În două etape: Tratament împotriva revoltei

Romanul lui Claudiu Soare se găseşte la intersecţia impresiei cu expresia. La nivel de impresie de lectură, un prim gând care însoţeşte textul este acela al punerii laolaltă cu scrierile de gen realizate de Herta Müler şi Cătălin Dorian Florescu, doi autori ,,exilaţi”, care, deşi au ales să scrie în limba germană, continuă să-şi focuseze opera pe România ,,epocii de aur”, mare parte dintre evenimentele relatate fiind trăite şi experimentate de către aceştia în timpul ,,locuirii” în regimul comunist autohton, de unde şi impactul puternic asupra conştiinţei fiecăruia în parte. În ceea ce priveşte expresia, Claudiu Soare îşi croieşte un stil propriu printre meandrele literaturii române centrată pe acest subiect, poate la fel de provocatoare ca franceza din care traduce masiv sau limba hindi, spaţiu cultural fabulos în care-şi realizează lucrarea de licenţă, la Universitatea din Bucureşti, şi-apoi studiile de indianistică.

Tratament împotriva revoltei se ,,administrează” în două mari etape, capitole- ,,reţetar”, două ,,terapii” complementare care compun întreaga naraţiune: Pietrele râului cu ape murdare şi Viitorul depinde de o singură clipă. Dacă în primul caz, metafora ,,tulbură” proverbiala curgere filosofică heracliteană (ceea ce face din ,,scăldatul” în apele de fiecare dată altele o reală problemă, cu marja de risc aferentă) sau ,,zen”-ul originar, în cel de-al doilea, hazardul joacă un rol decisiv în conturarea moirei, a sorții.

De ce ar recomanda Claudiu Soare un Tratament împotriva revoltei, care, se ştie, poate fi de două feluri: ,,bună” (atunci când se încalcă flagrant drepturi şi libertăţi fundamentale sau se perturbă grav statusul existenţial, armonia şi echilibrul) şi ,,rea” (echivalentă a frondei şi a refuzului generalizat, a atitudinii adolescentine nihiliste, nonconformiste, destabilizatoare, întâlnită, cu precădere, în încercările rebele de ieşire de sub tutela castratoare a autorităţii, indiferent de formele pe care le îmbracă aceasta)? Logic, dacă e necesar un ,,tratament” sau ,,leac”, există şi o ,,boală” care să fie tămăduită, în cazul de faţă, comunismul, poate cel mai devastator flagel al secolului al XX-lea. La fel de importantă este și relaţia dintre ,,pacient” şi ,,terapeut”, dintre intenţie (de bun augur sau, dimpotrivă, oneroasă) şi faptă, cine se revoltă împotriva cui (opozanţii, împotriva regimului totalitar, regimul, împotriva indezirabililor şi, separat, revolta în ,,off”, nevizibilă în spațiul public, dar percutantă prin scris ca formă de dizidenţă).

Ceea ce ne propune Claudiu Soare nu e nici ,,solaritate”, nici aversiune, încrâncenare, vânătoare de vrăjitoare sau răbufniri hübrice, ci, mai degrabă, un remember necesar, o încercare de expulzare a traumei şi de convieţuire paşnică a eului cu sinele, a personajului principal, Vasile Moare, un adolescent cu un nume predestinat (a se vedea generaţiile de sacrificiu), cu trecutul său. Acţiunea romanului se petrece în  primăvara lui 1985, într-o Românie greu încercată (,,[…] nu ai voie să fluieri în biserica comuniştilor, Republica Socialistă România […]” –p.131) de urgia proletară, anii ’80 purtând anatema totalitarismului. E o (re)punere în scenă a unui context social, politic şi economic recent, într-un Buzău (spaţiu geografic al ,,curburii” carpatine, al fenomenelor paranormale şi al seismelor) în care şi natura pervertită, intens participativă, ,,cutremurată”, solidară în suferinţă, pare să se revolte împotriva sistemului şi a ,,omului nou” prefigurat de acesta: ,,Cireşii refuzau să înflorească, din silă. Iarba, puţină, răsărea murdară, îngrozită că o vor călca în picioare oamenii în cojoc, care alergau înfometaţi după primăvară – dar primăvara nu îşi arăta pentru ei decât hoitul mumificat, iar lor nu le va rămâne decât să o jupoaie şi să îşi facă din pielea ei rece alte cojoace, pentru iarna viitoare, fiindcă de înfipt dinţii în carnea ei fragedă nici nu putea fi vorba în anul acela, 1985.”(p.9) Aşadar, un 1985 sumbru, influențat de acel distopic 1984 imaginat de George Orwell. La cârma ţării, familia dictatorială, portretizată cu doza de ironie aferentă: ,,Ceauşescu nu se îndrăgostise, la vremea lui, îşi luase doar o tovarăşă de luptă.” (p.11)

