Maradona. Ruina. Dar și măreția

Ați putea crede – cum și Kronicarul a crezut inițial – că ”Maradona în Mexic” este încă un film despre prostia în extaz a unui geniu sportiv. Despre neatenție, despre amoralitate și imoralitate, despre obsesiile socialist-comunist-castriste, despre ruina unuia dintre cei mai mari fotbaliști din întreaga istorie a acestui sport. Unii, nu puțini, spun chiar – cel mai mare.

Că ar fi un film – protector, cum au fost și alte relatări despre Maradona – în care chestiunea, gravă, a drogurilor, e pusă, cu abilitate, din montaj, între paranteze. Mai ales că e vorba despre o perioadă din viața lui Diego Armando în care acesta a făcut o alegere, în materie profesională, ce a făcut înconjurul lumii: s-a dus să antrezene, din septembrie 2018 până în iunie 2019, la Dorados de Sinalo. În inima cartelului mexican al drogurilor; mai precis, în orașul lui ”El Chapo” Guzman.

Fără să credem, cu naivitate inutilă, că în lunile petrecute la Sinaloa Maradona nu și-a vizitat, măcar accidental, partea sa întunecată – există (nu aici, în miniseria de pe Netflix) pe Youtube niște filmări cu încercări ale reporterilor sportive de a-i lua declarații imediat după meci în care fostul ”butoiaș atomic” nu reușește să articuleze cuvintele…-, filmul de față e, fundamental, despre altceva.

E, fundamental, despre:

-etica muncii (să nu zâmbiți! – e o lecție foarte importantă care decurge din scenariul acestei ”pelicule)

-solidaritate & spirit de sacrificiu

-bucuria de a trăi (sunt adorabile secvențele, care apar cam în fiecare episod, în care Maradona cântă – are voce bună! – alături de tinerii jucători ai echipe sale)

-o anume înțelepciune de amurg

-și neapărat, despre măreția înfrângerii. E ceva foarte puternic în acest miniserial despre cum poți să pierzi, despre ce se cuvine să faci atunci când ai fost atât de aproape de victorie și, totuși, ai pierdut. Și e cu Maradona în prim-plan.

La final, la despărțire, după ce o parte a eșecului fusese, poate, deja metabolizat – pentru că vocile sunt calme, poate că resemnate și, mai ales, privirile sunt limpezi – Maradona le mulțumește celor din jur. El spune așa, la final: vă mulțumesc pentru că m-ați făcut să trăiesc din nou. E oare prea departe dacă mergem (și) la Freud – ”omului îi trebuie un vis pentru a suporta realitatea”?

P.S. Apare de mai multe ori în film, dar am văzut ceva foarte asemănător și în alte intervenții ale lui Maradona – și anume, formularea: vă dați seama ce fotbalist aș fi fost eu dacă nu aș fi avut problema mea cu drogurile?

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *