Anul 1940 este cel din urmă al României Mari. În mai puţin de jumătate de an, întregul edificiu alcătuit în urmă cu două decenii se prăbuşeşte. Un sentiment de perplexitate traumatică pare să paralizeze naţiunea. Anul 1940 implineşte şi în cazul României promisiunile funeste ale acordului sovieto- german. Lichidarea ordinii wilsoniene a auto-determinării este posibilă graţie alianţei dintre cele două tiranii continentale. Imperialismele sovietic şi nazist au ca inamic comun sistemul de la Versailles şi ordinea democraţiilor liberale. Anul 1940 este apoteoza acestei vocaţii totalitare de hegemonie globală.
Dar România Mare care dispare fără glorie în 1940, la capătul unei succesiuni de capitulări consfinţind falimentul regimului autocratic carlist, nu mai este România Mare născută la finele lui 1918, ca parte a unui val european de redefinire statală. România Mare din anul 1940 este un stat autocratic, care a oficializat, prin constituţie şi legi, fuziunea dintre puteri, partidul unic, dictatura şi antisemitismul. România Mare din anul 1940 este imaginea tragică a unui eşec istoric, acela al ratării construcţiei unui stat întemeiat pe cetăţenie şi domnia legii, iar nu pe arbitrariu şi violenţă poliţienească.
România Mare din anul 1940 este ţara care a străbătut, din februarie 1938, un parcurs traumatic şi teribil marcat de stare de asediu, asasinate politice şi execuţii extrajudiciare: între Garda de fier, organizaţia mesianică ce alege teroarea, şi statul carlist, aliniat totalitar, libertatea este strivită, iar climatul public îl evocă pe cel al unei dictaturi de America latină.
România Mare din 1940 este capătul de drum al unui experiment care ar fi putut produce o altă istorie. Distanţa de la Declaraţia de la Alba- Iulia la textul legii fundamentale impuse prin lovitură de stat de Carol al II-lea ilustrează mutaţia de adâncime şi îndepărtarea de reperele miraculosului an 1918. Tot ceea ce rezoluţia Unirii promitea era, în anul 1940, abandonat şi anulat. De la regimul reprezentativ la egalitatea în faţa legii şi demnitatea umană, setul de valori de atunci nu mai avea, în România Mare carlistă, nici o relevanţă.
Atunci când Memoriul elaborat de Iuliu Maniu şi de fruntaşii ardeleni şi bănăţeni a fost înaintat Suveranului, sub forma unui nou Memorandum, la finele lui 1938, el nu făcea decât să releve impasul unui stat care alegea să tăgăduiască fundamentele pe care se ridicase în 1918. Auto- determinarea nu a însemnat niciodată doar un act de suveranitate internaţională. El implica, iar textul Memorandumului o reafirmă , obligaţia de a respecta clauzele contractului ocrotind libertăţile naţiunii. Centralizarea şi despotismul însemnau tot atâtea atacuri directe, tot atâtea încălcări ale clauzelor sacre de la 1918.
Dar vocea acestui Memorandum a rămas una de Cassandră, răsunând în deşert. Regimul carlist a accentuat ceea ce Restauraţia stabilise deja ca tipar politic: omnipotenţa regală, întărirea puterii executive, avansul tentaţiei totalitare. Cei doi ani de dinainte de 1940 sunt staţia terminus a unei domnii care s-a confundat cu înstăpânirea despotismului şi cu erodarea unui constituţionalism deja fragil. Parlamentarismul imperfect interbelic, oricât de limitat, era înlocuit cu fuziunea dintre puteri.
Catastrofa României Mari este, aşadar, o istorie în care brutalitatea piraterească sovieto- germană se suprapune peste eşecul statului român însuşi de a respecta promisiunile anului 1918. Credinţa în virtuţile omogenizării etnice , ale autocraţiei şi ale centralizării rigide s-a dovedit a fi o opţiune funestă. Asemeni atâtor altora dintre naţiunile central- europene, România a ales omnipotenţa statului în detrimentul ordinii libertăţii.
Tragedia anului 1940 nu cuprinde doar lichidarea României Mari, ci şi naşterea unei noi variante de autocraţie: regimul de dualitate antonesciano- legionar este chipul acestei Românii care alunecă în fanatism sângeros şi religie politică totalitară. Pe ruinele României Mari se ridică un stat locuit de un spirit escatologic al crimei. Adunările publice sunt un continuu ritual de invocare al morţilor şi de chemare a răzbunării. Asasinatele de la finele lui 1940, culminând cu uciderea lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, sunt pagina în care se cuprinde întregul elan sanguinar care se înstăpânise peste România. Pogromul din vremea rebeliunii legionare este punctul culminant al unui antisemitism visceral şi brutal.
Anul 1940 este cel din urmă al României Mari: memoria lui trebuie să fie parte din conversaţia pe care o purtăm în marginea propriei noastre identităţi. Reîntoarcerea la Alba- Iulia şi la fermitatea luminoasă a principiilor sale înseamnă reafirmarea voinţei noastre de a trăi împreună, în libertate. Căci ordinea despotismului nu este decât sclavie: demnitatea umană poate exista doar sub scutul domniei legii. Vocile lui Iuliu Maniu, ale lui Iuliu Hossu şi ale celor de la 1918 ajung până la noi, ca un legat nepreţuit şi vizionar.