Tempus fugit. În situații normale așa o fi. Timpul ne alunecă printre degete, oricît de strîns l-am ține în căușul palmei. Ocolim prezentul pentru a putea trăi în viitor, acel tărîm al tuturor posibilităților unde planurile se împlinesc și ființa ni se întregește. Mereu în mișcare, ne balansăm precum un pendul surescitat, hotărît de a fi propulsat înainte. Și cu cît forța aplicată e mai zdravană, cu cît dorința noastră de a ieși din prezent e mai intensă, cu atît mai tare sîntem azvîrliți înapoi, chiar pînă în trecut. Timpul se transformă într-o vîjîială continuă, iar noi, disperați, încercăm să înșfăcăm frînturile de timp risipite. Istoviți, rămînem suspendați în neputință.
A venit covid-19 și ne-a mai scos din această incapacitate temporală. De fapt am fost obligați. Prezentul de care fugim constant ne-a fost proptit direct în față. Un prezent despuiat, fără înflorituri și zurzuri, ce nu prea admite cotituri, ocoleli, porniri istețe și ingenioase care să-l metamorfozeze în zeița viitorului. Incertitudinea a luat locul siguranței, plănuiala a fost păsuită. Prezentul e aici, în toată lungimea sa. Antropoloaga Jane Guyer vorbea de o încătușare în prezent, atunci cînd, în situații de criză, simțim că nu mai putem da contur viitorului, că întîmplările curente ne îngrădesc mersul înainte. Coronavirusul ne-a micșorat lista de posibilități estivale și ne-a mai tăiat din avîntul reconfortant al imaginației, care crește proporțional cu distanța pînă la destinația de vacanță. Fie că vrem să evadăm din rutina zilnică, să ne reînnoim ființa epuizată, ori să ne hrănim curiozitatea prin noutăți ce au ca scop evitarea plictiselii (în gîndirea schopenhaueriană, plicitiseala e o repercutare a nimicniciei vieții; e cică și un semn de inteligență), locurile îndepărtate ne atrag. Însă spațiul și timpul s-au restrîns în jurul nostru. Rămînem aproape de casă, în umbra proprie, dorințele înlocuite cu necesități, cîte o plăcere îngăduită pe ici și colo.
Timpul e un voal semitransparent aruncat peste realitate, ce se mișcă la unison cu noi. La o reflecție mai intensă, îi simțim prezența ușor sufocantă, în momentele de indiferentism și acalmie, e ca o adiere lejeră. Potrivit filozofului francez Henri Bergson timpul real e timpul pe care-l conștientizăm. Acest timp îl numește durată (la durée), un timp subiectiv, filozofic, în care clipele se preling unele în altele într-o forfoteală continuă, fără răgaz. Nu doar orologiul mecanic din teoria relativității lui Einstein siluetează timpul ci și demersurile noastre, neliniștile, tulburările, bucuriile pe care le trăim, cugetările prilejuite de experiența interioară e eului. Prin nota epistemologică, teoria bergsoniană a contracarat aspectul pur științific, fizic, al timpului, posibil motiv pentru care Einstein nu a primit Premiul Nobel pentru Fizică pentru teoria relativității (ulterior însă primindu-l pentru efectul fotoelectric). Cu toate că Bergson nu neagă timpul cuantificabil, sacadat, îl consideră înțepenit. Trecutul, prezentul și viitorul sînt niște marote, închistate în inerție. Dar noi sîntem mereu în mișcare și timpul se perindă împreună cu noi. Unde e trecutul? E o amintire în prezent, precum madeleine-ul proustian, ar zice Bergson. Viitorul? Un moment din prezent ce pășește înainte, într-un élan vital. Realitatea e așezată în acum, un acum amplificat de coronavirus, ciobit cum o fi, dar singurul răstimp pe care-l avem la îndemînă.
Viitorul nu e un erzaț al prezentului, acel colțisor idilic, îndepărtat, neclintit în singularitatea sa, spre care alergăm ca niște căprioare, unele mai grațioase decît altele. Nu e nici acel cadru geometric pe care doar acuitatea rezonului îl poate scoate la iveală. Viitorul e aici, incert, haotic, așteptînd să fie dezmeticit, în acest prezent pe care mulți dintre noi îl petrecem în lîncezeală, dar care e hămesit de viață. Un prezent ce așteaptă să trăim, nu doar să dăinuim.
