Editura Polirom prezintă un fragment din volumul Prin România. Carnete de drum de Mirel Bănică, cu ilustrații de Dan Perjovschi,publicat în colecția „Plural M”.
Fragment
Ultimul popas, obligatoriu, este la femeia în vârstă care vinde plante medicinale, diverse ceaiuri, tincturi, oncţiuni, siropuri. Clienţii şi vânzătorii de la tarabele din jur o strigă cu toţii „mamaia”. Ea a fost una dintre cele mai mari „descoperiri” pe care le‑am făcut în Iaşi, după participarea la pelerinajul Sfintei Parascheva. Este stăpână peste o masă mare de lemn, pe care sunt îngrămădite zeci de pungi cu ceaiuri pentru diferite utilizări. Îmi amintesc perfect că în urmă cu patru sau cinci ani mi‑a arătat şi „reţetarul” său, un carnet cu scoarţe tari, cafenii, îmbătrânit de vreme. Ceaiurile sunt gândite să aline principalele boli şi supărări ale trupului omenesc. Sau poate ar trebui să le numesc mai degrabă leacuri, pentru că amestecurile sale au ceva din vechea medicină populară, plus o mică notă de „vrăjitorie” funcţională, practică. Chiar dacă nu cunosc detalii despre viaţa sa, sunt foarte convins că femeia se trage dintr‑o veche familie de vraci şi vindecători, cum astăzi se găsesc din ce în ce mai rar. De fiecare dată când o întâlnesc, plec cu tolba plină de ceaiuri, siropuri şi tincturi cu efect radical, garantat. Iată, de exemplu, compoziţia amestecului pe care scrie, mare, „INSOMNIE”. Avem amestecate talpa‑gâştei, mentă, roiniţă, gălbenele, păducel, hamei, ciuboţica‑cucului, levănţică, tei, valeriană, flori de salcâm. Toate plantele sunt notate pe un bilet micuţ, introdus în pachet. Proporţiile şi cantitatea din fiecare plantă sunt cunoscute doar de bătrâna doftoroaie. Un alt lucru care‑mi place la nebunie la ea este scrisul său de mână, chinuit, imprecis, apăsat, ca şi cum ar sculpta un lemn de tei, şi nu ar scrie pe o bucată de hârtie. Rezultatul final este însă minunat, pare venit din noaptea satului românesc, este TRADIŢIA însăşi. Seamănă foarte mult cu ceea ce scria şi desena cât se poate de artistic Horia Bernea la MŢR sau în publicaţiile muzeului în perioada lui de aur. Un carton pe care scrie „Untu pământului. Reumatism, dureri de spate – 8 lei” cade pe jos când femeia aranjează nişte pachete cu ceaiuri. E atât de frumos, atât de autentic scris, încât îmi vine să‑l păstrez pentru mine, ea oricum nu a observat nimic, dar mi se face ruşine de gândul meu, aşa că‑l ridic şi îl dau înapoi scriitoarei de dureri. „Din cauză că s‑au schimbat timpurile, găsesc tot mai greu plantele. Au început să urce încet‑încet către vârful dealului, către înalt, dar nici acolo nu le este bine, nu le place, săracele, simt că nu e locul lor”, îmi spune femeia, oftând. Apoi, la cererea mea, îmi explică cu detalii cum usucă buruienile: pe nişte paturi largi de lemn, la umbră, într‑un hol mare al casei sale de la ţară şi uneori pe prispă, dacă „timpul e uscat”. O cred, cum să nu o cred? Odată cu ea va dispărea şi o medicină veche, empirică, bazată pe experienţă şi încredere. Părăsite de medici ca fiind demodate şi fără eficacitate, leacurile sale sunt de fapt conştiinţa populară că natura vindecă, iar medicamentul, prafurile omoară.
În iulie-august 2019, autorul străbate România timp de 45 de zile la volanul mașinii sale, convins că prea puțini dintre noi își cunosc țara cu adevărat și că pentru a întîlni ineditul, diferitul, alteritatea nu este obligatoriu să călătorim spre îndepărtate destinații exotice. Îl animă, de asemenea, o dorință firească pentru cineva care a cunoscut anii 1980 și excursiile cu familia „în circuit” prin țară: aceea de a redescoperi România la 30 de ani după căderea regimului comunist. Ce a mai rămas din „ctitoriile” acestuia după prăbușirea lui? Ce a apărut nou?
România pe care o descriu Carnetele de drum este cea a capitalelor de județ, dar și a unor orașe mai mici, cu parcurile, piețele, muzeele și monumentele lor mai bine sau mai prost întreținute ori renovate, a stațiunilor turistice vechi și noi unde conservarea își dă mîna cu inovația și kitsch-ul, dar și a parcărilor de pe autostradă sau a cîrciumilor și magazinelor sătești de pe marginea șoselelor. O particularitate a acestor note de călătorie, care constituie de altfel și farmecul lor, este că observațiile precise sînt deseori colorate de memoria afectivă, iar metoda obiectivă a cercetătorului se îmbină cu subiectivitatea asumată a călătorului și scriitorului.
Mirel Bănică (n. 1971) este doctor în ştiinţe politice al Universităţii din Geneva (2004). Între anii 2005 şi 2008 a efectuat stagii de cercetare şi practică profesională la Universitatea Laval (Canada) şi la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. În perioada 2008‑2012 a fost cadru didactic asociat la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) şi la Universitatea din Bucureşti (Facultatea de Litere). Din 2008 este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. Lector al Fundaţiei „Calea Victoriei” din Bucureşti. Membru al Asociaţiei Franceze de Ştiinţe Sociale ale Religiei (Paris). Domenii de cercetare şi specializare: socioantropologia religiei ortodoxe, sociologia memoriei, antropologia mediilor virtuale. Semnează capitole de cărţi şi articole publicate la edituri şi reviste de prestigiu din Franţa, Canada, Statele Unite, Rusia. În România a publicat volumele: „Locul celuilalt”. Ortodoxia în modernitate (Paideia, 2007), Fals jurnal de căpşunar (Institutul European, 2007) şi Religia în fapt. Studii, schiţe şi momente (EIKON, 2015). De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut: Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30 (2007), Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare, 2007), Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (2014; Premiul de Excelenţă al revistelor Dilema Veche şi Observator cultural, precum şi distincţia „Cea mai bună carte a anului”, secţiunea „Nonficţiune”, acordată de Asociaţia Editorilor din România şi Ministerul Culturii, toate în anul 2015) şi Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor (2019).
