Scott Kelly: Endurance. Un an în spațiu, o viață de descoperiri (2)

În sistemul de emisie‑recepție se aude, cu purici, vo­cea lui Paul McCartney. Până acum am ascultat Coldplay, Bruce Springsteen și Roberta Flack. Întâmplător, mie în place piesa „Killing Me Softly“, însă nu mă pot opri să constat cât de nepotrivită este în circumstanțele date. Mă aflu înghesuit în scaunul din dreapta al Soiuzului, dureros de conștient de existența celor 280 de tone de material exploziv — carburantul rachetei — aflate sub mine. Peste o oră, toți trei ne vom avânta în cer. Deocamdată însă, muzica pop‑rock ne abate atenția de la neplăcerile prici­nuite de înghesuiala din capsulă.

În momentul în care am ieșit din autobuz, lângă rampa de lansare, afară era beznă, însă reflectoarele lu­minau racheta astfel încât aceasta să fie vizibilă de la kilometri distanță. Cu toate că am mai zburat de trei ori, pașii în direcția colosului pe care mă voi cățăra în curând se transformă și de data aceasta într‑o experiență de neuitat. Mă minunez de dimensiunile și puterea aces­tei mașinării, condensul făcut de carburantul superrăcit vălătucindu‑se fantomatic sub forma unui nor uriaș, acoperindu‑ne picioarele. Ca de fiecare dată, mă mir de curajul oamenilor adunați în jurul rampei de lansare, dat fiind pericolul pe care îl poate genera o rachetă plină cu combustibil — o bombă în toată puterea cuvântului. La Centrul Spațial Kennedy, tot personalul neesențial era evacuat pe o rază de cinci kilometri. Până și echipa care se ocupa de ultimele detalii se retrăgea într‑un fel de buncăr după ce ne lega pe noi de scaune. Astăzi însă, zeci de oameni mișunau prin zonă, unii dintre ei fumând, iar alții urmând să asiste la lansare de la o distanță pericu­los de mică. Odată am urmărit lansarea unui Soiuz din postura de astronaut de rezervă, stând în interiorul unui buncăr aflat la o distanță de numai câteva sute de metri. În momentul în care motoarele rachetei s‑au aprins, co­ordonatorul lansării a spus în rusă: „Respirați adânc și pregătiți‑vă de șoc“.

În 1960, o explozie petrecută pe rampa de lansare a făcut sute de victime, un incident care în Statele Unite ar fi dus la declanșarea unei investigații exhaustive și la adoptarea unui întreg pachet de noi regulamente NASA. Sovieticii însă s‑au prefăcut că incidentul nu s‑a petrecut niciodată, iar în anul următor l‑au trimis pe Iuri Gagarin în spațiu. Uniunea Sovietică a făcut publică producerea dezastrului abia în 1989, după ce informația a fost declasificată.

Tradiția ne impune respectarea unui ultim ritual: Ghennadi, Mișa și cu mine parcurgem cele câteva trepte care duc către ascensor, după care ne întoarcem și facem cu mâna către mulțimea adunată, un ultim salut adresat locuitorilor Pământului.

Acum așteptăm în interiorul Soiuz, un moment prin care am mai trecut toți trei, așa că știm ce avem de făcut și la ce trebuie să ne așteptăm. Anticipez deja durerea de genunchi pe care nimic nu pare s‑o poată domoli. Încerc să îmi abat gândurile văzându‑mi de treabă: verific sistemele de comunicare și introduc oxigen în capsulă cu ajutorul mai multor valve — aceasta fiind una dintre prin­cipalele mele responsabilități ca inginer de zbor 2, funcție despre care obișnuiesc să spun că echivalează cu cea de copilot al copilotului navei spațiale. Ghennadi și Mișa își șoptesc o serie de cuvinte în rusă, unele ieșind în evidență: „aprindere“, „cină“, „oxigen“, „curvă“ (înjurătura rusească bună în orice situație). În vreme ce așteptăm, interiorul capsulei se încălzește. Muzica pe care o auzim acum este piesa „Time to Say Goodbye“ a lui Sarah Brightman, care ar fi urmat să facă o vizită pe Stația Spațială Internațională către sfârșitul anului, însă și‑a anulat călătoria. Urmează o piesă pop rusească: „Aviator“.

Scott Kelly – Endurance. Un an în spațiu, o viață de descoperiri, editura TREI, 2020

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *