Corectitudinea Politică s-a așezat confortabil pe cultura sentimentalistă ale cărei rădăcini le putem trage până la Rousseau. Răspunsul lui Rousseau la problema incertitudinii și alienării omului modern, prins în diviziunea muncii, este subiectivizarea, orientarea spre interior, spre SENTIMENT. Identitatea personală și sensul vieții nemaifiind date de structurile sociale fixe ale perioadei premoderne, ele au trebuit să ia naștere din altceva – la fel de cert și ne-alienant ca acele structuri – deci, din simțământ. Din perspectiva aceasta, SĂ NU LEZEZI SENTIMENTELE CELORLALȚI a devenit noul comandament suprem care a sufocat Decalogul.
Totuși, dacă asumăm că sentimentele sunt RAȚIONALIZĂRI ale emoțiilor imediate, brute, considerate răspunsuri la stimuli, dacă sentimentele reprezintă, așadar, întreținere a emoțiilor prin GÂNDIRE asupra lor, atunci CP dobândește o nuanță perversă: un abuz de rațiune este suficient pentru a masca emoțiile neprelucrate și pentru a le canaliza înspre ceea ce poate nu sunt în starea lor brută – înspre PUTERE.
Puterea la care se ajunge astfel este la fel de arbitrară cum se spune că era și puterea pe care o exercitau înainte de modernitate toate structurile sociale fixe din care omul făcea parte. Diferența este că acum și-o face cu mâna lui, ceea ce, evident, îl vulnerabilizează mai mult decât s-ar crede. De fapt, există și o a doua diferență: în timpurile mai recente, unele dintre noile norme informale corecte politic au fost împinse către registrul formal. Altfel spus, puterea a devenit legitimă. Tocmai aici se află marele pericol, pentru că, fiind legitimă de-acum – adică statul intens centralizat având monopol asupra ei – individul nu doar că este vulnerabilizat, dar poate fi de-a dreptul călcat în picioare deopotrivă de el însuși și de stat, într-un melanj ce sfidează și comicul, și tragicul. Denunț și autodenunț.
Și pare să fie mai mult de atât. Sentimentele legitimate astăzi de corectitudinea politică nu sunt cel mai adesea individuale, ci colective. Ele au sens dacă sunt revendicate de rase, etnii, grupuri alcătuite pe criterii sexuale etc. Or, legenda spune că statul modern (centralizat, după cum am mai spus) a apărut tocmai pentru a elimina puterea arbitrară a variatelor grupuri de care individul aparținea în perioada premodernă: familie extinsă, breaslă, comunitate, grup religios etc. După ce diviziunea muncii a apărut și s-a dezvoltat, oamenii au continuat să se nască într-o anumită familie, comunitate, uneori poate și într-o tradiție de breaslă suprapusă peste familie, însă acum, aceste grupuri puteau fi puse sub semnul întrebării și respinse după bunul plac, după sentiment… Astfel, cele care au rămas indubitabile au fost cele organice în cel propriu sens cu putință: grupul din care fac parte toți cei care au aceeași culoare a pielii, același sex etc. (Și, bineînțeles, statul, care era deja legitim, dar el este la un alt nivel al gândirii și discursului.) Însă în ceea ce privește CARACTERUL ARBITRAR, nu există nicio diferență între cele două categorii de grupuri – cele din perioada premodernă și cele ținute la mare preț de corecții politic. Problema este aici: dacă cele premoderne au fost depășite de statul centralizat din cauză că puterea exercitată de ele asupra individului era arbitrară, cele de astăzi sunt ABSORBITE de stat, cu tot cu puterea lor arbitrară. Vorbim, deci, de un nou Leviathan, de mii de ori mai pervers. Poate vorbim chiar de Diavolul în persoană.
Iar din vrăjile pe care le face acest Nou Diavol aș menționa una: înfruntarea dintre sentimentul corelat cu „procesul de autocreație” – eu sunt cine simt că sunt și așa mă creez pe mine însumi – cu apartenența involuntară, incontrolabilă la o anumită rasă, etnie etc. Astăzi un individ poate depăși și acele grupuri pe care le-am numit pur organice prin excesul de sentiment. Sau nu și le depășește cu totul, dar se tot plimbă de la unele la altele până îl epuizează sentimentul conducător. Pe scurt, aceasta este combinația fatală: eu SIMT că am RASA x, ETNIA y, SEXUL z etc., iar Statul îmi legitimează simțământul.
Mda, Diavolul dansează în haos.