Vasile Moare (care ,,moare” câte puţin în fiecare zi petrecută în sufocanta Românie invadată de ciuma roșie) e unul din tinerii cu aripile frânte, reprezentant al ,,unei adolescenţe obligate” –p.137), aflat într-o relaţie tensionată cu tatăl (complex oedipian). Alter ego al scriitorului, poet şi prozator în devenire, avid de lectură (din Biblioteca Judeţeană îşi face o a doua casă), inteligent, sensibil, retras şi melancolic, însă suficient de ,,copt” ca să înţeleagă realitatea dură în care îi este dat să trăiască, fapt care-i permite să-l depisteze la timp pe turnătorul maistru Căreală, abjectul responsabil cu supravegherea elementelor recalcitrante din rândul elevilor de la Liceul Haşdeu: ,,Părea democrat […], fuma cu băieţii şi îi descosea, ca să toarne la Securitatea locală tot ce afla, să rămână şi el în istorie.” (p.17). Ironic, la orele de practică de atelier (trăitorii în acele vremuri vor recunoaşte, desigur, simulacrul existenţial postulat de ideologia comunistă), se produceau banale făraşe pentru strâns gunoiul, în realitate, în colimator fiind luată obedienţa (un fel de ,,reziduu” moral) majorităţii faţă de sistem şi omniprezenţa oficiosului ,,Scânteia”, mijloc de propagandă şi de manipulare grosieră. Tocmai în rândurile ziarului respectiv, abilul adolescent cu veleități în sfera scrisului depistează o scăpare impardonabilă din partea cenzurii (pe care o face publică la cenaclul ,,Viaţa Buzăului”), şi asta chiar de ziua de naştere a dictatorului Ceaușescu. Faptul în sine declanşează reacţii dintre cele mai diverse, angrenând un uriaş mecanism al represiunii şi al controlului, ce îl va include şi pe cel mai bun prieten şi coleg de cenaclu al lui Vasile, Cristian Siboiu (autor de puerilă poezie patriotică într-o obscură revistă de provincie), dovedit colaborator al Securității, situaţie care ridică delicata problemă a moralităţii, a circumstanţelor agravante sau atenuante în cazul acelora care au semnat pactul dezonorant.

Pe cât de bine mobilat intelectual Vasile, pe atât de pauper spiritual Căreală, ins nedespărţit de carneţelul său de turnător în care notează cu exces de zel. Prin el, Claudiu Soare readuce în actualitate un genotip des întâlnit în ,,cea mai bună dintre lumile posibile”: ,,Un ţăran de la munte inhibat, tăcut, care îl executa pe Vasile mai mult cu privirea şi prin câte un <<nemernicule>> surd, azvârlit printre dinţi, ori de câte ori se intersectau prin curtea liceului.” (p.19)

Alături de portrete de personaje, autorul romanului conturează schița în detaliu a epocii respective, cu toate nejunsurile de care cititorii trecuţi de a doua tinereţe îşi vor aduce aminte cu siguranţă: surogatul de televiziune naţională cu timpi de emisie de două ore pe zi reduși la binecunoscutele programe de imbecilizare în masă, cultivarea unui naţionalism găunos şi a cultului personalităţii conducătorului iubit, mistificarea istoriei naţionale, condiţia scriitorului în ipocrita Societate Socialistă Multilateral Dezvoltată, promovarea în funcţii înalte a agramaţilor, racolarea turnătorilor din grosul plebei, omniprezenţa Securităţii, cenzura, poeții de curte și condeierii agreaţi de sistem (retribuiţi pe măsura compromisurilor făcute), limbajul de lemn, propaganda, pseudojurnalismul, mijloacele se supraveghere, suprimare şi control, literatura (netributară ideologicului) ca formă de evazionism, problema conştiinţei (pactul cu regimul vs. revolta împotriva lui), orele de economie politică şi de Pregătire tehnică pentru apărarea patriei (P.T.A.P.) predate în liceu, uniformele obligatorii în şcoli (mijloc de control), gonflatele depăşiri de plan cincinal şi trucatele producţii la hectar, Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.), demolările de locuinţe particulare şi de biserici (parte din megalomanul plan ceauşist de ştergere a dovezilor de bunăstare materială şi spirituală), raţionalizarea serviciilor de bază şi a bunurilor de consum, condiţia elevului și a profesorului în comunism, protocronismul, luxul, ,,purismul” şi privilegiile nomenclaturiştilor, emblematicele ,,mărci” comuniste (ex. ţigările Carpaţi), exporturile masive de produse româneşti în ideea achitării galopante a datoriei externe a ţării, festivismul delirant întreţinut de abominabila Cântarea României, metodele diabolice de compromitere a cetățenilor deveniţi indezirabili pentru sistem, înţelegerile oculte dintre Biserică şi Partidul Comunist Român (materializate prin ,,atenţiile” oferite de călugărul Ghenadie tovarăşului Parolică), şcoala de partid (unde accentul era pus pe ipocrita autocritică și pe tratarea cu suspiciune a aproapelui), rotirea cadrelor, mass-media aservită ideologicului, instituţia numită Casa Pionierilor etc. În toate, Claudiu Soare adoptă un ton persiflant, parte a unei terapii de succes: ,,Vasile nu s-a întrebat ce îl mână pe prietenul lui să scrie astfel de inepţii, din moment ce şi le publicase, iar el mai avea până să confirme în felul acesta…I se părea lui că acesta ar fi drumul pe care trebuie să mergi ca să ajungi cineva prin cuvânt, dacă tot te înverşunezi să vrei să ajungi cineva, dar încă nu ştia ce e acela un scriitor, şi nici de ce există scriitori în Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată, ori că asta ar putea fi o meserie care să îţi permită să te lauzi cu ea în faţa celorlalţi, crezându-te cine ştie cine.

Literatura nu e o activitate superioară altora, Vasile, să nu crezi în excepţia ei, suntem abia în 1985, în RSR. Marx nu a lăsat cu limbă de moarte nimic în privinţa literaturii, poate Lenin, iar ăştia, scriitorii, deşi necesari, nu fac decât să-şi aproprieze eforturile muncitorilor şi ale ţăranilor care trudesc pentru ei, să profite de ele. Şi ce dacă Marx a scris cărţi, nu s-a crezut nicio secundă scriitor. Comunistul, în general, e om serios, ştie că se poate juca de-a literatura, dar literatura e o gogoriţă imatură, un refuz al responsabilităţilor cotidiene, şi nicidecum un angajament patriotic, efortul de a-ţi creşte copiii, de pildă, şi de a-i dărui şantierelor patriei, pentru un viitor luminos.”(p.21)

Universul ficţional din care poetul şi prozatorul Vasile Moare îşi extrage esenţa scrierilor este contrabalansat de realitatea dură, lipsită cu desăvârşire de lirism şi de plăceri estetice în care trăieşte şi pe care o descoperă treptat: ,,-Cum adică turnător? Ce înseamnă turnător? l-a întrebat Vasile cu toată candoarea.

-Adică prietenul tău cel mai bun, care îşi povesteşte prietenia cu tine prietenilor lui şi mai buni, de la partid şi de la serviciul de supraveghere pe ascuns a populaţiei, Securitatea statului. Iar prietenii ăştia ai lui şi mai buni decât tine vin şi te ameninţă, te bat şi te lasă pe drumuri, după care vin cu zâmbetul pe buze şi îţi intimidează familia, până când taică-tu, maică-ta, unchii şi mătuşile tale devin prietenii lor cei mai buni. Şi uite aşa toată România e o ţară de prieteni la cataramă.” (p.22)

