Scott Kelly: Endurance. Un an în spațiu, o viață de descoperiri (4)

În zorii zilei următoare, mă trezesc devreme, la ora 6:00 a.m., și ies din cabina mea, trecând prin la­borator și prin Nodul 1, aprinzând pe drum luminile. Cotesc la dreapta către Nodul 3, acolo unde intru în Compartimentul pentru Deșeuri și Igienă. Nu îl pornesc însă, pentru că astăzi este zi de colectat eșantioane în scop științific. Prin urmare, procesul urinării va fi chiar mai dificil decât este de obicei. Iau o pungă pentru colectat urină — este făcută din plastic transparent și are atașat la unul dintre capete un prezervativ. Îmi pun prezerva­tivul, după care îl leg cu tifon ca să fiu sigur că nu vor exista scurgeri. În vreme ce urinez, trebuie să mă screm suficient de tare pentru ca presiunea să desfacă valva pungii prin care curge urina. Dacă nu ar exista această valvă, lichidul ar pluti, bineînțeles, înapoi. Este însă greu să urinezi cu suficientă presiune pentru a desface valva, așa că de data asta nu‑mi iese. Urina udă bandajul de tifon, după care formează rapid niște stropi care încep să plutească spre pereți. Mai târziu va trebui să îi curăț. După ce termin, îndepărtez prezervativul, străduindu‑mă în același timp să las să‑mi scape și mai multă urină. Folosesc niște tubulețe din plastic, cu pipetă, pentru a extrage trei eșantioane. Le etichetez A, B și C, notez pe etichete ora și data și le scanez codurile de bază, introducându‑le în sistem. Apoi cobor către modulul japonez, ca să pun tubu­lețele într‑unul dintre congelatoarele de acolo. Voi repeta acest proces ori de câte ori o să mai urinez în următoarele douăzeci și patru de ore.

Odată ce am terminat treaba cu eșantioanele de urină, mă îndrept către Columbus pentru a‑mi preleva niște sânge. Asemenea celor mai mulți dintre astronauții care au trăit vreodată la bordul SSI, și eu știu să‑mi iau sânge. La început, le‑am comunicat instructorilor din Houston că nu voi fi în stare să îmi introduc un ac în venă, însă, cu ceva ajutor, am acceptat să fac o încercare, după care am prins destul de repede șpilul. Ghennadi mi se alătură în Columbus pentru a‑mi da o mână de ajutor. Sosește la țanc, cu toate că îi spusesem cu o seară în urmă că nu aveam nevoie de nimeni. Dezinfectez zona de pe brațul meu drept despre care știu deja că ascunde o venă ceva mai „bună“ pentru astfel de operații. Cu mâna stângă, strecor acul prin piele. O pată roșie explodează scurt în interiorul tubulețului, ceea ce confirmă faptul că am ni­merit vena, însă în momentul în care atașez vacutainerul1, nu curge niciun strop de sânge. Probabil că am reușit să‑mi străpung vena de la un capăt la celălalt. După acest eșec, azi nu voi putea repeta operația decât la brațul stâng. Cum nu am trei mâini, îl rog pe Ghennadi să încerce în locul meu.

Ghennadi ia un alt microperfuzor cu fluturaș și îl conectează la vacutainer. După ce îmi dezinfectează zona de pe brațul stâng, țintește și introduce acul perfect în venă — doar că acesta nu este conectat perfect la vacutai­ner, așa că sângele țâșnește, împrăștiindu‑se prin aer sub forma unor stropi care se clatină o vreme, după care de­vin tot atâtea sfere rubinii care plutesc în toate direcțiile. Ghennadi se grăbește să refacă legătura, în vreme ce eu mă străduiesc să culeg cu mâna câteva dintre sferele de sânge înainte de a ajunge prea departe. Pe cele pe care le ratez va trebui să le găsesc și să le îndepărtez mai târziu. Din fericire, în cea mai mare parte a timpului sunt singurul suflet din segmentul american, așa că nimeni nu se va trezi pătat de sânge înainte ca eu să rezolv consecințele acestui mic accident.

Ghennadi schimbă vacutainerele unul după altul, până când obține zece eșantioane de sânge. Îi mulțumesc pentru ajutor, iar el se îndreaptă către modulul de serviciu, pentru micul dejun. Las vacutainerele în centrifugă preț de o jumătate de oră, după care le depozitez în congelator, alături de celelalte eșantioane.

Mai târziu voi preleva și un eșantion de fecale. Mâine — de salivă și de piele. Voi trece prin tot acest proces, la fiecare câteva săptămâni, pe toată perioada rămasă din anul petrecut în spațiu.

Săptămâna trecută mi s‑a infectat rău de tot o unghie crescută în carnea unuia dintre degetele mele mari de la picioare. Aproape în tot timpul zilei — mai puțin atunci când dorm —, îmi țin o labă a piciorului (sau chiar pe amândouă) vârâtă sub câte un mâner, pentru a‑mi sta­biliza poziția, așa că degetele mari de la picioare sunt deosebit de importante. Deci nu îmi permit să‑l las la vatră… Îl tratez cu antibiotice locale (avem la dispoziție o întreagă farmacie) și îl monitorizez îndeaproape.

Scott Kelly – Endurance. Un an în spațiu, o viață de descoperiri, editura TREI, 2020

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *