Învățăturile fiului către tatăl său

Ultima carte publicată de Ciprian Vălcan, în 2019, la Editura Eikon, se intitulează Socrate și portăreasa. Un titlu care intră în seria alăturărilor inedite, cu care ne-a obișnuit, de-a lungul timpului, autorul. Eseistul-filosof mărturisea, nu demult, că, fiind forțat să trăiască în spații înguste, să scrie, la propriu, cu caietul pe genunchi, a început să reducă radical din dimensiunea textelor sale. Prin bizară contaminare, acestea și-au diminuat corpul, și-au concentrat conținutul, devenind pastile, eseuri de mici dimensiuni ori aforisme. Legătura cu spațiul în care creează mi se pare definitorie pentru înțelegerea acestei cărți.

Aforismul, specie cultivată de filosof, este o mostră de fragmentarism. Acționează pe spații înguste, își delimitează cu precizie matematică unghiurile. Spațiul său de manifestare își resoarbe suflul (respirația & expirația) în cuvinte. Și, totuși, tehnica spațiului limitativ, fragmentar, nu se traduce printr-o textură haotică. Dincolo de dimensiunea textului, scriitura sa e tapetată cu idei percutante, paradoxale. În aura reflecției reci, rămâne întotdeauna un ceva pur, indefinisabil. Ar putea fi o undă rebelă, de umanism fortificat, pe măsură ce textul își umple contururile.

Pastilele comunică între ele, îi revine cititorului să le reasambleze. Avem piese ale unui puzzle. Multe dintre idei se găsesc și în alte cărți publicate de autor, asemenea unor vase comunicante. Sunt toposuri care revin într-alt veșmânt, sub clarobscurul unui alt cadru. Translația se face în numele unei armonii a întregului, pe care fiecare pagină o conține, chiar dacă, uneori, nu la vedere. Filosoful înregistrează necontenit idei proaspete sau defuncte, precum un filatelist, timbre rare: „Filosoful e un necrofil – colecționează cadavrele ideilor.” (p. 108).

Lumea ideilor se intersectează cu lumea de lângă noi. Cultura devine, astfel, un imens recipient în care curioșii privesc ca prin vitrina unei brutării vintage. Un spațiu cald, ca brutăriile pariziene, frecventate de autor în anii de studiu sau, mai apoi, când a fost invitat să conferențieze ori când i s-au oferit diverse burse. Comparația s-ar fi putut suda în jurul unei alte vocabule, dar brutărie mi se pare un lexem potrivit cu ceea ce transmit aforismele de-acum, în stratul lor cel mai profund.

Întregul volum  stă cumva sub aburul cald al dospirii unor idei. Unele, multe la număr, extrase direct din interacțiunea cu cotidianul, altele, chiar din lumea onirică, proprie sau povestită de soție. Transcrierea acestor frânturi din vis se transformă în proze scurte, de maximum zece rânduri. Visul redus la esența unui desen: „Imediat după ce Gilda termină de povestit visul, simt nevoia să rostesc cu voluptate: Degas, danse, dessin…” (p. 76). Și totul se închide, la finalul paginii, în plasma unui aforism, în aparență, plăpând, cu alură de schiță a unui tablou prerenascentist: „Să fii vrăbiuța Sfântului Francisc…”. Aproape fiecare pastilă conține o trimitere culturală. Intertextualitatea vădită a speciei cultivate de filosof nu poate fi ignorată. La Rochefoucault, Montaigne, Amiel veghează, ca niște modele de necontestat.

O carte care își extrage noima din grotescul și absurdul existenței. Foarte potrivită pentru timpul pe care-l trăim. Ciprian Vălcan trage masca de pe figura apocaliptică a realității de azi. Își asumă riscul de a o contempla în toată nuditatea ei, de a o arăta cu degetul, de a o pune la stâlpul infamiei. Din dialogul dintre tată și fiu, de tip stop-cadru, fixat în colțuri și întrerupt în semantica unui prezent denaturat, monstruozitatea omului modern transpare ca-ntr-o pictură de Goya:

„Vlăduț mă previne:

„O să vezi, vor exista într-o zi oameni cu două capete.”

Mă abțin să-i spun că aș prefera ca omul să-și păstreze capul pe umeri. Mi-e teamă că umanitatea viitorului nu va fi alcătuită din indivizi cu două capete, ci mai degrabă din acefali.” (p. 100).

Ca o notă particulară, în acest volum, mai mult ca în celelalte, apare figura fiului, a lui Vlăduț. Sunt intruziuni textuale, un fel de poienițe în care auzi cum crește iarba, care dau seama despre logica unui cotidian firesc, din care nu poate să lipsească semantica locuirii, a lui acasă. Copilul se află pe urmele tatălui, al filosofului pe care-l admiră și îl ia ca model incontestabil. Deși diferența de vârstă ar putea să creeze discrepanțe în comunicare, lucrul acesta nu se întâmplă. Întrebările pe care fiul i le pune tatălui se ridică la nivelul așteptărilor, uneori depășindu-le prin acuitate și prin firescul exprimării, la o vârstă când copiii sunt mai degrabă sclavii jucăriilor de tot felul, ai gadgeturilor ori ai mingii de fotbal, în cazul băieților. Dialogul dintre tată și fiu e spontan, ilimitat. Viața de zi cu zi se scrie sub acest parteneriat infailibil.

Cu o mamă poetă, obișnuit de mic să asculte și să recite poezie, Vlăduț nu va ezita să dea o definiție neașteptată acestei specii de creatori: „Poeții sînt ușori ca o pană, sînt fragili, dacă le-ai da cearșafuri roz și perne roz și i-ai pune pe un pat cu păsărele, ar muri de inconfort.” (p. 65).

Fragmentarea textului, dezintegrarea ideatică, servesc și unei filosofii de tip nihilist. Nu e lipsit de noimă faptul că, încă de la început, prima întrebare a băiatului de șase ani este legată de culoarea nimicului: „Ce culoare are nimicul?” (p. 9). (Un posibil răspuns, ca un ecou din care cromatismul este extirpat, aflăm la p. 56: „Dumnezeu creează lumea din nimic. Diavolul se folosește de nimicul din noi.”.) De fapt, investigația în lumea culorilor continuă peste ani: „Eu cred că pe vremea oamenilor peșterii totul era alb-negru. Abia acum a devenit color.” (p. 73). Substanța cărții rezidă și-n această caustică investigație, în zona unui concept care a dat, în istoria umanității, felurite abordări.

Cioranian convins, Ciprian Vălcan creează sub influența maestrului. Aforismele sale se hrănesc, pe de o parte, din cinismul gândirii cioraniene, pe de altă parte, din exuberanța ei. O notă distinctă apare, însă, la Ciprian Vălcan. Textele sale-s secătuite de orice poeticitate. Îmbrățișează o formă de cinism care cade sec, asemenea unei lame de topor în miezul unei realități polimorfe: „Diavolul nu își petrece vacanțele la safari, ci ghemuit în curtea bisericii.” (p. 23); „Să muști peruca aproapelui tău…” (p. 37); „Zeii omului rezidual sunt tartinabili.” (p. 51); „Animalele moralistului: ciorile și hienele.” (p. 53); „Avem tot mai mare nevoie de sfinți care scot panglici pe nas.” (p. 83); „Filosoful poate să se salveze doar adoptînd costumul de clovn.” (p. 107); „Să trăiești într-o lume în care singura formă de artă acceptată să fie crearea baloanelor de săpun…” (p. 133).

Moralist căruia-i repugnă statutul de postmodern, jongler în lumea cuvintelor, Ciprian Vălcan continuă să-și rafineze stilul. Gândirea sa incisivă naște relații semantice insolite, care combină, în regim nominal, indici culturali cu însemne ale banalității cotidiene. E de ajuns să ne oprim asupra celor 22 de titluri sub care se grupează și viețuiesc aforismele sale: O după-amiază la Pașcani, Socrate și portăreasa, Tersit și revoluția, Diavolul și contabilii, Melancolia samuraiului, Céline și baba, Brahmanul și măgarii, Lempicka și moliile, Luxemburghezul și hienele, Imperiile papagalilor, Lenin și insectele, Cîinele lui Hukley, Hegel și vrăbiuța, Un Singapore al filosofilor, Kant și bețivul, Adorno și maimuțele, Molloy și lupii, Lumea îmblînzitorilor de broaște, Honorius și găinile, Craniul lui Descartes, Jeff Koons și pisica, Pantalonii lui Basquiat.

Decupajele sunt extrem de bine extrase din buzunarele zornăitoare ale cotidianului. Devin fascicule ale unei minți treze. Nimic destabilizator. Mecanismul e uns cu substanță de cerebralitate, nu se întrevede nicio capitulare. Nu detectăm vreo formă obscură, de labilitate discursivă. Nimic nu trădează efortul conceperii acestor pastile. Pare că autorul le scoate din mâneca sa fermecată, precum, pe scenă, prestidigitatorii, în numere eterne de magie.

Paradoxul semantic este arma principală a filosofului, o subtilă modalitate de a se fixa în aerul toxic al timpului postmodern, prin cultivarea unei tradiții occidentale de anvergură, de tip clasic, în pofida caracterului ei lapidar. Împrumută de la Montaigne acea trăsătură esențială a stilului, simplitatea în stare a reînnoda firele unei expresivități pierdute. Între maxima lui Rochefoucauld și eseul lui Montaigne, aforismul lui Ciprian Vălcan face loc unui alt tip de discurs, al fiului.

Prin aforismele sale, prin fragmentele cu sâmbure moralizator sau prin caracterul caustic al verbului, Ciprian Vălcan înregistrează dinamica realității proxime, al cărei martor și neobosit actant este. Viața cotidiană servește drept stimul. Plimbările lungi și exoticele călătorii, de asemenea. Din acestea își extrage forța limbajului. De fapt, între prezentul trăit punctual și trecutul vizitat prin cărți nu există falii majore. Lichidul erudiției circulă nestingherit, dar poate că nu în acest fapt constă amprentarea gestului, ci în ușurința cu care strecoară în concentratul de stil bulbii prezentului, o felie de temporalitate care se reface continuu, ca jăraticul în străfundurile focului unui cuptor vintage, dintr-o brutărie pariziană.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *