Cu o atitudine neșovăielnică și ușor sfidătoare se uită direct spre privitor. Ochii de un albastru intens și buzele roșii, perfect conturate, reliefează robustețea personalității ei. Nu e încremenită ca un obiect pasiv în dorința masculină, cum erau de obicei reprezentate femeile în picturile postimpresioniste de la sfârșitul secolului 19, ci, dimpotrivă, e conștientă de propria identitate, de necesitatea descătușării din mediul patriarhal. Așa se înfățișa Suzanne Valadon (numele real Marie-Clémentine Valadon) în autoportretul din 1893, pictat în tușe ferme și culori dense, bogate. Inițial muză și model la diferiți pictori renumiți precum Puvis de Chavannes ori Pierre-Auguste Renoir, care o surprinde într-o rochie roz pudrat și pălărie roșie dansând pe pânza lui în Danse à Bougival (1883), o suburbie din vestul Parisului, Suzanne Valadon e încurajată ulterior de Edgar Degas și Toulouse-Lautrec să pășească în afara tabloului și să dedice în totalitate procesului creativ. Devine prima femeie artistă care e acceptată în Société Nationale des Beaux-Arts în 1894.
Nudurile feminine, peisajele, și natura moartă au fost tematicile ei predilecte. Și pisica, Raminou, pe care o hrănea cu caviar, și-a făcut apariția de mai multe ori în tablourile ei. Suzanne Valadon (1865-1938) evita folosirea acuarelei, considerând că această tehnică, prin imediatitatea și transparența pe care o oferă, e prea vaporoasă, evazivă pentru a fi stăpânită în totalitate. O singură deviere de penel, un moment de slăbiciune, și acordul cromatic putea fi afectat. Pictura în ulei permitea o maleabilitate mai mare, ceea ce oglindea și viața ei neconvențională, dorința de a ieși din rigiditatea conformismului. Culorile vibrante, singulare dominau, delimitate de un contur negru sau întunecat, un stil tipic perioadei postimpresioniste, prezent și la Émile Bernard, Vincent Van Gogh și, într-o anumită măsură, Paul Gauguin, de exemplu în Hristos galben, cu toate că aici liniile de contur nu sunt așa de groase. Cloazonismul, o reminiscență a vitraliilor medievale și a stilului japonez Ukiyo-e al gravurii în lemn, încuraja reprezentarea decorativă și expresivitatea emoțiilor, fiind asimilat mai târziu și de unii pictori fauviști.
Femeia e departe de a fi idealizată în arta ei. Nu mai e Venus din Urbino, ființa suavă, senzuală, cu forme sinuoase a lui Tițian, ori femeia lui Degas surprinsă în timp ce-și face toaleta și care incită privirea masculină prin puterea ei de seducție, ci e femeia înfățișată realist, într-o formă desentimentalizată, adeseori cu tente grosolane. Imaginea e menită să accentueze experiențele, trăirile proprii ale femeii, diferitele faze ale vieții ei. Bărbatul nu mai e în exclusivitate cel care privește și femeia, cea care e privită, ci rolurile se întrepătrund. Suzanne Valadon a fost prima pictoriță franceză care a redat nudul masculin pe pânză mare în Adam și Eva (1909), Bucuria vieții (La Joie de vivre, 1911) ori Aruncarea plasei de pescuit (Le Lancement du filet, 1914), aducând bărbatul în centrul dorinței feminine. Din 1909, ea va expune regulat la Salon d’Automne și Salon des Indépendants din Paris. Modelul preferat al lui Édouard Manet, roșcata Victorine Meurent, întâlnită în Olympia (1863) și Dejun pe iarbă (Le Déjeuner sur l’herbe, 1863), a fost o altă femeie artistă a căror tablouri puteau fi admirate frecvent la Salon du Paris.
La 18 ani, Suzanne Valadon a dat naștere unui băiat, Maurice Utrillo. Acesta va deveni un renumit pictor al scenelor urbane, dedicându-se artei doar la insistența mamei sale, care i-a găsit această evadare pentru a-l scăpa din ghearele alcoolismului și de tendințele auto-distructive. Transpuse pe pânzele sale, aleile melancolice și cafenelele boeme ale Montmartre-ului deveneau mai luminoase, fiind învăluite în prospețime și mister, cum afirma scriitorul André Maurois. Suzanne Valadon se va mărita cu amicul fiului ei, pictorul André Utter, cu 21 de ani mai tânăr decât ea, și împreună cu Utrillo vor forma ‘trio-ul infernal’. Petrecerile, discuțiile filozofice, actul creativ, toate vor deveni o constantă a vieții lor.
Aproape 450 de tablouri și 300 de desene au rămas în urma ei, probabil cele mai reușite. Acele desene care nu treceau de filtrul criticii ei au fost eventual mâncate de căprița pe care o ținea în studioul ei în acest scop.
Epurate de orice urmă de idealism, picturile Suzannei Valadon au fost exact ca viața ei, de un colorit profund, îndrăznețe și ancorate în realitate. “Pictez cu încăpățânarea de care am nevoie pentru a trăi.”, zicea ea. Exact așa a și făcut.