Cenaclul literar la care ia parte Vasile, dincolo de adunătura pestriţă (şeful cenaclului Puiu Nistea –cel care-i propune actantului principal să semneze sub pseudonimul Vasile Soare-, avocatul Baculovschi, inginerii Spiridon şi Manea, pensionarul Tronaru, muncitorul Costan, proiectanta Lorena, eleva Ionela, profesorul de filosofie materialist-dialectică Carara, viitor prim-secretar al Buzăului), e un loc ce oferă o marjă de libertate celor care îşi citesc aici producţiunile, un topos de tip supapă, detabuizant, unde, în baza unui risc asumat, defulările prin cuvânt pot fi considerate o formă de rezistenţă în faţa cenzurii: ,,-Aţi auzit că Noica e bolnav?” (p.27)

Un profil aparte îi schiţează Claudiu Soare delatorului Căreală, individ cu un caracter îndoielnic şi cu o inteligenţă sub standarde, slugarnic, grobian (prinde curaj doar când se află sub influenţa alcoolului), emblemă a prostiei, duplicităţii şi a lipsei de scrupule şi de verticalitate morală. El este, în fapt, adevăratul om nou creat în laboratoarele propagandei comuniste, un proiect ratat prin definiţie: ,,-Cine eşti tu, boule…a zis cu voce guturală tovarăşul maistru. Ce vrei? Am scris tot. Am scuipat tot. I-am scuipat pe toţi. Ce mai vrei de la mine? Mă cac pe carnetul tău de partid. Mă piş pe puterea ta. Mă fac mic, mă fac vierme, tovarăşul căpitan. V-o dau pe hoaşca de nevastă-mea, care şi-a luat chiloţi tetra cu banii pe care mi i-ai dat. Să o vezi cum dansează în cadă cu chiloţii pe cap. Bolşevicule. Iartă-mă, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, m-am îmbătat pe banii poporului, fire-ai al dracului. Să vină meliţia! Să termenăm odată! […] Vine la mine, auzi, un bou de la serviciul de cadre, şi îmi zice să-l las în pace pe Vasile Moare, dacă nu, mă trimite la canal. Cine p… mă-sii e Vasile Moare ăsta? Cine îl ţine în braţe, când face caca, pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu? Să vină la mine să-l f… în cur, să vadă el, tovarăşul căpitan, ce recoltă am eu la hectar. De ce nu vine? Mă doare piciorul, mamă, vin ruşii în fundu‘ gol şi eu nu pot să fug. Tovarăşul căpitan, pot să mă torn singur? O să umplu zece carnete şi o să mă tund chel, tovarăşul căpitan, şi o să plec la canal, să torn păsărelele. Te iubesc, tovarăşul Nicolae Ceauşescu.” (p.36-37)

Din aceeaşi gamă a inşilor insalubri din punct de vedere moral face parte şi tovarăşul Rogoz, secretarul cu cultura pe judeţ, ,,canalie comunistă” (p.72), mostră sinistră de lichelism şi de analfabetism, incapabil să opereze diferenţa dintre realitate şi ficţiune, individ oripilat de proza antitabu pe care autorul Vasile Moare o citeşte la cenaclu şi pentru care va fi convocat să dea explicaţii la Inspectoratul de Cultură. E, apoi, tov. Birică, şef la Comitetul Central, tov. Parolică, mahăr din Buzău, prim-secretar corupt, cu o consoartă mândră de aparteneţa la clasa suspușilor (Vasilica) şi cu o beizadea (Lucian) care are la activ o sumedenie de fapte reprobabile. Fiecare, în felul său, e un ,,om nou”: ,,[…] statuia vie a omului nou pe care îl voiau comuniştii, imbecil şi fără conştiinţă, aşa cum se visau ei, tovarăşii din fruntea unei orânduiri fără seamăn pe lume.” (p.123)

Iubirea ulcerată dintre frivola Ionela (oportunista care se acuplează pe bani cu mai marii momentului) şi Vasile (,,[…] în iubire te angajezi ca la întreprindere, să faci totul, după cum zice partidul, să sporeşti producţia, să contribui la urcarea universului pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie, altfel nu exişti […]” –p.130) e subtil plasată de scriitor pe fundalul sordidei cârciume Zahanaua, loc al degradării morale, al promiscuităţii şi al incursiunilor bahice ale turnătorilor de duzină, cum este şi cazul liceanului Cristian, racolat de sistem.

Dese sunt dilemele adolescentului Vasile Moare, monologurile sale în care ,,recapitulează” lucruri pe care le descoperă zilnic şi care contravin ipocritelor discursuri patriotarde livrate de politruci. La un moment dat, nemaiputînd rezista presiunilor venite din partea unei societăţi pe care nu o înţelege şi în care nu-şi găseşte rostul şi locul, e pe punctul de a se sinucide: ,,Cuvântul mi-a deschis poarta către grădina zoologică a securiştilor de Buzău, poltroni şi arivişti, asta a făcut deocamdată pentru mine, şi cine ştie ce mă mai aşteaptă. Nu mi-a oblojit frica, dimpotrivă, mi-a ascuţit-o, i-a lărgit evantaiul. Cuvântul e meserie de torţionar, fie că îţi torni vecinul pentru că vinde blugi şi rujuri străine, fie că scrii romane în care torni ce ai auzit tu de la nefericiţii din jur, pentru un <<adevăr>> care îi condamnă şi mai tare. Am crezut că mă voi maturiza prin cuvânt, că asta e cheia spre lumea adulţilor, care nu se scapă în pantaloni una-două, în faţa oricui, şi mai ales în faţa unei femei. M-am înşelat, dar cale de întoarcere nu mai poate exista după ce ai gustat din ispita cuvântului.”(p.55)

De un efect stilistic aparte se bucură alăturarea dintre abator și socialism (populat de un univers uman înfometat), locul ,,sacrificării” inocenţilor şi a ideii de libertate: ,,Era un fel de briză puturoasă pe podul de la Mărăcineni, care venea dinspre abatorul din zona industrială, dar numai noaptea, când ăia probabil că aeriseau halele – aşa că, dacă de foame ţi-ai fi pus imaginaţia la treabă, ai fi zis că te înfrupţi cu tot felul de fripturi sofisticate, rupte din cine ştie ce animale de pe altă planetă. Nu era deci nevoie să tragi aer în piept toată viaţa ca să trăieşti o sută de ani hrănit pe gratis de Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată.” (p.77)

O formă de evadare a tânărului Vasile Moare din ,,mascarada comunistă” (p.115)  o reprezintă visele, în care i se dezvăluie o lume utopică la care are acces doar mental, plină de simboluri cu o mare încărcătură: avionul ciuruit de gloanţe şi fără aripi, grotescul unei înmormântări cu un coşciug supradimensionat care nu se potriveşte cavoului special construit, Dolănescu jelind la mort, dialogul despre finalul existențial dintre Vasile şi decedatul Matei ş.a. La fel, ziua oficială de relaş îngăduită de regim, parte din ,,mărnimia” proletară: ,,Duminica era micul paradis comunist, ziua a şaptea, în care tovarăşii se odihneau după ce stricau lumea ca să o reconstruiască după cum îi învăţaseră Marx şi Engels.” (p.106)  Jurnalul lui Vasile este şi el o formă de terapie prin cuvânt, dar şi zonă liberă de comunism.

Romanul lui Soare se citește într-un ritm alert, având priză la public tocmai datorită veridicității pe care o conține. Ironia șfichiuitoare care însoțește textul e revanșa scriitorului în fața unor vremuri atroce care au schimonosit chipul României și au încetinit dezvoltarea ei firească. Lovitura de teatru din final, prin care se află despre cuplul de homosexuali (subiect tabu în comunism) Carara-Cristian, dă peste cap orice pronostic sau fapt previzibil. La fel de șocantă, uciderea lui Căreală de către Vasile Moare, gest justițiabil care marchează trecerea personajului de la inocență la maturitate ori, altfel spus, moartea ,,vechiului” Vasile și resurecția celui ,,nou”. Prin nepactizare cu regimul, Vasile îşi păstrează neîntinată conştiinţa, fiind capabil să se autoterapeutizeze, să-şi înfrângă şi depăşească frustrările, angoasele și revolta surdă. În faţa duşmanului comun, regimul comunist, el are de partea sa un atuu imbatabil: ,,-Dar tu ai cuvintele, Vasile, nu-ţi dai seama? Cuvintele. Ai arma perfectă, ai medicamentul ideal.” (p.136)

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *