SASCA MONTANĂ & CHEILE NEREI (Reportaj cu masca pe față)

Vipera cu corn din curtea casei

Marius a omorât anul trecut, la Sasca, un pui de viperă cu corn. Ajunsese până-n fața casei. A fost un moment dur. L-a fixat la baza unui stâlp, minute bune, cu o coadă de mătură. Era singurul obiect pe care l-a găsit în acel moment. Ne-am speriat rău de tot.

Îi spun unui prieten bun că nu prea știu de unde să apuc reportajul despre Sasca Montană & Cheile Nerei. Încerc să-l scriu. De la scena cu vipera de anul trecut? Îi trimit o fotografie cu o șopârlă pe care cred că vipera o mușcase. De unde știm că a fost mușcată? Nu se mai mișca și e puțin probabil să fi murit de moarte bună, chiar în curtea noastră. Ne-am rotit în jurul ei, am ațâțat-o cu un băț, nimic. Într-un fel de dans al morții, ca-n ritualurile africane, strigam și agitam crengile de păr găsite în grădină. Era miezul zilei. Se întâmpla înainte ca Marius să-i vină de hac viperei. Șopârla devenise o victimă. Viperele nu iartă.

 

O echipă faină

Daniel și Costel au ales să rămână în România. Costel a mai fost prin Franța, a lucrat cu lunile. Daniel, nu. Ne-au refăcut casa. Întâi, fațada. În fiecare an, adăugau câte ceva. Au modernizat-o. Fac minuni. Doi constructori de nota zece. Par desprinși dintr-o carte de benzi desenate, cu personaje pozitive. Ne întâlnim cu ei la terasă, în fiecare vacanță. Terasa e chiar în sat. Se numește „La moara veche”. De fapt, e o pensiune care are o terasă. E semnalată de pe pod, printr-un panou cu litere câș, care stau să cadă. Se mănâncă bine acolo. Au pisici și câini. Seara fac pizza pentru grupuri mai mari de cinci persoane, în cuptorul cel mare, din curte. Nu se știe însă dacă cineva a comandat vreodată pizza acolo.

Daniel și Costel merg la pescuit împreună, de câteva ori pe an. Formează, și acolo, o echipă. Merg la Dunăre. Dorm pe saltele, într-o dubă cu care transportă și materialele de construcție, de la Oravița sau de la Reșița. Daniel și Costel merg la Nera și fac vara rafting. Nu i-am întrebat niciodată dacă au bărcile lor sau le împrumută cu ziua. 

Apa de la izvor

Cât stăm la Sasca, bem apă de la izvor. Rece. Simți nevoia să spui o rugăciune, înainte de a o bea. O apă care face minuni. 

 

Ogaș

Sătenii nu mai aruncă gunoaie în apa ogașului. Pârâul din spatele caselor e mai limpede ca oricând. S-au obișnuit să le pună în saci de plastic, sortat. În fiecare joi, trece mașina de gunoi. Gunoierul coboară și atârnă un sac galben de poartă. E pentru plastic. De când am scris aceste rânduri, lucrurile s-au schimbat. Gunoiul vine aleatoriu. Babele se anunță prin telefonul mobil că urmează să vină, mâine sau poimâine, mașina. „Am văzut pe internet. O să vină spre seară.” Ca pungile cu resturi menajere, aranjate în fața porții, să nu fie sparte de câinii vagabonzi, vecinii care n-au tomberon, ca la oraș, primit de la primărie, le păzesc cu schimbul. Moș Imbru e cel mai rezistent. A stat șapte ore, neîntrerupt, sprijinit în bât. Pe un perimetru de cincizeci de metri pătrați, niciun câine nu s-a apropiat de pungi, în acea zi.

 

Cerul cu lună plină sau cu stele căzătoare

În șezlong, cu capul răsturnat pe spate, privești, seară de seară, același cer. Pare o imensă batistă cu buline strălucitoare. Începi să numeri stelele. Știi când trece, pe la nouă, avionul. E mare. Huruitul lui te face să tresari. Când vezi un satelit, aplauzi și râzi cu gluga trasă pe cap. Nici nu simți când țânțarii se așază pe corp, batalioane. Ne privim prin întunericul care coboară lent: „Mai stăm până la următoarea stea căzătoare.”

Perseidele sau ploaia de meteori. Ploaie stelară. Din 9 până prin 14 august. Risc mare de a le rata. Și, totuși, în seara de 14 august, când am ajuns la Sasca, cerul era senin. Pe la unsprezece, o stea căzătoare clipește sec pe bolta curbată-n vale. După alte zeci de minute, în partea stângă, de astă dată, încă trei, ca niște năluci. Fantomele cerului de deasupra noastră trec înlănțuite, trase parcă pe-o sfoară. Se furișează, te iau prin surprindere, luminează diferit, brăzdează cerul haotic, îl scurtcircuitează, lasă dâre pe care te gândești să scrii un poem, cu creionul imaginar. Atât de aproape-departe de pământ. Ne-am minunat și noi, ca Agârbiceanu, de „cerul bătucit cu puzderie de stele”.

 

Liliecii

Nu-i ratăm niciodată. Ies noaptea, la nouă fix. Se rotesc prin verandă, se-ntorc cumva năuciți, apoi o zbughesc spre pădurea de pe deal. Cred că s-au obișnuit cu noi. Mama ne spune să avem grijă: „Liliecii pot intra în păr și nu-i mai scoți de-acolo decât cu foarfeca…”. Când trec pe lângă telefoanele noastre, ca săgețile, scot un chițcăit de șoricei singuratici și triști. Alteori, spectacolul e mai mare. Stau atârnați de stâlpii de susținere, ai verandei, înainte de a lua calea pădurii. Stâlpi din lemn de tei. Rămân albi, peste timp. „Lemnul care-și păstrează culoarea e lemn sfânt.” Știu de la un sătean, Gigi Lupu, care se tot minuna când îi vedea.  

Peste drum, acolo unde era altădată Judecătoria, e acum o colonie de lilieci protejați prin lege. Cică, acu câțiva ani, o jurnalistă din Franța a făcut un reportaj. I-a fotografiat zi și noapte, în alb-negru, cu un aparat vechi. Azi, câte-un turist rătăcit te-întreabă, în timp ce tu vopsești meticulos poarta, în nuanțe somon: „Nu știți pe unde-i colonia de lilieci?”.

 

Șapte tunele

Am numărat șapte. Unul dintre ele e, de fapt, ca o poartă. Intri și ieși, cu grijă să nu-ți spargi capul. Plin de turiști, cu telefoane mobile în mână, pe post de lanternă. Ne întrebăm de ce nu au mască. De ce ar purta una, taman aici, în tunelul de pe Cheile Nerei? Nu avem nici noi. În al doilea tunel, aceeași aglomerație. Simt suflul celor din față. Ne salutăm. Zece oameni, în primul grup. Mulți copii. Abia aștept să ies la lumină. Calc în baltă. Din tavan picură sec apa vie. Mă feresc, mi-e teamă să nu ating stânca. Sunt avertizată că-n crăpăturile ei stau vipere la pândă. Turismul românesc, la vreme de pandemie, arată bine.

 

Poduri

La marginea satului Sasca Română, chiar la intrarea în Chei, după ce treci de pensiunea „La patru anotimpuri”, e-un pod suspendat, destul de lung. Sub el, Nera învolburată. Când apa nu e tulbure, de la ploi, se văd pietrele în ea, galbene, verzui, negre sau violet. E plină de pietroaie Nera.

Pentru a vedea stâncile care se prăbușesc în apă, trebuie să treci de poienițe cu flori, de lanuri cultivate cu porumb și trifoi. Câte-o căpiță de fân măsoară timpul, din vârf. Tot ce atingi e plantă medicinală. Arome îmbătătoare străpung peisajul. Colinele de la orizont închid ermetic natura care, pentru câteva sute de metri, a luat forma unei farmacii în aer liber. Verdele pădurii e brăzdat acum de flori pe care nu le cunoști, atât de viu colorate, încât te aștepți ca, în dreapta, să apară un pictor cu paleta de culori în mână. 

Insectele sunt mii. Am văzut bondari nesătui și fluturi arcuiți în extaz. Am văzut libelule de-un albastru egiptean. Libelule gingașe, cu trup ascuțit, ca un arcuș de vioară rară. 

 

Mobilă veche

Mobila e foarte veche. Au intrat insectele alea cu fălci de oțel în ea. O fac făină galbenă, vânturată, asemenea celei din tărâțe. Când dăm cu Pronto, ies afară bestiile, în cârduri. Disperarea lor e fără limite. Dacă le îneci în ceară, scot capul prin altă parte. Mobila veche trosnește. Crapă. Deschizi umil ușile acelor dulapuri de o sută de ani. Mobilă din lemn masiv. Mobila are, și ea, suflet. Respiră. Adăpostește vietăți, chiriași care-i macină seva, o descompun în factori primi. Mobila scoate sunete ciudate și se miră de prezența noastră. Lemnul vechi păstrează-n fibra lui pădurea din care a fost smuls, retezat, ciuntit. Toate ploile și zăpezile care s-au abătut asupra lui stau cuibărite-n el. Cercurile din trunchi au împrumutat ceva din discul soarelui și al lunii, când e plină.

 

Mirosuri

Nu m-am împăcat niciodată cu mirosurile din casa de la țară. Igrasie, umezeală, lemn, pereți văruiți într-o singură culoare, cu respirația gâtuită de praf, haine de pat mult prea mari pentru vremurile de acum. Perne imense, de un metru pătrat pe un metru pătrat, dune care iau forme ciudate și sub care, vârât până-n gât, transpiri în draci. Și, dintr-odată, mă apucă, hodoronc-tronc, dorul de Agârbiceanu. Îmi amintisem că, la el, mirosurile intră într-o tipologie, în funcție de spațiile cu care memoria noastră le cuplează automat. 

 

Cum se privește un nuc

Ar putea fi titlul unei piese de teatru. Marea de sub nuc, un altul. Cu capul răsturnat pe spate, sub nuc, înțelegi mai bine rosturile acestei lumi, ițele ei, de parcă fiecare creangă ți-ar ține un discurs despre viață, de parcă-n fiecare frunză ar sta pitită o destinație, cifrul ei, spre alte lumi. Și-n fiecare scorbură, o veveriță te-ar privi intens, cu ghinda încremenită-n gheare. De vreo doi ani, n-am mai văzut în nucul nostru veverițe negre, robuste. S-au mutat într-alt loc, au luat calea exilului.

 

 Birtul

La orice oră din zi, în fața birtului, vezi săteni abulici, statui vii, cu mâna încremenită pe sticlă. Lângă birt e un magazin cu de toate. În plină pandemie, pe geam scrie: „Înăuntru intră minim două persoane.” Te întrebi dacă să râzi sau să-ți vezi de drum.

 

Verde

Dacă nu-ți place verdele, nu ai ce să cauți la Sasca Montană. Pădurea cade peste casă. Pădurea te orbește cu verdele ei netrucat, ademenitor. Și păianjenii își întind în voie pânzele, peste trunchiurile brazilor, aparent amorțite-n ace. Pădurea te răsplătește. Nu obosești, oricât ai merge. Respiri, în sfârșit. Vechile guri de mină sunt la tot pasul. Și căcăreze de animale sălbatice. Mulți pui de mistreț, ca niște amintiri tăioase, la orizont.

 

Porecle

Îi știu din auzite, din poveștile sătenilor, după porecle: Bulgaru’, Moașa, Dentista, Morărița. Bulgaru’ stă într-un fel de cabană, chiar la intrarea pe Șușara. Și-a cumpărat o mașină, dar n-are carnet. Într-un an, am fotografiat o lăcustă pe mașina lui. Era atât de mare că abia a intrat în cadru.

Bătrânii satului, puțini, câți au rămas, trecuți de 80 de ani, spun că odinioară se putea merge cu mașina până la cascada Șușara. Era și un lac, sătenii se plimbau voioși cu bărcile. S-a ales praful și pulberea. De-abia mai poți intra în peisaj, ținându-te de o frânghie slinoasă, din fier împletit. 

 

Luiza

Îmi amintesc atât de bine acea zi de duminică. A intrat pe poartă, cu o legătură de pătrunjel în mână. Doar frunze. Venea de la biserică. Luiza era catolică. Cât a stat de vorbă cu noi, a ținut legătura strâns, ca pe-o iconiță. Un discret miros împământenea clipa. Și frunzele se înmuiau duios, sub povara fiecărui cuvânt rostit. „L-am primit de la Gertrude. Vreau să-l pun în supă.” Privea grădina și adăuga: „Aici erau flori nenumărate, nu doar hortensii. Și pe trepte erau flori.” De fapt, Luiza tăcea mult.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *