Apoi încep întrebările. Marion crede în continuare că mama ei a abandonat-o la naștere.
— Nu, răspunde Ana. Am dus-o și la spitalul din Alba Iulia. Am rămas cu ea acolo s-o alăptez. Am lăsat-o abia în octombrie, când m-am întors la școală.
Marion se întoarce spre Dan, cu privirea de gheață.
— N-aș vrea să se justifice.
Dan își aprinde o țigară ca să-și mascheze jena. Ana, din colțul ei, a înțeles ce-a spus Marion.
— Directoarea leagănului mi-a zis: „Faci ce vrei, dar să nu uiți că ești bolnavă și că n-ai unde să stai. Oricum, n-o să-ți lase fata. Trebuie să-ți dai acordul să fie adoptată.“ Așa că m-au obligat să-mi dau acordul. Directoarea mi-a zis să mă gândesc și să-i răspund peste două zile.
— Și ce i-ai răspuns? întreabă Dan.
— A zis că oricum n-o să pot să păstrez fata. Eram bolnavă și credeam că o să mor și-o să rămână singură. De-aia… Cum să spun?
— Nu știai ce să faci?
— Da, nu știam ce să fac.
Pe tot parcursul dialogului, Marion n-a scos un cuvânt. Impasibilă, cu privirea încordată. După un moment de tăcere, se adresează lui Dan.
— Mă miră unele informații. Dar cred că nu e vina ei. Cred că a fost o problemă de comunicare și că n-am înțeles până acum multe.
De paisprezece ani, de când își cunoaște mama, Marion a acumulat o mulțime de lucruri nespuse. Timpul s-a scurs în lungi tăceri, perioade în care n-au vorbit deloc sau aproape deloc. N-o credea pe mama ei. Amărăciunea și neîncrederea au împiedicat-o să-i pună cele mai importante întrebări. Nici Ana n-a știut să intre în viața fiicei ei, din cauza timidității și a sentimentului de vină. Obstacolul limbii a adâncit și mai mult confuzia. Imposibil să vorbească numai ele două, în intimitate, nu prin intermediul unui interpret sau prin scrisori în care nici una nu știa să-și exprime pe deplin sentimentele.
Ana ține la piept fotografia de când s-au întâlnit prima dată. Mâinile ei poartă urmele anilor petrecuți la banda din uzina metalurgică. Ca multor români, viața grea i s-a întipărit și pe față. Ochii ei mici au în colțuri riduri adânci.
— După Revoluție, spune ea, când s-au deschis granițele, m-am întrebat ce mai face fiica mea. La zece ani după Revoluție, am început să mă gândesc că poate fusese vândută de regimul lui Ceaușescu. Poate că nu fusese o adopție, ci o vânzare.
Marion ascultă fără să clipească. Înregistrează fiecare cuvânt pe care-l traduce Dan. Încet-încet, povestea acestui abandon începe să se limpezească. Furia pe care a simțit-o întotdeauna față de mama ei ascundea bucăți întregi de adevăr care așteptau să fie dezvăluite. Cu siguranță că pentru asta era nevoie de o cameră de filmat și de cineva care să pună întrebări.
Seara, Marion se întoarce acasă la Ana. I se pare că a căzut o barieră. Vrea să i-l arate pe fiul ei pe Skype. În direct. După ce mănâncă, o invită să vină să-l vadă pe ecranul tabletei. Reușesc să stabilească legătura. Pierre, care a împlinit un an, stă pe genunchii tatălui lui. Ana e emoționată. Îi vede pe Tristan și pe nepoțelul ei încercând de zor să atingă camera care-l filmează.
— E foarte drăguț.
Marion e fericită. O privește cu atenție pe mama ei biologică, îi observă reacțiile, îi citește pe față și în licărirea din ochi bucuria întâlnirii cu nepotul ei.
— Comment ça va, Pierre? întreabă Ana, cu un accent perfect.
După câteva secunde, Pierre spune: „Maman! Maman!“
— Spune des mama.
Ana zâmbește. Repetă de mai multe ori, clătinând din cap: „ma-ma, ma-ma“. Apoi întreabă:
— Și mama Édith?
Marion nu înțelege imediat întrebarea. Se încruntă. Din nou în gardă. Dan traduce.
— Mama Édith!
Marion nu răspunde. Mai târziu, după multe pahare, scoate cele câteva fotografii care i s-au făcut după adopție. Într-una e în avion, între tata și mama. Ana se uită la poză. Îndelung. În liniște. Tăcere apăsătoare. Nu poate să-și ia ochii de la ea. După câteva minute, Radu sparge gheața:
— Spune ceva, Ana.
— Mi-ar fi plăcut să-i cunosc. Robert, tatăl tău, știu că a murit.
— Poți să-i transmiți, îi spune Marion lui Dan, că tata, înainte să se îmbolnăvească grav, chiar voia s-o cunoască pe Ana. Voia să-i mulțumească pentru că mi-a dat viață.
Ana clatină din cap. Fără să-și ia ochii de la fotografie. Poartă pe umeri o povară de-o viață. Greșelile – nu sunt prea multe. Loviturile vieții. Munca în uzină. Lumea aceea închisă din care n-a ieșit decât când a plecat să lucreze ca menajeră în Italia, la fel ca multe românce. Marion îi întinde încă o fotografie. Cea făcută de Robert și Édith în biroul doctoriței Mitea. Culorile sunt șterse. Fetița, îmbrăcată într-un costumaș roșu, se uită spre Édith, cu ochii plini de speranță. Ține un ursuleț de jucărie în brațe.
— Așa erau vremurile, șoptește Ana. Și regimul. Acum ce să facem? După treizeci de ani…
