Scott Kelly: Endurance. Un an în spațiu, o viață de descoperiri (5)

Astăzi a avut loc ceremonia de predare a comenzii, așa că acum sunt în mod oficial comandantul Stației Spațiale Internaționale. Capcomul de la Sol mă felicită pentru faptul că am preluat frâiele pentru următoarele șase luni, iar cuvintele ei mă izbesc în moalele capului — șase luni reprezintă o perioadă îndelungată. Încerc să nu mai număr zilele rămase. Mă aflu aici de atâta vreme — și totuși nu am ajuns decât la jumătatea drumului.

De dimineață i‑am arătat lui Andy priveliștea din Cupolă asupra Arhipelagului Bahamas. Mai târziu, a ve­nit să mă întrebe dacă obloanele geamurilor ar trebui să stea închise. La început, sunt nedumerit de întrebarea lui, crezând că obloanele erau deschise. Ne îndreptăm către Cupolă și constatăm că afară e întuneric — un întuneric adânc, foarte adânc. Îi explic că în momentul acela se întâmplă să trecem peste Oceanul Pacific, în toiul unei nopți orbitale fără lună și că, din cine știe ce motiv, lumi­nile exterioare ale Stației Spațiale sunt temporar închise.

De dimineață, Ghennadi mă salută cu o deosebită afecțiune în glas:

— Bună dimineața, tovarășe comandant.

Săptămâna viitoare, după ce va fi plecat, îi voi simți lipsa. A fost un comandant minunat, de la care am avut multe de învățat.

Astăzi este vineri și, fiind atât de mulți, luăm cina de vineri în Nodul 1, ca să nu ne înghesuim în modulul de serviciu rusesc. Andy ne‑a adus niște carne de vită sărată cu varză, care pică la țanc. Tânjisem de multă vreme să simt din nou în cerul gurii gustul sandviciurilor cu carne sărată de vită pe care le comandam la magazinul‑restau­rant Carnegie Deli din New York. După ce terminăm de mâncat, Andy le oferă tuturor câte o ciocolată daneză, un răsfăț cu totul neașteptat. În momentul în care începem să desfacem ambalajul ciocolatelor, constatăm că fiecare conține câte un mesaj de la cineva cunoscut — ciocolata mea conține un poem de la Amiko. Ideea lui Andy ni se pare minunată: un gest deosebit de nobil.

(…)

Plutesc în ecluza americană purtând un costum spa­țial de 113 kilograme, în vreme ce aerul este încet‑încet eliminat cu ajutorul unei pompe. Nu pot vedea fața lui Kjell, întrucât suntem înghesuiți într‑un spațiu cam cât interiorul unei mașini obișnuite, așezați ca niște sardine, capul lui aproape atingându‑mi degetele de la picioare. Port costumul de patru ore deja. Kjell poartă singurul costum spațial XL disponibil pe Stație, pentru că nu a încăput în cel având mărimea L, prin urmare, eu sunt nevoit să port unul care îmi este în mod evident prea mic, simțindu‑mă asemenea unor cartofi cântărind zece kile vârâți într‑un sac cu capacitatea de cinci kilograme. Eram deja obosit și iritat.

— Cum te simți, Kjell? îmi întreb eu colegul, uitân­du‑mă drept la încălțările lui.

— Minunat, îmi răspunde el, grăbindu‑se să‑mi arate policarii ridicați în sus, pe care eu cu greu îi pot observa prin partea de jos a vizorului. Orice om normal, dacă ar constata că aerul din jurul lui îl părăsește, ar trăi un sentiment aflat undeva între teamă și groază. Eu și Kjell însă suntem antrenați pentru aceasta — prima noastră ieșire în spațiu după o lungă pauză. Ne simțim pregătiți și încrezători în echipament și în oamenii care au grijă de siguranța noastră.

Deodată, niște bubuituri sonore reverberează prin ecluză, un zgomot pe care nu l‑am auzit niciodată în timpul antrenamentelor. E ca și cum cineva ar bate cu putere, precipitat, într‑o ușă. Apoi — liniște. Oare s‑a întâmplat ceva? Oare ar trebui să facem un lucru anume? Raportez Solului zgomotul auzit, iar cei de acolo îmi spun că este ceva normal — unul dintre lucrurile care se pot petrece atunci când aerul este scos din ecluză. Nimeni nu s‑a gândit să ne pună în gardă cu privire la acest lucru pe durata antrenamentelor, ori poate că instructorii au uitat, pur și simplu, să ne spună sau poate că ne‑au spus, iar eu am uitat. Am repetat acest moment de multe ori la Centrul Spațial Johnson, purtând un costum spațial și fiind scufundat într‑un bazin de înot uriaș, care conținea o replică a SSI, însă experiența reală, aici, în spațiu, este diferită. Acum nu avem la dispoziție scafandri care să ne sară în ajutor în cazul în care ceva ar merge anapoda.

Odată ce ecluza este aproape vidată, eu și Kjell ne verificăm costumele pentru a ne asigura că nu există scurgeri. Acest proces constă dintr‑o serie de răsuciri și trageri ale unei manete, toate fiind greu de efectuat cu mănușile puse. E ca și cum ai încerca să schimbi anvelopa unei ma­șini purtând mănuși de baseball. De parcă acest chin nu ar fi fost suficient, constatăm că nu putem vedea comenzile, așa că suntem nevoiți să folosim oglinjoarele atașate de încheietura mânii pentru a observa ce facem (etichetele comenzilor sunt scrise invers, ca să le putem citi).

Mă uit pe lista cu proceduri și văd că, odată ce ecluza este complet vidată, amândoi trebuie să apăsăm comu­tatorul care dă drumul la apă. În felul acesta, apa va pătrunde în sistemul de răcire care controlează tem­peratura costumelor noastre. Nu putem face acest lu­cru mai devreme, întrucât apa poate îngheța, crăpând conductele. În vreme ce aerul continuă să fie scos din ecluză, mă gândesc dacă nu ar trebui să‑l avertizez pe Kjell că este foarte ușor să apeși din greșeală butonul pentru apă. Acesta se află lângă unul asemănător, pe care îl folosim des ca să oprim diversele alarme sau ca să derulăm de la un mesaj la altul pe un mic monitor LCD. Îmi spun însă că Kjell este un astronaut la fel de bine pregătit ca mine pentru aceste ieșiri în spațiu. Nu am de gând să‑l dădăcesc.

Înainte ca ecluza să se golească complet de aer, îl aud pe Kjell spunând:

— Houston — și Scott —, tocmai am apăsat pe comu­tatorul de apă.

„La naiba!“, exclam eu în gând, însă îmi țin gura închisă. Trag aer în piept ca să mă liniștesc:

— A apucat să facă un ciclu prin sistem? îl întreb, temându‑mă că tocmai a făcut greșeala pe care hotărâsem să nu i‑o pomenesc.

— Mda.

Capcomul nostru pentru ieșirea în spațiu este Tracy Caldwell Dyson, colega mea de echipaj din timpul celei de‑a doua călătorii pe care am făcut‑o la bordul unei na­vete spațiale. Între timp s‑a măritat și s‑a procopsit cu un al doilea nume.

— Houston, recepționat, ne comunică Tracy. Kjell, ne poți spune câtă vreme a rămas apăsat?

— Mai puțin de o jumătate de secundă, răspunde Kjell pe un ton abătut.

Au trecut deja câteva ore astăzi — și zile întregi de muncă în săptămânile din urmă —, pregătindu‑ne pentru această ieșire în spațiu. Nu ne‑am dori să o luăm de la capăt, ca să nu mai vorbim de posibilitatea deteriorării costumului spațial în valoare de douăsprezece milioane de dolari.

Scott Kelly – Endurance. Un an în spațiu, o viață de descoperiri, editura TREI, 2020

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *