia realului cu fantasticul ,,Dealuri opresc drumul înainte, dealuri cu făget în coastă şi Bistra care aleargă înspumând, romantica Bistră, îşi cântă poveştile. Pe malurile ei trecură legionarii; trecură atâtea şi atâtea lifte care au bântuit ţara Banatului. Păduri roşii ori de aramă, terase, caturi-caturi, de cugeţi că-s ziduri dosind cetăţi tainice, ori grădini adânci unde se celuie zâna Măgdălină, – păduri de linişte şi de farmec ce-ţi fură gândurile.” (p.32)

Din simpatie, respect şi admiraţie, dar şi din dorinţa acumulării torenţiale, Cora Irineu devine una cu locul vizitat, însuşindu-şi parte din limbajul dialectal: ,,ceapţa”, ,,cătrinţele”, ,,oprege”, ,,obielele” (p.22), ,,cocii” (p.23), ,,ştoboare” (p.25), ,,şegârţii”, ,,covacilor”, ,,bărdaşii”, ,,dărăbuie”, ,,nu mi-s” (p.26), ,,Zlătarul bătrân stă beteag dohănind din luleaua deşartă.”, ,,salcă”, ,,paure”, ,,păuriţă”, ,,Mânce-ce chiţoranii, măi Baci <<de loc>> ce mai grăbeşci a-mi răspunge!” (p.27), ,,baş”, ,,geparce” (p.28), ,,laibăra de oaie răsfrântă din bumbi”, ,,chepenel”, ,,mulă” (p.29), ,,-Feri în lături măi frace, că vezi bine cât mi-s vicează!”, ,,comegea”, ,,răchie”, ,,coleşe”, ,,ciorba de păsulă”, ,,pricoviţele de lână”, ,,cleanţă”, ,,vranchiţă” (p.30), ,,petroni”, ,,ogaşuri”, ,,cucuruz” (p.31), ,,bănat”, ,,mulărită”, ,,peană”, ,,zuitam” (p.32), ,,price”, ,,praşchie”, ,,jintiţar”, ,,sfada” (p.33), ,,Ciupagu de muşulin”, ,,şlinghereai”, ,,ceapţă”, ,,boactărul” (p.34), ,,fereşti oblonite”, ,,păreche”, ,,bolând”, ,,progade” (p.36), ,,Cimişe”, ,,becejeşci”, ,,fuji”, ,,ieşci” (p.37), ,,Uica”, ,,iorgovan”, ,,părăzolul”, ,,gostie cu lăutari”, ,,bucacelor” (p.39), ,,Ci scrie odată duce-n zmăi!” (p.46), ,,iştăloage” (p.47), ,,părădăicile şi piparca”, ,,sfăgeau”, ,,dărab” (p.52), ,,măsaie brodate” (p.55), ,,podrum”, ,,pătăriţe”, ,,jimişcă”, ,,coleşe”, ,,pita”, ,,comlău” (p.56), ,,ţuca”, ,,mi-am zuitat”, ,,brâgle”, ,,cilim” (p.57), ,,golumbi”, ,,pârlău”, ,,măsăriţe horbotite” (p.58), ,,boghele de fân” (p.59), ,,farba” (p.60), ,,buhnele” (p.61), ,,avlie”, ,,măsăriţa”, ,,tănier”, ,,poniave”, ,,ormane” (p.63), ,,să ogoiască”, ,,muierile cu opregu peste ciupag”, ,,aninaţi” (p.65), ,,cu chintuşe ori sarici albe, găitănate cu roşu”, ,,golomoz”, ,,să zgodească”, ,,pristăvire” (p.67), ,,îl prispise”, ,,se gooi”, ,,fospănaşi”, ,,zbangă”, ,,ghinărarii”, ,,maistori”, ,,mulăriţi” (p.68), ,,straiţa”, ,,bliduri” (p.69). 

Savoare lexicală, exotism, demonstraţie de virtuozitate dialectal-bănăţeană, Bănăţeana concepută de Cora Irineu (în ton cu vorba cronicarului din vechime) ne arată gradul de ,,contaminare” lingvistică la care a ajuns iscusita scriitoare din Regat: ,,Să nu ţi să ghioacă, fain te porţi, n-am şe dzişie. Eu mă gângesc şi mă răzgângesc şe să fac, că ge văzut nu mai am şe vige în oraş şi nişi ge hogină nu-mi mai arge, iar ge dus acasă socot că mi păcat aşa ge iuce. Îi ge mi-o recomandat Toplişanu îs lipsă ge aişi. Am aşteptat geaba carcea ge jumătace la drum; d-apoi voi vă răgeţi ge mine. Işia Nae: no las pe mine, şi pe el au ugit, bine-i şage! Nici foaia nu mi-o aţi trimis. Acuma-s nouri pă şieri şi înşepe să bace ploaia pă grăgină. Neşce cocoane mişi şi îndesace ca neşce părădăişi umpluce dă graba să tune în sobă să nu le uge să le facă murături ploaia sireaca.

Eu vreau să plec pă alce locuri, de la Arad în sus, batâr că nu e baş lesne, da’ nu e bine să stai la givăneală lungă, şi numai dacă-ţi treşie prin cap s-o faşi. Vreau să le vădz pă tece şi paşie!, că mulce crezi că nu să poace, da la fapce nu-i baş aşa anevoe. Te gioşi tu cu mini? Da’ vezi că banii să gată şi alţii n-am dacă nu-mi trimicie, că pă câmp nu mi s-or copt bucatele. Am scris cătră frace, da parcă-n şiudă nu-mi răspunge. Tu duce la el, Dumnezeu să ce trpiască, şi arată-i carcea şi spune-i că-l ţuc şi-i doresc sănătace şi ce eşce ge nu-mi răspunge? Da viedz, bagă în cap şi nu mai târzia, c’apoi mă mânii şi ţânce pe urmă să mai viedz o vorbă dela mine! mai iuce ai să-l viedz pe bace-l toaca.

Eu tăce aste ţi le dzic, ori îţi plaşie, ori nu-ţi plaşie, că o vorbă gireaptă nu-i ge supărare. Da’ tu răspunge, bage, ori într-un feliu, să sciu ori într-o parce ori alta, că n-ai să ce becejeşci pentru atăcea lucru.

Eu nu te ţuc, uice aşa, ge şiudă, că nu eşti ortac cum se cage, ci iclean şi dat la răle. Fă-ce ge treabă şi să auz ge bine ge tine şi ge tătă lumea.

Multă sănătace.” (p.35)

În periplurile-i multiple în care celebrează viaţa, Cora Irineu acoperă kilometrii întregi (foamea de spaţiu), dar şi condensează distanţa dintre sine şi propria-i persoană (kilometrul zero), trecerea de la macrocosmos la microcosmos (reflecţiile cu tentă filosofică asupra rostului existenţial) făcându-se mai de fiecare dată lin, fără pregătiri prealabile. Cum Banatul multicultural (a se vedea descrierile de port popular românesc şi al etniilor conlocuitoare din Cheglevici, Veşinova, Valcani, Igriş, Saravale, Secusigiu, Cenad, Tomnatic, Lovrin) ocupă o suprafaţă extinsă, graba şi nerăbdarea Corei Irineu de a acoperi un ,,acasă” simbolic în continuă metamorfoză, o face să trăiască abundent, fără pic de răgaz, momente în care îşi consemnează, dar nu regretă, epuizarea. Torontalul este văzut şi portretizat din perspectiva Sânnicolaului Mare, Periamului, Pesacului şi Comloşului. Cu fiecare colţ de natură supus ,,evaluării” estetice, Cora Irineu se poartă corect, dându-i fiecare dreptul de existenţă literară.

Între bănăţeni şi Cora Irineu se consumă un act de curtuoazie şi de legitimare reciprocă. Primii, în stilul deschiderii şi a ospitalităţii proverbiale, nu uită să fie recunoscători ,,ambasadoarei” care le duce mai departe fala, numele şi renumele: ,,Au văzut în mine nu ştiu ce simbol, învestindu-mă cu puterea unei misiuni care m-a uimit, m-a încântat, m-a speriat.” (p.39); ,,Sunt de o elocinţă, de o ironie, sunt uimitori, minunaţi, fără pereche bănăţenii. Să vezi băieţi frumoşi, să auzi cântece, să vezi jocuri!” (39). 

Cum Timişoara (atracţie irezistibilă, ,,popas de desfătări şi hodină, teatru al dramelor de coroană, reşedinţă strălucită, adăpost năpăstuit de urgii sângeroase, schimbat în sălaş de murdărie orientală când Islamul îşi cheamă, timp de mai bine de o sută de ani, de pe minarete, credincioşii ce înecaseră toate câmpurile Banatului,- Timişoara tuturor amintirilor […]”-p.45) merită a fi revăzută, Cora Irineu revine în oraş (,,Mă-mbie multe lucruri ce pot afla de la dânşii, şi-mi încearcă hotărârea mea de a mă întoarce, atâtea drumuri care mi se deschid înainte.”-p.61), excelând la modul laudativ (capela Piariştilor, castelul Huniazilor, grădinile, parcurile şi terasele ce străjuiesc Bega). La fel procedează şi cu Sânnicolaul Mare, pe care-l aprofundează, detaliile istorice şi consideraţiile despre artă care îi însoţesc însemnările fiind un adevărat regal cultural.

Din nevoia de a şti (,,E frumos, obositor de frumos.”-p.118), Cora Irineu, cea care devine ,,bănăţeancă” prin adopţie, cea care călătoreşte cu uimirea copilei afişată pe chip în faţa basmului, iese încet-încet din spaţiul geografic bănăţean, pentru a se dedica în continuare călătoriilor în Ardeal (Arad, Lipova, Radna, Şiria, Oradea Mare, Huedin, Braşov, Râjnov, Zărneşti, Tohanul Nou, Făgăraş, Avrig, Bâlea, Muchea Drăguşului, Cornul Bălăceni, Piatra Caprei, Valea Căldării, Curtea Oţelelor, Sâmbăta de Jos, Sâmbăta de Sus, Arpaşul de Jos, Cârţa, Cârţişoara, Mărgineni, Sălişte, Pietrele Galeşului, Cibin, Butila, Sibiu –călătorii pe orizontală, dar şi pe verticală). Opririle succesive (tot atâtea mostre de dizertaţie spirituală, de cunoaştere in integrum a locurilor vizitate) la Arad îi furnizează aceleaşi emoţii pozitive care o copleşesc, semn că românitatea şi dorul nu o mai încap. Indiferent de topos, Cora Irineu nu face rabat de la calitatea relatării.

,,Trebuie să cunoşti puţin pe bănăţean ca să recunoşti întruchiparea unui adevărat poet al pământului.” (p.37), spune la un mooment dat, şi avem toate motivele ca să o credem. Cora Irineu nu poate fi bănuită de nesinceritate. Şi în Scrisori bănăţene, dar şi în Jurnalul său e aceeaşi persoană.

Fascinaţia Fairiei se reflectă în paginile monumentale încărcate de poeticitate şi de pictural lăsate în urmă de Cora Irineu: ,,Greierii torc fuioare de argint, şi nu se mai sfârşeşte tortul de argint al greierilor şi nu mă mai slăbesc ochii aţintiţi ai celor care văd în noapte.” (p.46); ,,Luna sfarmă un bulgăre de lumină în zidul alb; rătăcesc licăriri de stele.” (p.62); ,, […] zborurile visului şi jocul de lumini ale închipuirii”; ,,[…] pâinea luminoasă a gândului” (p.69); ,,Cu ochii pe faţa roşie a jarului, vezi în flacăra care creşte, ridicându-se o viaţă trăită cândva, târându-te pe nesimţite ca un val furiş. Te fură un glas mângâios, te poartă pe unda unei vechi duioşii, şi când aluneci fără veste în copca în care te-ai mai zbătut şi ai sângerat, îţi aduci aminte târziu de făgăduiala pe care o uiţi mereu, că nu vei mai călca niciodată pragurile blestemate.” (p.74); ,,În tăcerea neagră, noaptea pluteşte enormă şi singuratică.” (p.79); ,,Apusul e un lampion de aur vrâstat în dungi de purpură, de safir, de cinabru.”; ,,Cer limpede, subţire, de pastel.”; ,,Înger mare cu ochi vineţi, Tristeţea îşi întinde aripile […]” (p.81); ,,Zodiile întorc furci de diamante.” (p.82); ,,În lirismul înoptării, talanga îşi amestecă melodia.” (p.93); ,,Trec legiuni de năluci, gesticulând himeric, pe targă de nouri, pălmuind, îmbrăţişând pătrarul, cu mânecile lor zdrenţuite.” (p.93); ,,Sufletul îşi pierde umbra ca o casă cu prea multe ferestre.” (p.108) ş.a. 

Banatul (şi nu numai) îi oferă Corei Irineu (cea care vibrează la frumosul care o înconjoară şi pe care astăzi am numi-o generic ,,influencer”) privilegiul desfăşurării plenare pe spaţiul hârtiei, unde-şi dă proba măiestriei, încântării şi satisfacţiei. Tentaţia/chemarea noului (,,[…] curiozitatea neliniştită după locuri neumblate şi după oameni.”-p.62), incomensurabila capacitate de absorbţie, apelul la contactul direct cu meleagul, dar şi la memoria orală a locului sunt condiţii esenţiale pentru ca scriitoarea să poată elabora. Appassionata Cora Irineu, care-şi creionează portretul călătoarei la tinereţe, e îndrăgostită de spaţiu şi de timp (la care, inevitabil, se raportează): ,, […] ascult ritmul trepidării, mă pierd în beţia iuţelii, sunt un trup cu pământul care aleargă cu picioare de abise […]”; ,,această senină bucurie a spaţiului”; ,,nebunia întinderilor”(p.80), ,,mirajul duratei”(p.82).

Cora Irineu îşi trăieşte intens tinereţea, viaţa, pentru ca în final să se rupă brutal de ea. Singura dată când nu se va ţine de cuvânt, când, în ciuda a ceea ce şi-a promis, calcă ,,pragurile blestemate” (p.74) ce o vor împinge la suicid. Cora Irineu nu-şi supravieţuieşte. De la peisaje terestre mirobolante, cea care pare să plece din propria-i viaţă fără păreri de rău, face un salt dramatic la peisajul apocaliptic şi terifiant al morţii, al propriei morţi programate, o rupere de nivel, de la călătorii, la Marea Călătorie.

Cora muşcă din viaţă, dovadă acribia cu care scrie, ca şi când ar plănui să lase în urmă o moştenire, conştientă că va muri ,,înainte de termen”, dovadă trăirismul/vitalismul oximoronic. Exerciţii de autolocalizare, de virtuozitate stilistică (genul de călătorie-locuire în spaţiul generos al limbii române), Scrisori bănăţene sunt peregrinări în căutarea dorului. Cora Irineu scrie cu sufletul la gură, cartografiind o. Românie cu adevărat pitorească.

Felului responsabil în care-şi însuşeşte limbajul dialectal bănăţenesc i se alătură judecăţile de valoare pe care le formulează doct: ,,Greşim, poate, venind cu criteriile noastre sudice să căutăm pretutindeni frumosul aşa cum îl concepem. Nu-l afli aci dacă nu-l vezi ca orânduială, înjghebare temeinică, înlănţuire de acţiuni stăpânite de un înţeles obştesc, ca prevedere ocrotitoare, respect al tradiţiei, disciplină. Nu-l afli dacă îl preţuieşti ca individualitate, pornirile închipuirii, entuziasm.” (p.121-122)

Scrisori bănăţene includ şi altfel de ,,itinerarii”, reflectate în articolele scrise de Cora Irineu în presa vremii, cu precădere în ,,Ideea europeană”. Câteva titluri semnificative: ,,Marcel Proust şi romanul subconştientului”, ,,Paul Verlaine. Douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui”, ,,Paul Claudel”, ,,L.Blaga, <<Paşii profetului>>”, ,,Electra”, ,,Constanţa în 1916”, ,,Chestiunea feminină” etc. Odată cu fragmentele de Corespondenţă (datată 1923) incluse în volum (anticipează Jurnalul intim, în care vom găsi, în subtext, motivaţia călătoriilor şi a gestului suprem ultim), intrăm în psihologia melancolicei Cora Irineu, moment în care ni se dezvăluie dincolo de aparenţe: ,,De vei trece de 19 ani, vei trăi până la 66 de ani […]

Cum am trecut de 19 ani, văd cu groază că mă paşte o viaţă lungă […]

[…] eu fără lene şi fără lăsare în voie nu pot să fac nimic.” (p.165)

 

Sunt mărturii care frapează, care distonează profund cu hoinara Cora Irineu plasată ca oglinda stendhal-iană de-a lungul unui drum: ,,E noroi, vremea s-a închis iarăşi, sunt somnolentă, fără dorinţă, liniştită. Începe să-mi fie teamă de liniştea asta. Mă voi deştepta la ce e bun sau rău în mine? Mă voi chinui iarăşi cu gândurile absurde? Mă voi frământa iarăşi până să mă apuc de lucru?” (p.170); ,,[…] în portul meu excentric de drumeaţă, fără să mă stingherească privirile întrebătoare, cu o convingere a libertăţii de neconformare […]”; ,,sunt felină degenerată” (p.175); ,,Să merg într-un cimitir, să mă ţin după morţi, să ascult cum cade ţărâna peste coşciuge […], sau să privesc cum creşte luna dintr-un mormânt […]” (p.178); ,,Oboseala mea vine din tristeţe – mai rareori e adevărată reciproca. Vine şi din dezamăgire, vine şi din firea mea, dar n-am ştiut întotdeauna să iau seama şi să mă feresc de dânsa. Am găsit-o în adolescenţă frumoasă şi am cultivat-o dinadins, nebănuind că ştie să te găsească singură şi că e mai greu să fii vesel, iar veselia aduce darurile: duhul, frumuseţea.” (p.179-180).

Şi tocmai lăsarea în voie i-a călăuzit ,,shakespeare”-enei Cora Irineu viaţa: ,,[…] să ascult, să privesc, să înţeleg.” (p.167)

 

,,Aveţi încredere în voi. Veseliţi-vă, însetaţilor de dreptate. Mulţumirea, liniştea voastră, stă în voi.

[…] dar râdeţi, prieteni, râdeţi, căci râsul e viaţă, e răzbunare.” (p.168)

 

Cora Irineu,

Scrisori bănăţene,

Timişoara, Editura Facla, 1975, 210p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *