Maestru în arta conversaţiei, însetat de idei, Berlin savura ocaziile în care putea să arate ce ştie şi să înveţe lucruri noi. La această petrecere – nu ştim data exactă – s-a întâlnit cu Julian Edward George Asquith, al doilea conte de Oxford şi Asquith, care pe atunci îşi finaliza studiile de literatură clasică la Balliol. Lordul Oxford găsise un vers contrariant al poetului grec antic Arhiloh din Paros. Acesta era, după cum şi-l amintea Berlin: „Vulpea ştie multe lucruri, dar ariciul ştie un singur lucru mare”.
Textul a supravieţuit numai ca fragment, aşadar contextul său s-a pierdut de mult. Dar cărturarul renascentist Erasmus a jonglat cu el, iar Berlin un s-a putut abţine să nu facă acelaşi lucru. Oare putea să devină o schemă de clasificare a marilor scriitori? Dacă e aşa, Platon, Dante, Dostoievski, Nietzsche şi Proust ar fi fost cu toţii arici. Aristotel, Shakespeare, Goethe, Puşkin şi Joyce au fost, evident, vulpi. La fel şi Berlin, care nu avea încredere în majoritatea lucrurilor mari – precum pozitivismul logic –, dar se simţea în largul lui printre cele mai mărunte. Distras de al Doilea Război Mondial, Berlin nu s-a întors la patrupedele lui până în 1951, când le-a folosit drept cadru pentru un eseu la care lucra, despre filosofia istoriei la Tolstoi. A apărut doi ani mai târziu sub forma unei mici cărţi, Ariciul şi vulpea.
Aricii, explica Berlin, „raportează totul la o singură viziune centrală”, prin care „tot ceea ce spun şi fac are o semnificaţie”. Vulpile, în schimb, „urmăresc mai multe ţeluri, adeseori disparate şi chiar contradictorii, eventual conectate cumva numai de facto”. Distincţia era simplă, însă nu frivolă: oferea „un punct de vedere potrivit căruia să priveşti şi să compari, un punct de plecare pentru o investigare autentică”. Ar putea reflecta chiar „una din cele mai profunde deosebiri care îi desparte pe scriitori de gânditori şi, poate, fiinţele umane în general”.
Însă după ce a lansat această idee sclipitoare, Berlin nu a reuşit să o aplice la mare lucru în afară de Tolstoi. Marele om vrusese să fie arici, spunea Berlin: Război şi pace a fost menită să dezvăluie legile conform cărora funcţiona istoria. Dar Tolstoi era prea onest ca să ignore particularităţile personalităţii şi contingenţele circumstanţei care sfidează asemenea generalizări. Aşa că şi-a înţesat capodopera cu unele dintre cele mai vulpeşti pasaje din toată literatura, fermecându-şi cititorii, care au trecut mulţumiţi peste ruminaţiile istorice ariceşti presărate în întregul text. Sfâşiat de contradicţii, Tolstoi se apropia de moarte, a concluzionat Berlin, „un bătrân disperat, dincolo de orice ajutor omenesc, rătăcind orb ca Oedip la Colonos”.
Din punct de vedere biografic, era prea simplu. Tolstoi a murit, într-adevăr, într-o gară rusească obscură, în 1910, la vârsta de 82 de ani, după ce şi-a părăsit casa şi familia. Totuşi, e puţin probabil să fi făcut acest lucru regretând gândurile lăsate neterminate cu decenii în urmă în Război şi pace.
Cartea este disponibilă în ediție cartonată și poate fi achiziționată de pe site-ul editurii: https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/6974.
„O analiză cuprinzătoare a modului în care liderii iau decizii strategice. Un studiu dinamic, erudit asupra trecutului în beneficiul viitorului.” (Kirkus Reviews)
În Despre marea strategie, John Lewis Gaddis prezintă teoria și practica marii strategii din Antichitate pînă la al Doilea Război Mondial, avînd ca surse clasici ai istoriografiei (de la Herodot la Tucidide), ai gîndirii strategice (de la Sun Tzu la Clausewitz) și ai gîndirii politice (de la Machiavelli la Isaiah Berlin), dar și scrierile Sfîntului Augustin sau nemuritorul roman Război și pace al lui Tolstoi. Proiectul dezastruos al lui Xerxes de a invada Grecia, modul impresionant în care Octavian a edificat Imperiul Roman sau în care Elisabeta I a ținut piept Invincibilei Armade, asigurînd supremația maritimă a Angliei, înfrîngerea suferită de Napoleon în Rusia și succesul marilor președinți americani Abraham Lincoln, Woodrow Wilson și Franklin Delano Roosevelt sînt tot atîtea lecții care duc la o singură concluzie: ca să fii învingător, trebuie să ai o viziune strategică flexibilă, care ține seama de conjunctură și de particularitățile terenului de acțiune, și să nu uiți că imperativ este să-ți atingi prin orice mijloace obiectivul stabilit.
Din cuprins:
Dincolo de Hellespont • Ziduri lungi • Profesori și pripoane • Suflete și state • Prinții ca pivoți • Lumi noi • Cei mai mari strategi • Cel mai mare președinte • Ultima și cea mai mare speranță • Isaiah
John Lewis Gaddis este profesor de istorie „Robert A. Lovett” la Yale University și directorul fondator al Brady‑Johnson Program in Grand Strategy. Dintre lucrările sale amintim The United States and the Origins of the Cold War: 1941-1947 (1972), Strategies of Containment: A Critical Appraisal of American National Security Policy during the Cold War (1982), The Landscape of History: How Historians Map the Past (2002), Surprise, Security and the American Experience (2004) și The Cold War: A New History (2005). The New York Times l-a numit „decanul istoricilor Războiului Rece”. A primit două distincții pentru activitatea sa didactică la Yale, iar în 2005 i s-a decernat medalia National Humanities. În 2012, studiul său George F. Kennan: An American Life a primit premiul Pulitzer pentru biografie.
